Doi-zece, doi-zece!

Uite muică ce făcui!

Prin voia sorţii, se întâmplă că mulţi din prietenii mei sunt la distanţe variind între 100 şi 10.000 km. În afara vizitelor ocazionale, emailul e forma de comunicare de bază. Şi având eu (slavă Domnului) prieteni mulţi şi familie mare, m-am gândit că e mai simplu să ţin un jurnal decât să trimit zece emailuri cuprinzând relatarea aceloraşi isprăvi (lucru care era extrem de obositor şi n-am putut niciodată să mă ţin de el).

E un pic mai impersonal, pentru că scriind pentru toţi, de fapt nu scriu pentru nimeni. Dar asta nu înseamnă că vă iau de-a valma. Vă preţuiesc în continuare la fel de mult pe fiecare în parte. 🙂

Citiţi pe riscul vostru. Am stat mult să ma gândesc dacă să încep un blog, pentru că printre cei cu care corespondez se numără bărbaţi, femei, copii, preoţi, profesori şi ingineri (supermodele încă n-am), şi nu sunt sigur că o singură versiune e bună pentru toţi. Dar, vorba lui Ovidiu, poate e cazul să termin cu ipocrizia…