Pa, Londra

Nicio ocazie de a folosi Internetul nu trebuie risipită. 🙂 Așa că profit de lounge-ul din aeroport ca să-mi admir pozele. Azi ploua mocănește și enervant când m-am trezit, dar când am ieșit din cameră (cu noaptea-n cap, pe la 11) a stat ploaia ca prin minune. Așa încât am putut să mă plimb prin St. James’s Park și prin Mayfair și mi-au ieșit multe poze drăguțe. De mâine cică se face soare, așa, ca să mă enerveze pe mine.









Londra forever

Să nu mă recunosc — e a treia zi când plec dimineața de la hotel și mă mai întorc seara târziu! Azi am fost la Turnul Londrei, un palat-fortăreață-muzeu construit și reconstruit pe parcursul a 900 de ani. Dincolo de lecțiile de istorie învățate (asedii, incendii, asasinate, încoronări etc.), tuturor ne-a plăcut sentimentul de a te plimba pe un teren imens plin de ziduri, pajiști și fortificații, și totuși de a rămâne în inima unei metropole. Englezii au reușit să facă un muzeu perfect organizat și gemând de informații (săli conservate, armuri, coroane, artilerie, machete, ba chiar și-o toaletă medievală) fără să aducă prea multe modificări complexului.
Singurul aspect odios al Turnului Londrei este bistroul. Mâncarea de acolo a fost groaznică, parcă desprinsă dintr-o carte cu stereotipuri despre englezi: fadă și topită. Poate m-am așteptat eu la prea mult din cauză că am amintiri plăcute de ultimele dăți când am mai mâncat prin bistrouri ale muzeelor (în Argentina, cred).

Am continuat cu o vizită la H&M (doar nu credeați că am venit la Londra să mă cultiv sau să mă văd cu prietenii), apoi o cină cu sushi, apoi niște cidru și palavre. Mâine, cu voia institutului meteo, sper să mă plimb prin Mayfair și St. James’s Park, deși prognoza e dezastruoasă; parcă aș fi în Londra.
Oricum, slavă Domnului pentru plecări și pentru întoarceri. Mă bucur și de una, și de cealaltă.






Bezmeticind prin Londra

Azi am avut o zi lungă. Ca să ne meargă bine, am început pe la 12 cu un brunch (în traducere, o crăpelniță pentru oamenii care dorm până la 10 și se scoală deja flămânzi) cu prietenii de pe aici. Apoi ne-am dat seama că ne-am întins prea mult cu masa și nu mai aveam destul timp să vedem Turnul Londrei, așa că am decis în pripă să mergem la Catedrala Sf. Paul și să urcăm sus în dom. Zis și făcut și nu ne-a părut rău. Domul are o înălțime de 111m și nu se poate urca decât pe scări, iar de sus Londra se vede chiar spectaculos, în toate direcțiile. Sigur, pentru 15 lire mă așteptam să mă ducă cel puțin pe orbită, dar m-am mulțumit cu un morman de poze făcute din dom.

Am (re)văzut și cripta catedralei unde odihnesc cohorte de sirs, lords și ladies, ale căror trăsături comune sunt că toți și-au iubit țara și toți sunt morți. Cripta e o adunătură eterogenă, dar fascinantă, de statui, coșciuge, basoreliefuri, plăci comemorative. Nu ai nici pe unde să calci altfel decât pe morminte. Din criptă se trece, convenabil, direct în cafenea, magazin și toalete.
Am vrut să căutăm bilete la vreun spectacol, dar nu ne-am putut pune de acord (iar faptul că aveam de ales între Lion King și Chicago nu a ajutat). Drept care am hălăduit pe străzile Londrei până seara și am făcut poze pe timp de noapte, care înseamnă că nouă din zece sunt bune de aruncat. Dar atmosfera era frumoasă, parcă tot orașul ieșise să se plimbe.
Spre seară ne-am proptit într-un pub local și am comandat, toți pe linie, fish & chips și bere.
E greu să fii turist!







