Amprenta mea de carbon

Am tot amînat să scriu acest articol pentru că ar trebui să fie lung. Pentru că pînă a ajunge la el am trecut prin diferite stadii de cunoaștere și procese de conștiință și toate ar merita documentate. Pînă la urmă, avînd de ales între a scrie o chestie incompletă și a nu scrie nimic, am ales să scriu o chestie incompletă. 🙂

De cîtva timp citesc destul de mult despre schimbările climatice și despre viitorul care ne așteaptă dacă nu schimbăm nimic. În retrospectivă, mă simt vinovat că, deși mă consider om de știință, ani întregi mi-a fost prea lene să ascult avertismentele ferme care vin tot mai insistent de la comunitatea științifică. Și mă simt dator să fac ceva pentru cei care vor moșteni planeta pe care noi o prăpădim. Dar ce?

Sînt adeptul teoriei că motivul pentru care omenirea nu se schimbă și continuă să distrugă Pămîntul, deși de 30 de ani nevoia de schimbare devine tot mai urgentă, este greutatea de a schimba sistemul curent. Fetișul nostru cu economia de piață are o legătură strînsă cu extracționismul, cu consumerismul și cu obsesia creșterii. Și deci consider că schimbarea trebuie să vină de la sistem.

Dar pînă atunci am fost curios și cît de mult pot face eu ca persoană pentru ca, atunci cînd generația următoare mă va privi plină de reproș, să pot spune cît de cît sincer „eu mi-am făcut partea mea”. Și în primul rînd am vrut să văd cît de mult poluez eu față de alți oameni. Și am fost consternat.

Amprenta de carbon este cantitatea de CO₂ emisă anual în atmosferă. Ea se poate măsura aproximativ, dar destul de exact; sînt calculatoare pe Internet care ne ajută să identificăm și să cuantificăm sursele emisiilor noastre. Iar cifrele sînt așa:

  • Media per locuitor al planetei este de 4 tone/an.
  • Media per locuitor al României este de 3,5 tone/an.
  • Media în lumea industrializată este de 11 tone/an.
  • Media la care trebuie să ajungem în 2030 este de 2 tone/an.
  • Emisiile mele în 2018 au fost de 18,2 tone/an.

Cifra asta este năucitoare! Consum de 5 ori mai mult decît un român mediu și de 10 ori mai mult decît ar trebui să consum în mod sustenabil. Și am 10 ani ca să-mi reduc consumul la 10%. De unde să încep?

În ordine, cele mai mari contribuții vin de la:

  • 4,84 tone: un zbor la San Francisco;
  • 2,57 tone: hoteluri și restaurante (estimări rezonabile);
  • 2,52 tone: mobilă și alte bunuri fabricate (ne-am mutat în primăvară, sper să se atenueze în anii următori);
  • 1,74 tone: mîncare, am selectat dieta „consum de carne mediu”;
  • 1,70 tone: gaz natural (încălzire, apă caldă);
  • 1,36 tone: alte zboruri (3 în Europa);
  • 0,94 tone: electricitate (inclusiv aer condiționat);
  • 0,65 tone: calculatoare și echipamente IT;
  • 0,62 tone: mașina personală (4.000 km);
  • 0,50 tone: haine, pantofi;
  • 0,22 tone: curse Uber (conform statisticilor + niște estimări);
  • 0,20 tone: telefon mobil nou;
  • 0,16 tone: asigurare (mașină + casă);
  • 0,10 tone: medicamente.

Și de aici se nasc destul de ușor niște decizii concrete (deja am început să le aplic):

  • Să renunț la zborurile pe distanțe mari, cu excepția nevoilor stricte (medicale etc.).
  • Să renunț la consumerism; voi încerca să scot tot ce pot din mașina, electronicele, móbilele, hainele mele înainte să cumpăr altele.
  • Să reduc consumul de vacă și miel la o masă pe lună, iar alte cărnuri la două mese pe săptămînă. Puteți găsi pe Internet comparații de emisii pentru diverse mîncăruri.
  • Să renunț pe cît posibil la mașină (inclusiv Uber) în favoarea mersului pe jos și a transportului în comun. De cînd fac asta am reînceput să citesc. 🙂
  • Să coborîm temperatura în casă iarna și să o creștem vara.

