Rezoluția mea pentru 2014

E vremea rezoluțiilor de anul nou. 🙂 De exemplu, acum un an am decis că în 2013 nu mai mănânc în restaurante care put a fum. În București toate put a fum (mizerabil obicei fumatul ăsta), dar măcar m-am limitat la cele rezonabile. M-am achitat onorabil de promisiune și am renunțat să mănânc la câteva restaurante care altfel îmi plăceau (cu Alioli în frunte).

Pentru 2014 îmi aleg un scop mai serios. Vreau să-mi dedic două ore pe săptămână pentru scopuri civice și pentru implicarea în evenimentele sociale și politice care mă privesc direct. Acestea ar putea fi, de exemplu:

  • să învăț mai multe despre codul nostru de legi și despre procedurile prin care îl modificăm;
  • să urmăresc ce spun și ce votează în Parlament senatorul și deputatul pe care i-am ales și să le scriu / dau telefon când votează contra intereselor mele;
  • să particip la proteste când sunt de acord cu cauza lor;
  • să încerc să-i conving și pe alții despre nevoia de implicare.

În 2012 și 2013 am ajuns la concluzia că nu se poate altfel. Guvernanții, ca orice alți oameni, încep să abuzeze de încrederea noastră dacă sunt lăsați nesupravegheați. În România exemplele abundă: lovitura de stat eșuată din 2012, călcarea în picioare a mediului pentru interese personale, încercarea de ridicare a parlamentarilor deasupra legii, deturnarea fondurilor europene către baronii locali (vezi autostrada Teleorman). Dar și în restul lumii este la fel. Din cele pe care le urmăresc eu, numitorul comun este călcarea în picioare a libertăților individuale: supravegherea totalitară a populației de către guverne (NSA, GCHQ etc.), sancționarea copierii de fișiere cu deconectarea de la Internet fără proces (SOPA / PIPA) etc.

Multe din aceste încercări denotă un tupeu incredibil al autorităților, tocmai pentru că lumea nu le dă peste mână des și puternic. Unele s-au terminat cu bine, dar au atârnat într-o balanță fragilă până să se rezolve. Enormități de genul celor enumerate nu ar trebui să ajungă să se întâmple în primul rând. Am să încerc să fac și eu tot ce pot pentru ca aleșii noștri să înceteze să se mai gândească la țara noastră ca fiind a lor și să-și reamintească că sunt doar niște potențiali șomeri, mulți dintre ei infractori de drept comun, pe care noi i-am salvat din mizerie și le-am îngăduit să ne administreze niște averi.

 

Zgonea este mârșav

Parlamentul nostru a luat-o razna atât de rău în ultimele zile, încât e greu să mă mai leg de ceva anume. Ca un boxer prins într-o șarjă ucigătoare, îmi este imposibil să mă trezesc din pumni. Până să încropesc eu o opinie despre o mârlănie a lor, ei deja au mai turnat două-trei. Unele sunt grave, ucrainizând pe față România:

  • apoteoza parlamentarilor prin scoaterea din rândul muritorilor (adică a funcționarilor publici);
  • grațierea tuturor celor pe care justiția a apucat să-i pună unde le este locul;

Altele sunt (comparativ) minore:

  • interzicerea autostopului;
  • încercarea de desființare a MȚR;
  • numirea lui Gigel Sorinel Știrbu ca ministru al culturii.

Dincolo de toate astea, aș vrea însă să insist asupra unei afirmații a lui Valeriu Zgonea după ce Legea amnistiei a fost retrimisă la Comisia juridică:

Dacă în România Parlamentul nu are dreptul să elaboreze o lege, înseamnă că în 89 am luptat degeaba la Revoluție. Parlamentul are acest drept, și l-a câștigat prin regulament. La 1 februarie va fi discutată și votată în plen. Aceasta este legea, suntem verticali și nu ne aplecăm după cum bate vântul.

Mi-a luat un pic să înțeleg paragraful, căci nu-mi venea să cred că el chiar spune ceea ce spune. Dar omul a spus-o inechivoc. Valeriu Zgonea, președintele Camerei Deputaților, consideră că Parlamentul României și-a câștigat la Revoluție dreptul de a elabora legi fără niciun fel de opreliști. El consideră aceasta ca pe un motiv de mândrie națională, ca pe o dovadă a verticalității, și le explică celor care au luptat la Revoluție că pentru asta au luptat.

Să vedem ce este în neregulă cu această afirmație, de ce mi se pare mai gravă decât alte evenimente recente și cum am ajuns la concluzia că Zgonea este mârșav.

Minciuna

Parlamentul nu și-a câștigat dreptul de a se scoate în afara legii. Nu l-a câștigat la Revoluție și nu l-a câștigat prin Constituție. E drept că, în România, implicarea civică este mult prea redusă, ceea ce le poate da parlamentarilor impresia că, odată aleși, pot face ce vor în următorii patru ani. Dar aceasta este o aberație a firii românilor, nu un precept pe care să ni-l fluture aleșii noștri în față.