Londra, din nou

Se pare că îmi place Londra. 🙂 Am vrut să schimb aerul câteva zile și, profitând de faptul că am doi colegi din State care sunt și ei în trecere, am dat și eu o fugă de-un weekend. Mi-am pus problema să văd în loc de asta un oraș nou (pentru mine) din Europa, dar mă trage ața aici. 🙂
Și nu-mi pare rău. Londra e cochetă și curată ca de obicei. Chiar vorbeam cu un coleg că e un oraș de 7,5 milioane de locuitori, de departe cel mai mare oraș din Europa (restul sunt toate sub 3,5 milioane), și totuși nu se simte; nici urmă de zgomotul, mizeria, cerșetorii și poluarea la care te-ai aștepta. Ce-i drept, e un oraș crescut în general pe orizontală.
Azi am fost la prânz la Google London, unde am mâncat o chestie nouă: friptură de cangur. N-a fost rău, dar nici cu mult mai grozav decât o friptură de vacă. Dar acum sunt un om mai împlinit, știu ce gust are cangurul. 🙂
După-amiază am fost la Casa Handel, o casă în care compozitorul a locuit ultimii 37 de ani ai vieții sale. A fost mai mult informativ decât interesant. M-a mirat să aflu că Handel a trăit într-o casă modestă, ca pentru pătura de sus, dar nu aristocratică; eu trăiam cu ideea că Handel a fost mare compozitor de curte și a dus o viață fastuoasă. A avut tot felul de boli (obezitate, un atac cerebral, episoade de paralizie, iar ultimii 5 ani din viață a fost orb); e de mirare că a trăit 74 de ani. Era extrem de prolific. Oratoriul Mesia l-a compus în trei săptămâni.
După ce mi-am pierdut interesul pentru persoane reale, m-am dus la Muzeul Sherlock Holmes. Aici m-am distrat pentru că era la nivelul meu intelectual: avea statui de ceară cu diverse personaje din povestiri, inclusiv cu victime ale otrăvurilor și cuțitelor, iar în salonul principal era un nene care făcea pe Dr. Watson și își juca rolul chiar bine (atât că la început am crezut că și el e de ceară și era să fac infarct când a început să vorbească cu mine).
Aș fi vrut să fac și poze pe străzi, dar vremea n-a ținut cu mine. A cam plouat și a început să se întunece dubios de devreme, înainte de 16:00. Se pare că cele șapte grade de latitudine în plus față de București chiar contează. Dar am făcut câteva poze și la amurg și au ieșit interesante.
Am ajuns la hotel fără niciun strop de noroi pe pantaloni, după vreo două ore de mers pe jos și vreo 5 călătorii cu metroul. Diseară mă văd cu lumea la un restaurant indian. Mmmmm, indian.

De recitit la 31 decembrie 2011

Ca să parafrazez gluma unui coleg, „De la anul chiar voi fi un om mai bun! Aaaaaa, ia uite, a trecut deja de miezul nopții, ce bine, am un an întreg să lenevesc”.

Vi s-a întâmplat vreodată să vă scrieți bilete singuri? 🙂 Cum ar fi când lăsați rufele la spălat, plecați de acasă și vă lăsați un bilet cu „pune rufele la uscat”, ca să nu uitați și să zacă în mașină trei zile (să spunem că asta i s-a întâmplat, ăăăă, unui prieten). Cam același e și rostul acestui post.

