După douăzeci de ani…

… am pus şi eu piciorul într-un stadion. Sâmbătă pe la prânz ne-a sunat Ovidiu, care a aflat că Chelsea urma să joace un meci demonstrativ la Stanford împotriva unei echipe mexicane. E o treabă să-i vezi pe Mourinho şi trupa în carne şi oase aşa că ne-am dus. Primul semn că meciul a generat interes în zonă a fost traficul: după ce am stat în coloană vreo jumătate de oră, am tras pe dreapta şi am luat-o pe jos. Şi bine am făcut, că am mai fi stat o oră. Era lume multă, crainicul a anunţat 47.000 de spectatori, dar nu era buluceală fiindcă erau bine organizate intrările. La băuturi era o coadă infernală (apropo de Rolling Stones), dar e drept că aici era voie să vii cu băutura de acasă.

Am avut locuri bestiale, la jumătatea terenului, chiar sub zona aia şmecheră, am uitat cum îi spune, care e închisă în sticlă, unde stau oamenii cu bani şi beau cocteiluri. Meciul în sine a fost antrenant pe alocuri, dar în mare parte cam anost. Chelsea a avut sclipirile ei; când punea Drogba piciorul pe minge ştiai că urmează un şut mişto, dar cam atât. Mexicanii în schimb nu erau aşa tehnici, dar erau rapizi pe contraatac. De fapt, având în vedere demografia zonei, majoritatea fanilor erau pe stadion pentru echipa mexicană, nu pentru Chelsea. Una peste alta, a fost o eperienţă foarte haioasă; chiar îmi pare rău că nu mi-am cumpărat şi eu ceva de făcut zgomot.

Ultima oară am fost pe stadion în 1987, pe Steaua. Aniversau 40 de ani de la aniversare şi a fost un spectacol de varietăţi, cu Arşinel şi Stela Popescu şi care mai erau în vogă pe atunci. Îmi amintesc doar două chestii, şi pe alea vag: pe tata jucând fotbal (bănuiesc că era un meci demonstrativ şi era şi el acolo) şi pe Arşinel care a făcut o poantă zicând că era şi ziua lui, că împlinea 120 de kile.

În 2027 mi-am propus să merg la campionatul mondial de pe Lună.

1 thought on “După douăzeci de ani…”

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *