Corectură în traducerea Declarației Universale a Drepturilor Omului

Mă întreb care este procedura prin care putem corecta o traducere incorectă, din engleză (original) în română, în Declarația Universală a Drepturilor Omului. Mă refer la articolul 16 (1), care în engleză spune:

Men and women of full age, without any limitation due to race, nationality or religion, have the right to marry and to found a family. They are entitled to equal rights as to marriage, during marriage and at its dissolution.

Iar traducerea în română este:

Cu începere de la împlinirea vîrstei legale, bărbatul și femeia, fără nici o restricție în ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei.

Evidențierile în aldine îmi aparțin. Traducerea este clar incorectă (nu speculez dacă cu intenție sau nu, căci nu știu destule despre procesul de traducere sau despre anul 1948). Orice vorbitor de limbă engleză, chiar și începător, știe că pluralul nearticulat are, de cele mai multe ori, sens generic. Elephants are big înseamnă elefanții sunt mari, toți, nu unii în particular. Traducerea corectă în limba română ar fi bărbații și femeile, caz în care dispare orice implicație cu privire la combinațiile legale sau ilegale.

Mă întreb asta pentru că am citit expunerea de motive a inițiativei fundamentaliste (refuz să-i spun inițiativă cetățenească) privind interzicerea căsătoriilor între oameni de același sex. Pare că o bună parte din argumentele lor sunt construite pe această eroare de traducere. Și sunt convins că ei știu asta.

Pregătesc o postare mai amplă prin care să-i… refutez mai temeinic pe fundamentaliști.

Asociația Pro Infrastructură

De câțiva ani, donez anual bani Asociației Pro Infrastructură. M-am gândit să și pomenesc despre asta, poate cineva din cei trei cititori ai mei 🙂 va vrea să facă la fel. Cred că API face lucruri foarte utile pentru prosperitatea României pe termen lung. Când vreun scelerat din administrația României se trezește să-și facă capital politic promițând mii de kilometri de autostradă deschiși anul ăsta, API intervine și spune „ba pardon, vă reamintim că cutare și cutare tronsoane nu au nici măcar studiu de fezabilitate, iar cutare și cutare le-am survolat noi cu drona și lucrurile abia se mișcă”. CNADNR îi urăște, ceea ce spune multe despre meritele API. 🙂

Toate filmările astea și alte activități (luări de poziție, creșterea interesului publicului) costă și, mai ales, durează. Dacă credeți că e o cauză bună, donați și voi.

Nu mai pot să dorm

Am o problemă: de câțiva ani nu mai pot să dorm sau să trăiesc normal în propria mea casă, din cauza vacarmului infernal din cartier. Poliția Locală refuză să facă ceva. Încep să mă tem pentru sănătatea mea fizică pe termen lung.

Am scris o pagină detaliată despre asta.

Dacă aveți idei, aș fi tare curios să le aflu. Și v-aș fi recunoscător pentru un share / retweet la acea pagină.

 

Antișahul a fost rezolvat

Acest articol este din categoria „Cătălin este adorabil când încearcă să povestească despre chestiile lui de geek pe un blog care se vrea atehnic”. 🙂 Dar am vești fascinante dintr-un capitol care m-a interesat ani de zile, și pentru care am și programat pe bucățele vreo 6 luni cu normă întreagă (estimativ). Așa că să-mi fie permis!

Jocul de antișah a fost rezolvat. Mark Watkins, un matematician de la Universitatea din Sydney, a reușit să demonstreze că albul câștigă (începutul este 1. e3). Rezultatul este o demonstrație online, dar și un articol științific superb în care Mark își prezintă munca.

Despre antișah am tot scris pe blogul ăsta, poate nu destul raportat la cât am urmărit subiectul în toți acești ani. Este o variantă a șahului cu aceleași piese și pe aceeași tablă, dar scopul este să îți pierzi toate piesele (iar captura este obligatorie). Interesul meu pentru antișah a început în 2001, când eram student la MIT și niște colegi de-ai mei au primit ca proiect la un curs să scrie un program care să joace antișah. Mi s-a părut un subiect interesant, așa că am scris și eu un program.

Ulterior am aflat despre serverul de șah FICS (freechess.org), care are marele avantaj că primește nu doar oameni, ci și programe. Așa am intrat într-o comunitate de jucători și programatori care practicau și studiau acest joc. N-am devenit niciodată bun la el, dar m-a interesat programarea. Programul meu, Nilatac, a fost unul dintre cele mai bune la vremea lui. La cerere, am creat și o versiune mai slabă a lui, CatNail, pentru ca începătorii să aibă cu cine juca. Până astăzi, CatNail a jucat peste 1,1 milioane de partide și a fost online 80% din timp în ultimii 15 ani. La un moment dat am încercat să rescriu de la zero programul, mai robust. Am ajuns până la genunchiul broaștei, dar am apucat măcar să scriu o tabelă de finaluri care dă strategia perfectă pentru orice poziție cu maxim 5 piese.