Concluzia care mie mi se pare tot mai clară este că generația următoare va deconta răsfățul nostru și că nu este etic să le cerem asta.

Campionatul Mondial de Șah

Pentru cine nu știe: de mîine (vineri) începe Campionatul Mondial de Șah! Joacă Carlsen cu Caruana, primii doi clasați în clasamentul FIDE, iar pronosticul este relativ strîns.

Eu cred că voi urmări meciurile pe canalul Clubului de Șah din Atlanta, pentru că îmi place foarte mult de GM Ben Finegold. Dacă el nu comentează live, atunci Clubul de Șah din Saint Louis este o alternativă bună și mult mai notorie.

Meciurile încep de la 17:00 ora României, două zile de meciuri cu una de pauză. Se joacă 12 runde, iar în caz de egalitate 6-6 se recurge la o serie de partide rapide.

Știu, mă extaziază chestii pe care alții le găsesc plicticoase. 🙂

Ânger, vênt, adûnc, fôntână

De astăzi revin la scrierea cu î (vînt, adînc, fîntînă, nu vânt, adânc, fântână) și cu sînt (sînt,  sîntem, sînteți, nu sunt, suntem, sunteți). Poate este o non-veste, dar pentru mine este finalul unei evoluții personale de 25 de ani, așa că un pic interesantă trebuie să fie. 🙂 Stadiile au fost, aproximativ:

  • 1993-1999: Normă venită de sus, cu implicații directe asupra notei la Bac, într-o perioadă în care mă interesau mai mult algoritmii, Civilization, fetele, orice în afară de ce se află sub căciuliță. Ca și alte sute de mii de adolescenți, am înghițit-o fără să mă gîndesc de două ori la ea.
  • 1999-2001: Școala în Boston, împreună cu cîteva zeci de confrați (și *consurori) români, preocupați de limba, de filmele, de mîncarea, de tradițiile românești și de tot ce ne amintea de România. Vînarea greșelilor celorlalți era sportul nostru, iar dicționarul (DEX ’98, prima ediție cu â) era literă de lege.
  • 2001-2010: Primii ani ai dexonline. Încercam digitizarea dicționarelor cît mai conformă cu normele curente și chiar aduceam la zi ediții mai vechi scrise cu î sau cu alte norme ortografice ieșite din vigoare. Primele contacte cu oameni care contestau reforma ortografică din 1993 (mi se păreau niște ciudați).
  • 2010-2018: dexonline se maturizează. Ajungem la înțelegerea că este bine să păstrăm ortografia originală a fiecărui dicționar. Mă familiarizez cu istoria reformelor ortografice. Interacționez mult mai des cu Radu (aka Nașu’), de la care aflu argumente în favoarea scrierii cu î.

Mai întîi, de ce există două tabere? Spre deosebire de controversa liliputană dacă oul trebuie spart la vîrf sau la fund, controversa î/â chiar are substanță.

  1. Principiul fonetic: Este un deziderat natural ca ortografia să fie cît mai simplă, în particular să redea același sunet prin aceeași literă în mod consecvent, nu să aibă două litere (î și â) pentru același sunet.
  2. Principiul etimologic: Este un deziderat bun/nobil/meritoriu și ca ortografia să păstreze etimologia cuvintelor: lână „arată” mai bine decît lînă pentru că evidențiază originea latină, lana.

Problema apare pentru că aceste două principii sînt ireconciliabile. Ca miniexemplu, scrierea uniformă cu î greșește în cazul lui înger (lat. angelus) sau mînă (lat. manus), iar scrierea uniformă cu â greșește în cazul lui râu (lat. rivus) sau sân (lat. sinus). Mai mult, ambele greșesc în cazuri ca vînt (lat. ventus), adînc (lat. aduncus), fîntînă (lat. fontana). Ce-i de făcut?

