Moş Andruşca

Moş Andruşca iepuraş
A pornit-o spre oraş
Cu chitara la spinare,
Ca să facă o cântare.

Dar vulpoiul vânător
Stă cu puşca la picior.
Uite-l că ridică puşca
Şi-l împuşcă pe Andruşca!

Pif-paf, măi puşcaş,
Unde-i bietul iepuraş?

Prietenii ştiu de ce. 🙂

Alege dacă ai din ce (Deputaţi)

Ieri şi azi am mi-am făcut şi eu temele, m-am apucat să citesc despre diverşii candidaţi pentru alegerile de mâine. A fost o experienţă interesantă, ceva între zoo, aprozar şi târg de locuri de muncă.

Un plus pentru colegiul meu electoral (Disapora D3 / S2) este că prezenţa pe internet a candidaţilor este foarte bună. Mai toţi au pagini de web în care îşi expun biografia şi programa, şi asta ajută foarte mult. Ajută, pentru că poţi să compari versiunea lor cu versiunea ziarelor care povestesc despre ei, şi e interesant să vezi ce lucruri sunt trecute sub tăcere (că parcă internetul ar avea memoria unui copil de trei ani, azi ştie şi mâine a uitat).

Ca observaţii preliminare, alegerile se desfăşoară după acest sistem (sursa: Asociaţia Pro Democraţia). Un aspect esenţial este centralizarea la nivel naţional. Dacă eu votez cu un candidat în circumscripţia mea care nu întruneşte numărul necesar de voturi pentru a câştiga, atunci votul meu se centralizează în favoarea partidului acelui candidat, iar alt candidat al acelui partid, undeva într-o altă circumscripţie, va câştiga un mandat. Principiul centralizării este echitabil la nivel naţional, dar pentru mine înseamnă şi altceva. Practic nu votezi doar cu omul; votezi, vrând-nevrând, şi cu partidul.

Tot ca observaţie preliminară, majoritatea candidaţilor din colegiul meu electoral au o trăsătură comună. Îl bagă pe Dumnezeu la înaintare, pe baza principiului mereu actual de două mii de ani că „sunt un om pios, deci sunt şi un bun conducător”. Ummm… care-i legătura?

Acestea fiind zise, iată părerea mea despre candidaţii pentru Camera Deputaţilor, într-o ordine relativ aleatoare.

Mariana Badan – PRM

Aici a fost simplu: dacă scrie „PRM” după numele tău, nu te votez.

Milana Ştefan – PNG

PNG, PNG… ah, partidul lui Becali. Ok, mai departe.

Annamari Dancs – UDMR

Pagină personală

Despre doamna asta mă abţin să spun ceva, dar am un prieten bun care mă citeşte şi care-i spurcat rău de gură. Te ştii tu cine eşti, ai voie să comentezi orice la sfârşitul articolului. 🙂

Ştefan Movilă – PNL

Pagină personală

Ok, clipul din pagina respectivă este un clip prozelitist, o divagaţie euforică de 9 minute din care am dedus că Ştefan Movilă are o misiune sfântă de la Dumnezeu. Ca să vă scutesc de chinuri, la momentul 7:20 în acel clip susţine că „eliminarea religiei din şcolile din America a dus la criza economică mondială”. Doamne-Dumnezeule, dacă mă calcă ceva pe nervi, sunt oamenii care trăiesc în America, dar nu contenesc să o bălăcărească drept loc al pierzării, care îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu pentru că s-a depărtat de la sfinţenie. Cum poţi să fii atât de ingrat?

Platforma lui Ştefan Movilă este subţire rău. Tipul pedalează mai mult pe susţinătorii lui, care sunt o mulţime de pastori penticostali. Şi eu sunt creştin, dar e o diferenţă între a fi creştin şi a te crede trimisul lui Dumnezeu. Omul e absolut fundamentalist, singura diferenţă e că spune „Dumnezeu” în loc de „Alah”.

Cireaşa de pe tort este că planează foarte multe suspiciuni asupra modului în care Ştefan Movilă şi-a câştigat averea. Vezi articole aici şi aici.

Ana Birchall – PSD

Pagină personală

Ana Birchall este incontestabil deşteaptă şi cea mai şcolită dintre toţi candidaţii. Are doctoratul în Drept de la Yale, ceea ce e într-adevăr o realizare. Platforma ei este interesantă (mai ales punctele 6, 8, 10, 14). Punctul 12 mi se pare că exagerează. Înţeleg conceptul de ajutor social, dar cred că ce propune ea este prea mult, mai ales că s-ar aplica preferenţial unei categorii de cetăţeni.

Totuşi, am două mari probleme cu Ana Birchall. În primul rând, candidează pe listele PSD. Dacă ea nu câştigă, votul meu pentru ea se centralizează şi îl poate ajuta pe alt candidat PSD din altă circumscripţie să câştige, ceea ce eu nu vreau să risc.

În al doilea rând, Ana Birchall pare că încearcă să se disocieze de PSD, dar nu prea reuşeşte. Nicăieri pe pagina ei de web nu este menţionat PSD şi nu apare sigla partidului. În plus, citez din această pagină: Acum, pentru prima dată din decembrie 1989, puteţi să votaţi împotriva găştilor, a grupurilor de interese şi a jocurilor oculte de culise din Parlamentul României. (Întreaga pagină revine des la această tematică). Umm… eşti membră PSD. Dacă vrei să faci asemenea acuzaţii, dacă vrei să fii moralistă, dă-ţi demisia şi candidează ca independent.

Constantin Timoc – independent

Pagină personală

Un mare plus pentru început: omul e electrical engineer de-al meu! 🙂 Are un CV foarte bogat, plin de publicaţii şi recunoaşteri, tipul este evident deştept.

Totuşi, ajungând la pagina de scrieri politice, am început să mă sperii. Programul politic este cam naiv şi bate monedă pe amendamente la Constituţie (când Constituţia României, s-o spunem drept, nu sperie pe nimeni, oricum mult mai puţin decât codul de legi). De asemenea, secţiunea Video se lansează în considerente de istorie şi cultură generală, unele dintre ele foarte periculoase. De exemplu: Puterea executivului este maximă când este încredinţată unei singure persoane. Da, prin definiţia ei, dictatura oferă foartă multă putere. Prefer să calific această perlă drept o tautologie şi să nu mă întreb dacă Constantin Timoc chiar crede asta. Cât despre majestatea unui conducător… Băsescu nu e majestuos şi a fost cel mai bun preşedinte al României de 60 de ani încoace.

Una peste alta, Constantin Timoc este onest, deştept şi cult, dar mult prea idealist. Nu vreau un visător erudit în parlament.

Mircea Lubanovici – PD-L

Pagină personală

Clipul lui Mircea Lubanovici este minunat, dar nu spune nimic. Mai multe am putut afla din diversele pagini de pe site (Omul de afaceri sau Autobiografie, de exemplu). Omul îşi povesteşte viaţa foarte sincer, nici nu se umflă în pene, nici nu se crede unsul lui Dumnezeu. Paginile sunt foarte romanţate, dar în fine, concizia e un criteriu secundar pentru mine. Singura mea mare problemă cu Mircea Lubanovici este că nu are studii superioare.

Ceea ce mă face să-l admir este cât s-a implicat în viaţa comunităţii româneşti din zona în care a trăit (Portland, Oregon, mare parte a timpului). Şi nu doar discuţii interminabile şi iniţiative rămase în faza de proiect, ci realizări concrete: a organizat o secţie de votare în 1996, a condus un ziar şi un studio TV, a organizat un campionat de fotbal amatori românesc, a înfrăţit Portlandul cu Iaşiul. Mă rog, sunt chestii mai mari şi mai mici, dar sunt chestii concrete. Omul şi-a pus în cap un lucru, l-a dus la bun sfârşit, după care s-a apucat de altul.

Deci una peste alta, eu m-am cam hotărât cu cine votez. Revin şi cu un post despre candidaţii la Senat, că şi acolo avem o ofertă copioasă. 🙂

Deputaţii români put

Vivi a procesat datele publice oferite de Camera Deputaţilor şi a publicat un post foarte elocvent pe blogul lui. De exemplu, 70 de deputaţi (un sfert din ei) au absentat la peste 50% din voturi.