Comunitatea de antișah suspecta de multă vreme (dinainte de anul 2000) că albul poate câștiga orice partidă, iar 1. e3 era mutarea favorită. Ce înseamnă asta? Înseamnă că pentru orice apărare a negrului albul trebuie să dea un răspuns câștigător. Iar asta se poate întâmpla la prima mutare, la a doua, la a treia…, și pe oricare din aceste linii jocul trebuie să ducă la o poziție în care albul și-a dat toate piesele. Rezultatul demonstrației este, așadar, un fel de arbore de posibilități care se ramifică pornind de la poziția inițială, iar „frunzele” arborelui sunt poziții finale în care albul câștigă.

Unele apărări ale negrului sunt aproape folclorice, căci orice începător învață rapid să le evite (1. … d5 și 1. … d6 — luați o tablă de șah și vedeți dacă puteți forța victoria albului pe aceste linii!). Încă vreo 10 răspunsuri posibile pot fi demonstrate ușor cu un program nu prea deștept. Altele însă se lasă greu demonstrate. De exemplu, sunt mândru că Nilatac a reușit să demonstreze în premieră linia 1. e3 Nh6. Este principala mea contribuție în domeniu. Dar, pe de altă parte, nu a fost în stare să demonstreze linia 1. e3 c6 decât ajutat cu lingurița. Câteva apărări (în special 1. … b6 și 1. … c5) nu se lăsau demonstrate, deși mai mulți oameni lucrau la asta.

Cam în acest stadiu era înțelegerea noastră despre joc când Mark a început să lucreze la propriul său program prin 2011. Povestea lui despre cum a procedat, peste ce obstacole a dat și cum le-a depășit este captivantă. De exemplu, există linii foarte „mlăștinoase”, în care negrul își poate prelungi agonia cu zeci sau sute de mutări. Acolo algoritmul de rezolvare se poate păcăli când decide ce mutări ale albului sunt „promițătoare” și poate pierde luni de zile analizând o linie care, de fapt, nu duce la victorie. În fiecare din aceste (multe) situații, Mark s-a consultat cu jucători umani. Flerul acestora, bazat pe experiența a zeci de mii de partide jucate, a indicat adesea o mutare surprinzătoare pe care algoritmul nu o analizase în profunzime și care, la o analiză mai adâncă, putea fi demonstrată în doar câteva ore sau zile.

La final, bucățile din demonstrație pe care le-a descoperit Mark au fost cam de 3-4 ori mai mari decât toate demonstrațiile făcute anterior de toate programele, puse la un loc.

De ce este rezultatul ăsta important? În primul rând pentru că antișahul este cel mai complex joc rezolvat vreodată. Poate ați auzit că, cu ajutorul calculatoarelor, omenirea a reușit să demonstreze jocuri tot mai complexe de-a lungul timpului (dame, țintar, hex, parțial reversi). Antișahul este considerabil mai complex decât următorul pe listă (damele). E drept, comparația nu este chiar corectă, căci la antișah albul câștigă, pe când damele se termină remiză. Asta înseamnă că, pentru fiecare mutare a negrului, la antișah este suficient să găsești o mutare câștigătoare a albului, pe când la dame fiecare variantă trebuie considerată. Dar realitatea rămâne că spațiul de poziții posibile la antișah este mult mai mare decât la dame. Efortul total pentru antișah a fost undeva la 200-300 de procesor-ani.

Una peste alta, sunt mândru că am avut ocazia să contribui puțin la rezolvarea acestui joc. Sunt și un pic nostalgic, căci de ani de zile îmi doream să mă întorc la programarea de antișah, ca să pun umărul la asaltul final asupra demonstrației. Dar mereu am ales să mă ocup de proiecte mai „serioase”. Și acum iată că nu mai este cazul. Dar e bine și așa, am o tentație mai puțin care să mă distragă de la dexonline. 🙂

 

Traficul este ce ați ales voi

Avem un stil specific nouă de a face un mare tămbălău din chestiuni care ar trebui să fie non-probleme. Traficul din București este una dintre aceste chestiuni. De ce e traficul infernal? Pentru că avem primari slabi. De 12 ani Bucureștiul are primari slabi, cărora le este frică să ia măsuri care ne-ar câștiga timp și de sănătate, dar care i-ar revolta pe toți răsfățații care vor să se cunune cu mașina personală.