Pare firesc să căutăm o abordare care minimizează numărul de greșeli. Iar atunci argumentele înclină covîrșitor pentru î și sînt și contra lui â și sunt:

  • Folosirea unei singure litere rezolvă problema fonetică: un singur simbol (î) pentru același sunet.
  • În schimb, folosirea a două litere (î și â) nu rezolvă deloc problema etimologică. Am avea nevoie și de ê (vânt, frâu, sămânță, vâna din lat. ventus, frenum, sementia, venare), de û (adânc, osânză din lat. aduncus, absungia), de ô (fântână, lângă, vâltoare din lat. fontana, longum ad, voltoria).
  • Literele de mai sus chiar au existat în alfabetul limbii române. Rezultatul a fost o regulă greu de urmat chiar și pentru lingviștii de profesie și imposibil de urmat pentru oamenii fără studii, pentru că necesită cunoștințe de etimologie (iar etimologia nici măcar nu e întotdeauna sigură).
  • Ce facem cu cuvintele de altă origine decît cea latină, unde preferința pentru â sau î nu mai poate izvorî din etimologie? Într-o abordare statistică, acestea sînt de fapt peste 60% (pagina 220, paragraful „Rămîn așadar…”).
  • Dacă pornim pe firul etimologic, unde ne oprim? Scriem di în loc de zi, dice în loc de ziceqinqi în loc de cincifil în loc de fir, doar ca să onorăm etimologiile dies, dicere, quinque, filum?
  • Avem deja un semn diacritic provenind din a: pe ă. Acesta se poate confunda cu â într-un număr de scenarii: scrisul de mînă, pagini scanate la calitate slabă, texte cu font mic etc.
  • Este bine ca semnul pentru sunetul î/â să fie mai aproape de i pentru că sunetul î este mai aproape de i decît de a.
  • Alternanța î-i este relativ comună (sfînt-sfinți, mormînt-morminte, cuvînt-cuvinte) și este util ca înrudirea să fie marcată și grafic (mai bine decît ar face-o sfânt-sfinți și celelalte). În schimb, alternanța â-a nu există.

În favoarea lui â sînt invocate adesea două argumente din sfera politicului, ambele găunoase:

  • „A fost decizia Academiei” (cu implicația că îi datorăm supunere). Da, a fost, dar a fost o decizie 100% politică. Nu s-a ținut cont de recomandările lingviștilor; cele mai cunoscute sînt a lui Alf Lombard și a Mioarei Avram. Votul din Academie nu a inclus lingviști. Au fost doar doi, dar aceștia nu au votat pentru: unul a fost împotrivă, unul s-a abținut (vezi aici, antepenultimul paragraf).
  • „Trecerea la î a fost impusă de comuniști”. Această afirmație pur și simplu nu este adevărată. Se scria cu î încă din anii ’20, tocmai pentru că oamenii înțelegeau superioritatea acestei soluții.

Aceasta este o decizie personală care nu se va răsfrînge asupra proiectului dexonline. Dacă dorim să trecem la î și pe dexonline este o întrebare care merită pusă, dar este o întrebare grea și toată echipa trebuie să-și exprime părerea. Mai precizez și că nu am o opinie solidă despre nicio / niciun (deși înclin să fiu în favoarea lor prin similitudine cu vreo / vreun) nici despre celelalte modificări recente de normă.

Închei cu o listă de resurse (unele deja citate mai sus) care expandează și exemplifică aceste argumente. Le ordonez după cum mi se pare că introduc cel mai bine cititorul în subiect.

  1. Limba literară, de Alexandru Graur, 1979 (extras) – miniexplicație a complicațiilor cauzate de principiul etimologic.
  2. Despre folosirea literelor î și â de Alf Lombard – o analiză extraordinar de bine construită și bogată în exemple.
  3. Scrisoare deschisă către Academia Română de Claudia Mihai și Marilena Panait – o analiză statistică din care reiese că â „repune în drepturi” doar 11,5% dintre cuvintele cu î interior, falsificînd celelalte 88,5% din cazuri.
  4. De ce scriu și susțin scrierea cu î din i? de Dumitru Irimia – o punere a problemei în contextul istoric al secolului trecut.
  5. Încercare statistică asupra ortografierii cu â și î de Constantin Manea – ortografia făcută ca lumea este o știință, iar numerele sînt grăitoare.
  6. Argumente anti „î” din „a” și „sunt de Victor Cirimpei.

