Primăvară în San Francisco

Anul ăsta, primăvara în San Francisco a fost pe 29 martie. (Bancul era despre vară, şi în Norvegia, şi era o zi din iulie, dar mă rog). De vreo trei zile e o vreme superbă, mai ales comparând cu ororile de anul trecut, când a plouat două luni în fiecare zi. Aşa că ieri m-am suit pe casă şi iată ce se vede. Mai multe poze aici.

La revedere, tabără dragă

Cum vă spuneam, ne mutăm! Când am umplut casa cu mărunţişuri şi nu mai avem loc de ele, avem două opţiuni: facem curat şi donăm tot ce nu ne trebuie, ceea ce am încercat şi e prea greu, sau ne mutăm într-un acvariu mai mare, ca regii nisipurilor (sau un pic pe dos).

Ne mutăm aproape de unde stăm acum (putem încă să mergem pe jos la Cristi şi Andreea, deşi durează un pic). Am renunţat la câteva chestii, de exemplu nu mai avem geamuri cât tot peretele, locul de parcare e minuscul (deja am zgâriat maşina), dormitorul e puţin mai mic şi nu mai avem vedere la oraş. În schimb, sunt multe lucruri în plus: avem trei camere, ca dacă mai vin prieteni în vizită, să nu-i mai punem să doarmă în sufragerie pe o saltea gonflabilă. E mai aproape de transportul în comun pentru Daria, care acum are linie de tramvai direct până la şcoală. Avem maşină de spălat vase în bucătărie şi maşină de spălat rufe + uscător în apartament. Dariei îi convine că nu-şi mai spală lucrurile în aceeaşi maşină cu 11 alte familii. Mie-mi convine mai mult faptul că nu mai trebuie să ne stresăm să facem rost de monede de 25 de cenţi.

Avem chiar şi internet pe gratis, din voia proprietarului! O să plătim în continuare abonamentul la DSL, pentru că ce ne oferă ăştia nu e chiar grozav (blochează o grămadă de porturi şi n-aş putea să mai ţin serverul de web la noi în casă). Dar e convenabil ca un fel de „ţeavă de rezervă”. De exemplu, va dura vreo două săptămâni până să ne mutăm abonamentul de DSL la noua adresă şi e convenabil să nu stăm chiar fără internet între timp.

Prin spatele clădirii trece o mică alee, unde avem şi locul de parcare. Avem şi o mică curte în spate. Nu e prea folositoare, dar e drăguţ că avem un gard şi nişte plante şi două scaune de lemn. O să fie loc de un barbecue, totuşi. Mmmm, barbecue.

Uite şi vreo două poze. Restul — pe site!

Mucenici

Mi-era dor de sentimentul ăla de burtă plină pe care numai mucenicii şi nimic altceva nu ţi-l poate da (e drept că nici nu prea mănânc trei castroane pe zi de nimic altceva). Poze, ca de obicei, sunt mai multe pe site.

Mai tragic e că aparatul, anacronica unealtă de decupat mucenici, e într-o condiţie din ce în ce mai proastă. Şi teamă mi-e că s-a dus vremea când puteai cumpăra unul nou din magazin. Ca anul ăsta nu-mi amintesc să mă fi luptat vreodată cu fiecare din ei, să am grijă să nu se întindă, să nu se lipească de aparat… cred că am decupat vreo trei ore pe puţin! Dar îmi place să mă amăgesc cu ideea că, poate când mi-o suna ceasul, o să pot spune şi eu „Doamne, cu postul, rugăciunea şi faptele bune e mai greu, dar întotdeauna am cinstit ziua de 9 martie”. Am şi băşică la deget s-o arăt! Şi când încep să însemnez cruci în 40 dintre ei, pentru o clipă, am o vagă senzaţie de „ceva” transcendent, cu o încărcătură emoţională greu de explicat de la un boţ de cocă.

Şi un citat din Radu Anton Roman, sursa mea de inspiraţii culinare, care explică frumos ce se află dincolo de oala cu zeamă:

Indiferent de tehnica preparării şi forma modelată, Măcinicii se împart pentru moşi şi strămoşi în ziua de 9 martie. E una din cele mai frumoase, mai bogate şi mai generoase ceremonii ale românilor, ale spiritului românesc. În această zi românii aprind o lumânare, împart un colăcel sau sunt fulgeraţi (fie şi numai) de un gând pentru toţi duşii lumii, pentru pomenirea şi iertarea tuturor pribegilor, români şi neromâni, cunoscuţi şi necunoscuţi. Suntem unul din puţinele popoare care dăruiesc o zi din an pentru odihna puzderiei seminţiilor lumii, a imensei omeniri de dinainte de noi. Sunt recunoscător neamului meu pentru această zi, e una din zilele în care e un privilegiu să fii român.