În indicele de trafic calculat de TomTom pentru 2015, Bucureștiul este pe locul 6. În lume. Din toate orașele din top 10, doar Recife este mai mic decât Bucureștiul (1,5 milioane de locuitori). Majoritatea sunt de la 6 milioane în sus. În medie, bucureșteanul pierde 196 de ore în trafic în fiecare an, comparat cu un trafic perfect fluid. Adică 1,79 ani din viață (la o speranță de viață de 80 de ani, 196 / 24 x 80 / 365 = 1,79).

Câteva zeci de kilometri de bandă de autobuz ar rezolva problema. Desigur, cu condiția ca restricția de a circula pe ele să fie și impusă. Cât timp situația este critică, aș fi de acord chiar și cu supravegherea lor video, care în acest caz ar fi răul mai mic.

Cum facem rost de aceste benzi de autobuz? De exemplu, oriunde sunt 3 benzi, pe cea din dreapta o facem bandă de autobuz. Apoi deviem cât mai mult din traficul RATB pe aceste trasee.

Aceasta va congestiona și mai mult traficul privat, cel puțin o vreme. După care lumea va vedea că transportul în comun zboară pe lângă ei și va începe să-l folosească. Vor rămâne în continuare blocați în trafic cei care insistă să călătorească cu mașina personală. Dar în acest moment va fi alegerea lor.

Aceasta este o măsură care se poate implementa cu costuri aproape nule. Avantajul ei este că se reduce la timp câștigat, nu la bani cheltuiți. Bucureștenii demonstrează zi de zi că ar cheltui oricât doar ca să nu fie separați de mașina lor mult-iubită. În rest, mai merită încercate:

  • curățenie săptămânală pe toate străzile cu interzicerea parcării (într-o fereastră de 1-2 ore, aceeași săptămânal pentru o stradă dată);
  • colectarea unei taxe locale anuale;
  • acordarea de subvenții pentru construcția de parcări private, cumulată cu aplicarea (dar aplicarea) de amenzi pentru parcarea alandala;
  • aplicarea obligației ca toate noile clădiri să aibă locuri de parcare suficiente pentru numărul de mașini estimat;
  • încurajarea bicicletelor (dar mai întâi trebuie redus traficul auto, căci altfel bicicleta este sinucidere curată);
  • scoaterea din capul cetățenilor că bordura din fața casei lor le-ar aparține de drept (dacă avem pretenția ca omul să-și caute un loc legal de parcare, nu e OK să-i fie frică să parcheze în fața unei curți necunoscute).

De ce nu putem ajunge acolo? Pentru că, de atâția ani, avem primari slabi. Mă feresc să spun „corupți” sau „incompetenți”. Acestea sunt alte discuții. Dar primarii din 2004 încoace, Firea, Oprescu și Videanu, au fost prea slabi ca să ia atitudine (nu îl evit intenționat pe Băsescu, dar în 2004 traficul nu devenise o problemă atât de stringentă). Cine candidează cu aceste măsuri în platformă știe că nu va fi ales. Este mai simplu să eviți discuția și să legiferezi doar lucruri de importanță secundară.

M-am ferit să zic ceva de rău despre primarul actual, Gabriela Firea, în aceste luni de când a fost aleasă. Dar pare tot mai clar că Bucureștiul se pregătește pentru încă patru ani de nimic.

Nicușor Dan ar fi rezolvat-o. Nu l-ați vrut, asta e.

 

Despre reforma copyrightului în UE

Miercuri am participat la o dezbatere organizată de Asociația pentru Tehnologie și Internet și de Asociația Națională a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România. Scopul dezbaterii a fost să colecteze puncte de vedere privitoare la reforma copyrightului în UE. A fost o discuție constructivă și, în ansamblu, am fost de acord cu majoritatea punctelor de vedere. La final, mi-am trimis și în scris opiniile (sper că și restul participanților).

Mi-am exprimat și eu punctul de vedere. Paradoxal, adesea am simțit că sunt perceput ca radical, chiar și într-un grup de oameni care ar avea numai de câștigat din reducerea puterilor copyrightului. 🙂 Îmi reiau și aici opiniile (în engleză, nu le mai traduc).

Preambul

I chose to fill this form in English to help its circulation.

Before we can nitpick about details in the copyright law, it helps to look for principles at a higher level.

First, laws take some freedoms from individuals and give back benefits to society as a whole. For example, we gave up the freedom to make noise in the street at night so that entire neighborhoods may sleep better.

Second, a state’s mission is to spend society’s resources wisely. When spending money on a highway, the state must make the best possible deal. Likewise, when the state trades away our individual freedom to share knowledge, the state has to make the best possible deal.