PS: În mod ironic, a fost nevoie să recitesc acest text o dată în plus pentru a elimina toate scăpările răzlețe ale lui â. Sînt greu de scuturat 25 de ani de deprindere!

 

CEC Bank / Papaya

Aparent, să-ți pese de țară e un lucru rău. Să-ți faci vocea auzită nu e profesionist. Sau cel puțin, așa a interpretat lucrurile CEC Bank când a întrerupt colaborarea cu Papaya Advertising, după ce aceasta din urmă le-a dat angajaților săi o zi liberă ca să meargă la protestele împotriva guvernului de agramați.

Le-am trimis și eu un e-mail. Ca să mă țin de ce am scris în el, vă încurajez ca, dacă aveți conturi la CEC Bank, să vi le închideți. Este important să protestăm vehement ori de câte ori cineva încearcă să ne spună „nu te interesa de binele societății”.

Dragă CEC Bank,

Doresc să îmi exprim dezamăgirea față de decizia voastră de a întrerupe colaborarea cu Papaya. Mărturisesc că nici nu auzisem de ei până ieri, deci nu am un motiv special să le iau partea. Dezamăgirea mea este una principială. Implicarea civică este un instrument vital pentru păstrarea libertăților cetățenești, cu mult mai important decât votul în sine.

Ca fondator și membru al echipei dexonline, am expus și propriile noastre
principii pe această temă la <https://wiki.dexonline.ro/wiki/Civism_și_politică>.

Nu am avut niciodată ocazia să colaborez cu CEC Bank, dar vă asigur că acest lucru nici nu se va întâmpla vreodată până nu remediați situația pe care ați creat-o. Îmi voi încuraja și toate cunoștințele despre care știu că au conturi la voi să și le închidă.

Toate cele bune,


Cătălin Frâncu

Directiva de Copyright

Pe 20-21 iunie urmează votul asupra Directivei de Copyright. Bucăți mari din această directivă sunt inutile sau de-a dreptul dăunătoare. În particular, Articolul 13 obligă toate site-urile care păstrează fișiere încărcate de utilizatori să monitorizeze toate încărcările și să „prevină încălcarea copyrightului”. Acest articol generează o lungă listă de probleme.

În particular, afectează comunitatea globală de programatori. Pe un site ca GitHub, orice presupusă încălcare a copyrightului este de fapt o false positive, o greșeală de categorizare.

Am scris și eu la doi dintre parlamentarii europeni români ca să-i rog să voteze împotriva directivei. Puteți face și voi asta! Eu am ales să le scriu așa:

Stimați membri ai Parlamentului European,

Sunt un cetățean al Uniunii Europene și mă împotrivesc Articolului 13 al
propunerii de Directivă de Copyright. Vă rog să votați împotriva acestei
directive.

Una dintre multele probleme ale acestei directive este că afectează grav
comunitatea globală a dezvoltatorilor de software. Mulți dintre noi alegem să
ne licențiem programele ca „software liber” (cunoscut și ca „software open
source”). Aceasta înseamnă că renunțăm de bună voie la copyrightul asupra
programelor pe care le scriem, că dorim ca lumea să le copieze, să le studieze
și să le îmbunătățească. Facem aceasta din altruism, din idealism, deoarece
programarea este o activitate socială și deoarece licențele libere/deschise
duc la programe mai robuste. Articolul 13 ar împovăra nejustificat acest
sistem, obligând toți depozitarii („software repositories”, de exemplu GitHub)
să filtreze un cod care nu ar trebui filtrat în primul rând.

Nevoia de software liber / open source nu este un moft. El stă la baza
majorității covârșitoare a site-urilor web și a sistemului de operare Android
pentru telefoane mobile. Articolul 13 ar afecta irecuperabil calitatea
viitoare a acestei infrastructuri globale.

Vă mulțumesc,

Cătălin Frâncu

 

Corectură în traducerea Declarației Universale a Drepturilor Omului

Mă întreb care este procedura prin care putem corecta o traducere incorectă, din engleză (original) în română, în Declarația Universală a Drepturilor Omului. Mă refer la articolul 16 (1), care în engleză spune:

Men and women of full age, without any limitation due to race, nationality or religion, have the right to marry and to found a family. They are entitled to equal rights as to marriage, during marriage and at its dissolution.