Cum naiba repari chestia asta? Pe mine mă apucă disperarea, pentru că am votat cu un partid în care am crezut, cu o platformă convingătoare, dar care, la câtva timp după alegeri, s-a scindat, s-a aliat cu alt partid pe care l-am detestat, ajungând într-un final să se confunde într-un tot împuţit, care a şters cu buretele orice ideologie în favoarea unui trai mai bun pentru ei înşişi.

Dacă mă-ntrebaţi pe mine, ca inginer, clasa politică este o instituţie depăşită. Sistemul actual presupune că tu, ca alegător, examinezi o listă de zeci de partide şi mii de candidaţi, te pui la curent cu platforma fiecăruia, după care alegi una din persoane, numită parlamentar, şi îi oferi toate voturile tale pe următorii 4 ani. Pe lângă faptul că trebuie să petreci enorm de mult timp documentându-te ca să votezi informat, problema reală e alta. În aceşti 4 ani, parlamentarul îşi poate schimba părerile, poate fi cumpărat sau poate lipsi la peste jumătate din voturi, ajungând să nu te mai reprezinte sau, mai rău, să voteze împotriva interesalor tale. E posibil ca şi tu însuţi să îţi schimbi părerea, dintr-un capriciu sau în faţa unor argumente; rezultatul e acelaşi, că părerea ta diferă de părerea celui care votează în numele tău.

O întrebare foarte bună pentru a afla dacă un sistem oarecare este perimat este: dacă astăzi ar trebui să concepem acest sistem de la zero, l-am face să arate cam la fel, sau am concepe ceva radical diferit? De exemplu, conceptul de şosea, de roată, de pâine, de ţesătură sunt cam aceleaşi de mii de ani. S-au mai schimbat lucruri pe ici pe colo, tehnologia a mai avansat, dar dacă un om de acum 5000 de ani ar vedea o pâine sau o roată, ar şti ce este şi la ce foloseşte. Pe de altă parte, tehnologia a făcut unele sisteme complet perimate şi ele ar trebui regândite de la zero; proprietatea intelectuală, telefonia fixă şi clasa politică sunt primele care îmi vin în minte. Aceste sisteme au fost cârpite incremental şi continuă să semene cu designul lor original. Tehnologia de astăzi ne-ar permite să le recreăm pe nişte baze total diferite, dar ele continuă să se propage în virtutea inerţiei, de obicei din cauza intereselor unei clici sau pentru că nimeni nu ridică problema schimbării lor.

Eu cred că avem tehnologia să facem clasa politică dispărută cu totul. În esenţă, sistemul pe care îl văd eu i-ar da fiecărui cetăţean dreptul de a vota pe internet. Am avea 10-20 de mici referendumuri pe lună. Un referendum ar putea rămâne „deschis” timp de două-trei luni, astfel ca cei care nu pot vota în fiecare zi să poată vota o dată pe lună. Per ansamblu, fiecare cetăţean ar trebui să se documenteze ca să ştie ce votează, dar, în loc să-şi piardă timpul documentându-se despre platforma-program a unui partid care votează pentru el, cetăţeanul şi-ar petrece timpul documentându-se direct despre chestiunile în cauză, ceea ce ar avea efecte mult mai benefice pentru nivelul general de informare.

Sigur, dacă nu te simţi competent să votezi într-un domeniu în care nu te pricepi sau dacă nu ai timp, îţi poţi delega votul către o altă persoană. Dar trebuie să poţi revoca această delegare la orice moment, nu doar o dată la 4 ani. Şi trebuie să poţi delega pe oricine, nu doar o persoană dintr-o ofertă de câteva mii care candidează şi care, iată, vedem ce bine (nu) ne reprezintă. Eu, de exemplu, mă pricep la unele lucruri şi vreau să votez direct (la tot ce ţine de educaţie, de politica internetului etc.). Dar mi-aş delega voturile pentru economie şi finanţe (să zicem, un vot referitor la majorarea impozitelor) unui cunoscut de-al meu, absolvent MIT, în care îmi pun mai multă încredere decât în orice parlamentar care poate nici măcar n-a făcut vreun curs de economie.

Sigur că, în timp, dintre oamenii de rând s-ar ridica mulţi reprezentanţi care câştigă încrederea celor din jur şi, în final, s-ar putea ajunge tot la un fel de parlament, în care 10% din cetăţeni votează pentru ceilalţi 90%. Diferenţa fundamentală este că acestor parlamentari le-ai putea retrage delegarea în orice moment, dacă descoperi că nu te mai reprezintă sau dacă se dovedeşte că nu se pricep şi că efectele voturilor lor sunt catastrofice. De asemenea, aceşti reprezentanţi nu ar avea o „procură generală” din partea noastră. Un om ar câştiga încrederea a mii de oameni pentru chestiuni de economie, altul pentru medicină, altul pentru cultură. Nimeni nu poate să le ştie pe toate şi e absurd să pui un parlamentar într-un scaun şi să-i spui „astăzi votezi pentru bugetul armatei, salariul preoţilor şi reducerea TVA”. Numai Ceauşescu se pricepea la toate şi uite săracul, l-au împuşcat în cap.

Unele din sisteme vor trebui în continuare regularizate de către agenţii guvernamentale, pentru că principiile pieţei libere nu se aplică întotdeauna (energie, transporturi, telefonie fixă, ajutorul social).

Evident, tot acest sistem ar funcţiona pe internet, dar este uşor de lăsat o portiţă deschisă şi pentru cei care nu au acces la internet. Ei ar putea primi un buletin prin poştă pentru fiecare referendum, urmând să îl depună la poştă dacă şi când se decid să voteze.

Cum să nu mergi la film

Luni era Daria la şcoală toată ziua, aşa că am decis să mă duc la film de unul singur. Voiam să văd Zack and Miri Make a Porno; nu ştiam nimic despre film, nici actorii, nici dacă avea recenzii bune, dar văzusem posterul şi îmi plăcuse ideea. Buuuuun.

Intru eu în sală, mă aşez, se sting luminile, mă uit la reclame… începe filmul. Prima secvenţă, un prim-plan cu Philip Seymour Hoffman, gras şi blond cum e el, în chiloţi. Hm, zic, bun, mie chiar îmi place tipul, l-am văzut în The Talented Mr. Ripley, în Before the Devil Knows You’re Dead şi-mi place cum joacă. E el cam gras ca să joace într-o comedie despre un film porno, dar începe bine.

A doua scenă, apare şi Catherine Keener (Maxine în Being John Malkovich). Actriţă bună şi ea, n-aş prea vrea să o văd dezbrăcată, dar în definitiv nu e un film porno, e o comedie despre un film porno, probabil tocmai de acolo provine umorul.

Mai trec câteva scene şi filmul era semi-umoristic, dar un umor cam negru; parcă mă cam dezumflasem, mă aşteptam la altceva. Philip Seymour Hoffman trăgea să moară, urina sânge, se umpluse de sicozis, iar nevastă-sa îi destăinuia psihiatrului conjugal că îşi doreşte ca soţul ei să moară, ca să o poată lua de la început. Ce naiba-i asta, când vine vorba despre filmul porno?

Mai trece vreun sfert de oră, nevasta îl părăseşte, pleacă cu fetiţa lor la Berlin, iar fetiţa creşte sub influenţa unei artiste renumită pentru operele ei pornografice. Aha! Am auzit cuvântul cheie. Mă rog, nu prea-mi vine să râd, totul e chiar destul de tragic. Dar măcar ne-apropiem de partea cu adevărat comică.

După vreo oră din film, eram de-a dreptul alarmat. Nu exista nici un personaj cu numele Zack sau Miri, nimeni nu vorbea de nici un film porno, Philip Seymour Hoffman regiza o piesă de teatru care se confunda cu propria lui viaţă… de fapt, eu în ce teatru am intrat? 6? Şi pe bilet ce scrie? Teatrul 5? Ce de cacao, am intrat în teatrul greşit! Ce fac, mă mut alături? Nah, hai să stau până la capăt. Cât mai e? O mai fi mult?

Până la urmă, s-a dovedit că văzusem Synecdoche, New York, despre zbaterea unui regizor de teatru care îşi filtrează propriile insuccese prin prisma unei piese autobiografice. Nu e genul meu de film, dar a fost interesant. Probabil totuşi că nu m-aş fi dus voluntar să-l văd. Dar măcar mi-a confirmat că Philip Seymour Hoffman e un actor bun.

Aseară am fost şi la Zack and Miri, cu Daria, şi a fost haios, vi-l recomand cu căldură!