Parlamentul, prin definiție, este ales să elaboreze legi în folosul societății. Ce ar câștiga societatea dacă parlamentarii ar căpăta imunitate și impunitate? Nimic. Deci afirmația că Parlamentul are vreun drept este incompletă și eu categorisesc asta drept minciună. Parlamentul are dreptul să elaboreze legi, câtă vreme ele urmăresc binele societății. Libertatea nu înseamnă să ai dreptul să-l oprimi pe altul.

Tupeul

Zgonea implică, prin această afirmație, că insistența Parlamentului de a trece o lege evident dăunătoare societății este un semn de verticalitate. Asta amintește de orgoliul lui Terente: e drept că sunt un violator, dar (violez) bine și apăsat la cioc, deci cumva totul e ok, fiindcă violez cu verticalitate.

Aici văd eu gravitatea evenimentelor recente și cheia explicației lor. Căci necunoașterea atribuțiilor propriului tău serviciu e una, dar lipsa conștiinței e alta, iar răutatea acoperită cu sforăituri ieftine este devastatoare pentru națiune. Pentru că lumea crede. Noi, ca oameni, suntem înclinați să credem ce ne spun alții. E în genele noastre să luăm afirmațiile de bune, căci suntem o specie socială. Ochiul critic s-a dezvoltat mult mai târziu și nu ne vine la îndemână.

Mârșăvia

Hai să lămurim ce drept are Parlamentul și cine i-a dat acel drept. Căci cu cât mai mulți oameni înțeleg exact în ce sens atârnă balanța puterii între ei și aleșii lor, cu atât neamul ăsta o va duce mai bine.

Parlamentarii sunt oameni pe care noi i-am angajat. Noi le-am dat dreptul de a ne rezolva niște probleme în domenii în care noi ne pricepem mai puțin. Dar nu pentru că suntem proști, ci pentru că viața noastră are și alte aspecte și vrem să ne-o trăim, nu să fim experți în coduri silvice, amnistii și tranzit la negru de persoane. Dacă am vrea, oricare din noi am putea deveni la fel de buni ca și ei, dar eu sunt inginer software, altul e arhitect și altul e taximetrist.

Societatea câștigă atunci când oamenii fac ceea ce se pricep să facă și ceea ce le place să facă. De aceea noi ne facem meseriile noastre și am angajat parlamentari să ne reprezinte în rest. Este exact diviziunea muncii, nimic altceva.

Dar, rețineți, cuvântul cheie este „angajat”. Ei sunt angajați la modul cel mai concret, căci îi plătim din taxe. Relația mea cu parlamentarii pe care i-am ales nu trebuie să fie prea diferită de relația mea cu femeia de serviciu. Da, îi sunt recunoscător că face o treabă pentru care eu nu am timp. Da, îi dau cheile de la casă și îi acord încredere deplină. Dar dacă o prind cu mâna în sertarul cu bani, s-a terminat.

Unde diferă o femeie de serviciu de un parlamentar? În special în atitudinea noastră față de ei. Pe o femeie de serviciu o supraveghem vrând-nevrând: locuim în acea casă și observăm dacă își face bine treaba sau nu. Dar când este ultima dată când l-ați supravegheat pe parlamentarul dumneavoastră ales? Când ați trecut prin lista sa de voturi și prin luările sale de cuvânt? Greșeala noastră este că ne implicăm prea puțin în politică, pentru că ni se pare ceva prea depărtat de lumea noastră confortabilă.

Experiența personală ne învață că orice proiect nesupravegheat se năruie încet-încet. La fel și orice relație pe care nu te strădui să o întreții. Tot astfel, un angajat pe care nu îl supraveghezi cu lunile va fi tentat să facă prostii tot mai mari. Iar parlamentarii nu sunt o excepție. De ce ar fi?

Ceea ce încearcă acum Parlamentul să facă este să consfințească inversarea balanței de putere. Ei vor să poată demonstra cu acte în regulă că noi îi plătim, dar ei ne conduc. Ca să mai întindem puțin analogia cu femeia de serviciu, este ca și cum aș veni acasă dintr-o călătorie de un an și aș descoperi că femeia de serviciu s-a mutat la mine în casă. Eventual a mituit un funcționar public și și-a scos și buletin pe adresa mea. Și acum cheamă poliția să mă dea pe mine afară. În această situație, probabil, ați lua măsuri drastice și imediate. Dacă, prin comparație, ticăloșia parlamentarilor vă lasă rece, trebuie să trageți un semnal de alarmă în viața voastră.

Concluzii

Aceasta este mârșăvia: că niște oameni pe care i-am scos din mizerie și cărora le-am dat de lucru au tupeul să ni se urce în cap. Niște oameni cărora le-am dat în administrație țara noastră au neobrăzarea să se poarte ca și cum ar conduce-o și ca și cum ar fi țara lor.

Aș fi tare curios să aud părerile celor pro-USL și pro-suspendare din vara lui 2012. Încă vi se mai pare că e „aceeași mizerie”? Emil Onea, Mircea Digulescu, cum vi se pare? Vedeți și un articol din Vice intitulat exact Nu-i chiar „aceeași mizerie”.

Soluția? Trebuie să ne implicăm cu toții mai mult în politică, să stăm cu ochii pe aleșii noștri (la modul concret, pe cei pe care i-am votat în circumscripțiile noastre) și să le atragem atenția când o iau razna.