Iar traducerea în română este:

Cu începere de la împlinirea vîrstei legale, bărbatul și femeia, fără nici o restricție în ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei.

Evidențierile în aldine îmi aparțin. Traducerea este clar incorectă (nu speculez dacă cu intenție sau nu, căci nu știu destule despre procesul de traducere sau despre anul 1948). Orice vorbitor de limbă engleză, chiar și începător, știe că pluralul nearticulat are, de cele mai multe ori, sens generic. Elephants are big înseamnă elefanții sunt mari, toți, nu unii în particular. Traducerea corectă în limba română ar fi bărbații și femeile, caz în care dispare orice implicație cu privire la combinațiile legale sau ilegale.

Mă întreb asta pentru că am citit expunerea de motive a inițiativei fundamentaliste (refuz să-i spun inițiativă cetățenească) privind interzicerea căsătoriilor între oameni de același sex. Pare că o bună parte din argumentele lor sunt construite pe această eroare de traducere. Și sunt convins că ei știu asta.

Pregătesc o postare mai amplă prin care să-i… refutez mai temeinic pe fundamentaliști.

Asociația Pro Infrastructură

De câțiva ani, donez anual bani Asociației Pro Infrastructură. M-am gândit să și pomenesc despre asta, poate cineva din cei trei cititori ai mei 🙂 va vrea să facă la fel. Cred că API face lucruri foarte utile pentru prosperitatea României pe termen lung. Când vreun scelerat din administrația României se trezește să-și facă capital politic promițând mii de kilometri de autostradă deschiși anul ăsta, API intervine și spune „ba pardon, vă reamintim că cutare și cutare tronsoane nu au nici măcar studiu de fezabilitate, iar cutare și cutare le-am survolat noi cu drona și lucrurile abia se mișcă”. CNADNR îi urăște, ceea ce spune multe despre meritele API. 🙂

Toate filmările astea și alte activități (luări de poziție, creșterea interesului publicului) costă și, mai ales, durează. Dacă credeți că e o cauză bună, donați și voi.

Nu mai pot să dorm

Am o problemă: de câțiva ani nu mai pot să dorm sau să trăiesc normal în propria mea casă, din cauza vacarmului infernal din cartier. Poliția Locală refuză să facă ceva. Încep să mă tem pentru sănătatea mea fizică pe termen lung.

Am scris o pagină detaliată despre asta.

Dacă aveți idei, aș fi tare curios să le aflu. Și v-aș fi recunoscător pentru un share / retweet la acea pagină.

 

Antișahul a fost rezolvat

Acest articol este din categoria „Cătălin este adorabil când încearcă să povestească despre chestiile lui de geek pe un blog care se vrea atehnic”. 🙂 Dar am vești fascinante dintr-un capitol care m-a interesat ani de zile, și pentru care am și programat pe bucățele vreo 6 luni cu normă întreagă (estimativ). Așa că să-mi fie permis!

Jocul de antișah a fost rezolvat. Mark Watkins, un matematician de la Universitatea din Sydney, a reușit să demonstreze că albul câștigă (începutul este 1. e3). Rezultatul este o demonstrație online, dar și un articol științific superb în care Mark își prezintă munca.

Despre antișah am tot scris pe blogul ăsta, poate nu destul raportat la cât am urmărit subiectul în toți acești ani. Este o variantă a șahului cu aceleași piese și pe aceeași tablă, dar scopul este să îți pierzi toate piesele (iar captura este obligatorie). Interesul meu pentru antișah a început în 2001, când eram student la MIT și niște colegi de-ai mei au primit ca proiect la un curs să scrie un program care să joace antișah. Mi s-a părut un subiect interesant, așa că am scris și eu un program.