2010 nu a fost un an strălucit; a avut bune și rele, am văzut lucruri noi, am învățat, dar sfârșitul face filmul, iar sfârșitul a fost lipsit de glorie. Am tratat haotic, egoist, fără răbdare sau copilăros multe aspecte din viață și asta m-a costat enorm. Nu cred în liste și rezoluții de Anul Nou (din același motiv pentru care nu cred în cărți de self-help), dar pot să încerc să-mi adaug câteva principii relativ ușor de urmat și să sper că pe 31 decembrie 2011 mă voi simți un pic mai împlinit decât pe 31 decembrie 2010.
Un prieten tocmai a postat un articol cu un sfat fantastic de simplu despre productivitate, preluat de la Jerry Seinfeld. (Pentru nevorbitorii de engleză, articolul spune să-ți iei un calendar mare de perete, cu toate cele 365 de zile pe o singură foaie, și să bifezi cu un X zilele în care ai reușit să lucrezi la proiectul tău. X-urile arată bine lângă alte X-uri și sfatul este să te lupți să nu întrerupi lanțul). Exact asta fac acum cu Wii Fit, unde mi-am propus, și am reușit timp de 4 luni, să alerg 30 de minute cel puțin o dată la două zile. Precis merge generalizat la atâtea și atâtea activități de care am nevoie în fiecare zi.
La carieră îmi este mai simplu să îmi cuantific obiectivele. Vreau să lucrez la civvic.ro, un proiect nou prin care, pe termen lung, vreau să ajut la deșteptarea spiritului civic la români. Primul pas, care probabil va dura mai mult de un an, este digitizarea, ierarhizarea și publicarea sistematică a întregii arhive a Monitorului Oficial (vreo 250.000 de mii de pagini de la Revoluție încoace). Și nu vreau să pun un X în calendar decât în zilele în care lucrez trei ore la asta. Am stat în dubiu dacă să-mi cer trei sau patru ore, dar o ștachetă prea înaltă e o invitație la eșec și la frustrări.
Vreau să continui să-mi fac exercițiile fizice. Din septembrie număr pe degete zilele în care am sărit ora zilnică (da, 60 de minute) de exerciții. Și organismul meu îmi mulțumește. Am ajuns în sfârșit, după eforturi de vreo 6-7 ani, la greutatea pe care eu o consider optimă pentru mine, ba chiar mai jos cu vreun kil. E un sentiment mirific să vrei să bagi în tine ca spartul o mâncare bună, să ți se declanșeze reflexul „băi, sunt gras ca un porc, ce naiba”, apoi să-ți amintești „ah, ba nu, chiar îmi permit”. 🙂 Secretul, în cazul meu, a fost să fac efortul să înțeleg că ziua are 23 de ore, că rutina fizică nu e ceva opțional, ci e ca spălatul pe dinți.
La asta vreau să adaug, sau poate să substitui ocazional, mersul pe bicicletă. Mi-am cumpărat de curând un Cube Hyde (cu butuc intern, woot!) și abia aștept să-l plimb peste tot prin oraș și poate și prin afară. Mi-a intrat microbul mersului pe bicicletă și bine a făcut, pentru că îmi limpezește mintea foarte mult. Ok, uneori aș vrea să pot să și mâzgălesc chestii pe o ciornă în timp ce merg cu bicicleta și mă gândesc la proiectele mele, dar deh, nu poți să le ai pe toate.
Vreau să mă țin de Guitar Hero, acum dacă la The Place a devenit obișnuită seara de joi ca seară de Guitar Hero și dacă tot mi-a adus Moșu’ și mie unul. 🙂 Nu e ceva în care să investesc prea mult, dar acum joc pe nivelul mediu și aș vrea să ajung să joc pe nivelul greu, că mă atrage butonul ăla portocaliu. Am și o chitară reală care adună praful, și mă tentează să încep să studiez și asta, dar nu suficient încât să fac din asta o promisiune.
Vreau să continui să adun muzică de ascultat. De prin 2007 până toamna asta cred că am cumpărat maxim 10 albume noi și e păcat, pentru că e așa mult de explorat și muzica ne aduce atâtea bucurii de durată. Toamna asta, dintr-una într-alta, i-am descoperit pe Propellerheads, Skeewiff, Bobby Hughes, Katie Melua, Tony Joe White, și alți câțiva, care mi-au adus un aer nou după ce mă săturasem de toate albumele mele.
Creșterea personală, din păcate, e mai greu de urmărit cu X-uri într-un calendar. 🙁 Aș vrea să pot fi mai puțin nonșalant în raport cu oamenii, pentru că am tot călcat pe sufletele altora, fără altă scuză decât că am făcut numai ce-am vrut eu, și nu e bine.
Vreau să învăț să-i ascult pe toți, dar să fac ca mine, pentru că acum sunt divizat: pe unii îi ignor, iar pe alții îi ascult orbește. Și sfaturile sunt bune, dar adesea le urmez chiar și când intuiția îmi spune că nu-mi vor aduce nimic bun (și timpul îmi dă dreptate).
Și vreau să mă strădui să deschid gura atunci când ceva nu-mi convine, să fiu mai puțin împăciuitor cu toată lumea. Atitudinea asta ar fi absolut contrară temperamentului meu introvertit, dar, în rarele ocazii când am făcut așa, mi-a fost întotdeauna bine și i-am ajutat și pe cei față de care am fost sincer. Așa că aveți grijă! 🙂