iulie 2007

… am pus şi eu piciorul într-un stadion. Sâmbătă pe la prânz ne-a sunat Ovidiu, care a aflat că Chelsea urma să joace un meci demonstrativ la Stanford împotriva unei echipe mexicane. E o treabă să-i vezi pe Mourinho şi trupa în carne şi oase aşa că ne-am dus. Primul semn că meciul a generat interes în zonă a fost traficul: după ce am stat în coloană vreo jumătate de oră, am tras pe dreapta şi am luat-o pe jos. Şi bine am făcut, că am mai fi stat o oră. Era lume multă, crainicul a anunţat 47.000 de spectatori, dar nu era buluceală fiindcă erau bine organizate intrările. La băuturi era o coadă infernală (apropo de Rolling Stones), dar e drept că aici era voie să vii cu băutura de acasă.

Am avut locuri bestiale, la jumătatea terenului, chiar sub zona aia şmecheră, am uitat cum îi spune, care e închisă în sticlă, unde stau oamenii cu bani şi beau cocteiluri. Meciul în sine a fost antrenant pe alocuri, dar în mare parte cam anost. Chelsea a avut sclipirile ei; când punea Drogba piciorul pe minge ştiai că urmează un şut mişto, dar cam atât. Mexicanii în schimb nu erau aşa tehnici, dar erau rapizi pe contraatac. De fapt, având în vedere demografia zonei, majoritatea fanilor erau pe stadion pentru echipa mexicană, nu pentru Chelsea. Una peste alta, a fost o eperienţă foarte haioasă; chiar îmi pare rău că nu mi-am cumpărat şi eu ceva de făcut zgomot.

Ultima oară am fost pe stadion în 1987, pe Steaua. Aniversau 40 de ani de la aniversare şi a fost un spectacol de varietăţi, cu Arşinel şi Stela Popescu şi care mai erau în vogă pe atunci. Îmi amintesc doar două chestii, şi pe alea vag: pe tata jucând fotbal (bănuiesc că era un meci demonstrativ şi era şi el acolo) şi pe Arşinel care a făcut o poantă zicând că era şi ziua lui, că împlinea 120 de kile.

În 2027 mi-am propus să merg la campionatul mondial de pe Lună.

Lucrând la formele flexionare (conjugări şi declinări) pentru DEX online, am dat peste cel mai caraghios cuvânt românesc: telelelele (feminin plural articulat de la teleleu). Acum trebuie să-mi găsesc motive să pronunţ acest cuvânt minunat în conversaţii.

Suntem din nou în Durotar, pardon în Santa Fe. Dat fiind că suntem în deşert, dar şi la altitudine (2000m), clima e foarte plăcută, cu excepţia câtorva ore din zi, când urcă peste 30°C. Dar de obicei bate vântul, e răcoare şi stă să plouă mereu, deşi de fapt nu plouă niciodată. Ni s-a spus de vreo cinci ori în prima zi să bem cât mai multe lichide (asta e boala favorită a americanilor, deshidratarea).

Daria merge iar la un atelier de procese fotografice alternative, continuarea celui de vara trecută. Eu, fiind liber în timpul zilei, îmi fac de cap lucrând la DEX online (dar nu prea mult, că munca e dăunătoare). Seara batem străzile, singuri sau cu clasa Dariei, care-s nişte nebuni cu toţii. Santa Fe e un oraş foarte frumos şi foarte cochet (uite pozele de anul trecut), dar este un oraş care trăieşte exclusiv din turism şi majoritatea turiştilor sunt la vârsta a treia. Din cauza asta, timpul curge mai încet, nimeni nu se grăbeşte nicăieri şi uneori devine frustrant (când vrei să conduci cu peste 20 de mile pe oră, de exemplu).

În rest, azi e 4 iulie, Ziua Independenţei. Ca de obicei de la septembrie 2001 încoace, urarea tradiţională este „Have a safe and happy 4th of July”. E un pic deprimant că în America siguranţa a ajuns înaintea fericirii. Pot înţelege ce a determinat o naţiune întreagă să nu-şi mai dorească altceva decât siguranţă (cu alte cuvinte, să fie ferită de atacuri teroriste), dar e o spirală care nu duce nicăieri bun. Dar, dincolo de asta, aşteptăm cu mare interes artificiile de diseară, din piaţa centrală din Santa Fe, care se anunţă foarte spectaculoase. Şi altceva bestial: în New Mexico, aproape toate tipurile de artificii sunt legale, spre deosebire de California, unde practic n-ai voie decât să faci „poc-poc” din gură. Din cauza asta, de câteva zile vedem numai reclame la artificii şi rachete la televizor.