Ulterior am aflat despre serverul de șah FICS (freechess.org), care are marele avantaj că primește nu doar oameni, ci și programe. Așa am intrat într-o comunitate de jucători și programatori care practicau și studiau acest joc. N-am devenit niciodată bun la el, dar m-a interesat programarea. Programul meu, Nilatac, a fost unul dintre cele mai bune la vremea lui. La cerere, am creat și o versiune mai slabă a lui, CatNail, pentru ca începătorii să aibă cu cine juca. Până astăzi, CatNail a jucat peste 1,1 milioane de partide și a fost online 80% din timp în ultimii 15 ani. La un moment dat am încercat să rescriu de la zero programul, mai robust. Am ajuns până la genunchiul broaștei, dar am apucat măcar să scriu o tabelă de finaluri care dă strategia perfectă pentru orice poziție cu maxim 5 piese.

Comunitatea de antișah suspecta de multă vreme (dinainte de anul 2000) că albul poate câștiga orice partidă, iar 1. e3 era mutarea favorită. Ce înseamnă asta? Înseamnă că pentru orice apărare a negrului albul trebuie să dea un răspuns câștigător. Iar asta se poate întâmpla la prima mutare, la a doua, la a treia…, și pe oricare din aceste linii jocul trebuie să ducă la o poziție în care albul și-a dat toate piesele. Rezultatul demonstrației este, așadar, un fel de arbore de posibilități care se ramifică pornind de la poziția inițială, iar „frunzele” arborelui sunt poziții finale în care albul câștigă.

Unele apărări ale negrului sunt aproape folclorice, căci orice începător învață rapid să le evite (1. … d5 și 1. … d6 — luați o tablă de șah și vedeți dacă puteți forța victoria albului pe aceste linii!). Încă vreo 10 răspunsuri posibile pot fi demonstrate ușor cu un program nu prea deștept. Altele însă se lasă greu demonstrate. De exemplu, sunt mândru că Nilatac a reușit să demonstreze în premieră linia 1. e3 Nh6. Este principala mea contribuție în domeniu. Dar, pe de altă parte, nu a fost în stare să demonstreze linia 1. e3 c6 decât ajutat cu lingurița. Câteva apărări (în special 1. … b6 și 1. … c5) nu se lăsau demonstrate, deși mai mulți oameni lucrau la asta.

Cam în acest stadiu era înțelegerea noastră despre joc când Mark a început să lucreze la propriul său program prin 2011. Povestea lui despre cum a procedat, peste ce obstacole a dat și cum le-a depășit este captivantă. De exemplu, există linii foarte „mlăștinoase”, în care negrul își poate prelungi agonia cu zeci sau sute de mutări. Acolo algoritmul de rezolvare se poate păcăli când decide ce mutări ale albului sunt „promițătoare” și poate pierde luni de zile analizând o linie care, de fapt, nu duce la victorie. În fiecare din aceste (multe) situații, Mark s-a consultat cu jucători umani. Flerul acestora, bazat pe experiența a zeci de mii de partide jucate, a indicat adesea o mutare surprinzătoare pe care algoritmul nu o analizase în profunzime și care, la o analiză mai adâncă, putea fi demonstrată în doar câteva ore sau zile.

La final, bucățile din demonstrație pe care le-a descoperit Mark au fost cam de 3-4 ori mai mari decât toate demonstrațiile făcute anterior de toate programele, puse la un loc.

De ce este rezultatul ăsta important? În primul rând pentru că antișahul este cel mai complex joc rezolvat vreodată. Poate ați auzit că, cu ajutorul calculatoarelor, omenirea a reușit să demonstreze jocuri tot mai complexe de-a lungul timpului (dame, țintar, hex, parțial reversi). Antișahul este considerabil mai complex decât următorul pe listă (damele). E drept, comparația nu este chiar corectă, căci la antișah albul câștigă, pe când damele se termină remiză. Asta înseamnă că, pentru fiecare mutare a negrului, la antișah este suficient să găsești o mutare câștigătoare a albului, pe când la dame fiecare variantă trebuie considerată. Dar realitatea rămâne că spațiul de poziții posibile la antișah este mult mai mare decât la dame. Efortul total pentru antișah a fost undeva la 200-300 de procesor-ani.

Una peste alta, sunt mândru că am avut ocazia să contribui puțin la rezolvarea acestui joc. Sunt și un pic nostalgic, căci de ani de zile îmi doream să mă întorc la programarea de antișah, ca să pun umărul la asaltul final asupra demonstrației. Dar mereu am ales să mă ocup de proiecte mai „serioase”. Și acum iată că nu mai este cazul. Dar e bine și așa, am o tentație mai puțin care să mă distragă de la dexonline. 🙂

 

Traficul este ce ați ales voi

Avem un stil specific nouă de a face un mare tămbălău din chestiuni care ar trebui să fie non-probleme. Traficul din București este una dintre aceste chestiuni. De ce e traficul infernal? Pentru că avem primari slabi. De 12 ani Bucureștiul are primari slabi, cărora le este frică să ia măsuri care ne-ar câștiga timp și de sănătate, dar care i-ar revolta pe toți răsfățații care vor să se cunune cu mașina personală.

În indicele de trafic calculat de TomTom pentru 2015, Bucureștiul este pe locul 6. În lume. Din toate orașele din top 10, doar Recife este mai mic decât Bucureștiul (1,5 milioane de locuitori). Majoritatea sunt de la 6 milioane în sus. În medie, bucureșteanul pierde 196 de ore în trafic în fiecare an, comparat cu un trafic perfect fluid. Adică 1,79 ani din viață (la o speranță de viață de 80 de ani, 196 / 24 x 80 / 365 = 1,79).

Câteva zeci de kilometri de bandă de autobuz ar rezolva problema. Desigur, cu condiția ca restricția de a circula pe ele să fie și impusă. Cât timp situația este critică, aș fi de acord chiar și cu supravegherea lor video, care în acest caz ar fi răul mai mic.

Cum facem rost de aceste benzi de autobuz? De exemplu, oriunde sunt 3 benzi, pe cea din dreapta o facem bandă de autobuz. Apoi deviem cât mai mult din traficul RATB pe aceste trasee.

Aceasta va congestiona și mai mult traficul privat, cel puțin o vreme. După care lumea va vedea că transportul în comun zboară pe lângă ei și va începe să-l folosească. Vor rămâne în continuare blocați în trafic cei care insistă să călătorească cu mașina personală. Dar în acest moment va fi alegerea lor.

Aceasta este o măsură care se poate implementa cu costuri aproape nule. Avantajul ei este că se reduce la timp câștigat, nu la bani cheltuiți. Bucureștenii demonstrează zi de zi că ar cheltui oricât doar ca să nu fie separați de mașina lor mult-iubită. În rest, mai merită încercate:

  • curățenie săptămânală pe toate străzile cu interzicerea parcării (într-o fereastră de 1-2 ore, aceeași săptămânal pentru o stradă dată);
  • colectarea unei taxe locale anuale;
  • acordarea de subvenții pentru construcția de parcări private, cumulată cu aplicarea (dar aplicarea) de amenzi pentru parcarea alandala;
  • aplicarea obligației ca toate noile clădiri să aibă locuri de parcare suficiente pentru numărul de mașini estimat;
  • încurajarea bicicletelor (dar mai întâi trebuie redus traficul auto, căci altfel bicicleta este sinucidere curată);
  • scoaterea din capul cetățenilor că bordura din fața casei lor le-ar aparține de drept (dacă avem pretenția ca omul să-și caute un loc legal de parcare, nu e OK să-i fie frică să parcheze în fața unei curți necunoscute).

De ce nu putem ajunge acolo? Pentru că, de atâția ani, avem primari slabi. Mă feresc să spun „corupți” sau „incompetenți”. Acestea sunt alte discuții. Dar primarii din 2004 încoace, Firea, Oprescu și Videanu, au fost prea slabi ca să ia atitudine (nu îl evit intenționat pe Băsescu, dar în 2004 traficul nu devenise o problemă atât de stringentă). Cine candidează cu aceste măsuri în platformă știe că nu va fi ales. Este mai simplu să eviți discuția și să legiferezi doar lucruri de importanță secundară.

M-am ferit să zic ceva de rău despre primarul actual, Gabriela Firea, în aceste luni de când a fost aleasă. Dar pare tot mai clar că Bucureștiul se pregătește pentru încă patru ani de nimic.

Nicușor Dan ar fi rezolvat-o. Nu l-ați vrut, asta e.