Third, a state should never favor a particular profession, industry or company. The state may grant limited privileges to such groups when the interests of society demand it. We pay judges a lot because that makes them harder to corrupt and society benefits from a better judicial system. But there is no „balance” here. There is no natural right of judges to be paid more. We do it as a means to modify their behavior.

These principles must apply to copyright law as well. First, we as individuals give up, temporarily, the freedom to copy works, so that society as a whole can benefit from more published works and become more literate. Second, our state must spend our freedom wisely. Third, there is no „balance” between authors and society. Copyrights are only granted as a means to modify the authors’ behavior and to encourage them to produce more works.

What about copyright in the digital age? Before the Internet, when we were asked to give up the freedom to copy books, we did not mind. It was a freedom that most people could not really exercise anyway. Printing presses were forbiddingly expensive. So we traded a freedom we could not exercise for a tangible improvement in society’s literacy. But since the Internet, copying is a freedom that is much easier to exercise, and that people all over the planet are trying to exercise, no matter how many smear campaigns the publishing trusts are subjecting them to.

So what he have here is a former useless byproduct in our life (the freedom to copy books) that we used to trade for something. And that byproduct has suddenly become more valuable to us and we would like to either (1) keep it and stop trading it altogether or (2) trade it for a hell of a lot more.

Copyright law is in dire need of radical editing, far beyond nitpicking over details. Copyright law has long since stopped being a motor of progress. It is an anachronistic deterrent of progress. Copyright is a tool in the hands of a few industry owners. It is impossible to argue that „lifetime plus 70 years” brings any benefits to society. What is worse, through cheap propaganda and fallacious analogies, society is being educated to take that duration for granted.

Copyright law is broken beyond repair and, rather than tweaking at inconsequential technicalities, we must go back to the principles and rewrite it from scratch. Studies show that a copyright length of 10 years after publication would continue to stimulate authors’ creativity, while giving back to individuals most of our natural freedom to share knowledge.

Despre drepturile de autor auxiliare (în esență, editorii și-ar dori să taxeze fiecare accesare a unui link de la o pagină la alta):

Ancillary copyright is a terrible idea. It violates the freedoms of speech and fair use for no defensible reason. Some direct consequences of a hyperlink tax would be:

(0) A transformation of the Internet into a plutocracy. All modern search engines operate on the principle that people link to other pages freely. That is the democracy of the Internet: people tend to link to pages they deem interesting. If we mix affordability into this, we will skew the relevance of search results everywhere.
(1) A degradation of search results. If search engines need to spend money to link to certain sites, they may opt not to. This economic reality will cause news publishers a lot of harm. They benefit a lot from the free publicity and traffic they are receiving from news aggregators.
(2) Fragmentation of news portals. If certain aggregators sign exclusive deals with certain publishers, then users will only be able to read certain newspapers on certain websites.
(3) An incentive to get more traffic, not to write better news. If traffic to news is more profitable than the news itself, then publishers may spend more time improving the former in detriment to the latter.

Despre dreptul la panoramă (da, ați citit bine: dreptul de a face o fotografie în timp ce stai pe stradă este un drept care ți se dă, nu este un drept natural, și în majoritatea țărilor el este foarte restricționat).

Panorama rights would be a non-issue if copyright in general had decent terms — say, a duration of 10 years after publication and no restrictions on non-commercial redistribution. But if we must dally over details, then please remember that you are asking people to forgo a right that is easy and pleasurable to exercise: the right to take photographs while standing in the street.

What benefits does society gain from harsh restrictions? The burden is not on us to beg for an exception. The burden is on the state to explain to us why taking away a freedom is good for society.

I propose two measures:

  1. No restrictions on non-commercial redistribution.
  2. No restrictions on works built with public funds. Such works belong in the public domain, since the public has commissioned them. Please remember that the state and the architect are only executors. There is no „balance” between society’s interests and architects’ interests.

Despre geo-blocking

Geoblocking is futile. It just doesn’t work. Please don’t try to implement it. You will only cause distress to foreign students, to people on vacation and to millions of EU residents currently living in another EU state.

The Internet was not built with country borders in mind. I am not implying that we deregulate the Internet entirely. I am saying that the law must evolve to incorporate new technologies. Otherwise, we risk stymieing fascinating discoveries because we try to make them fit within a narrow, obsolescent, material-minded code of laws.

Despre reforma legii drepturilor de autor în România în particular

Romania, like the rest of the world, needs to drastically shorten the duration of copyright. Unfortunately, the Bern Convention imposes an absurd minimum duration of lifetime plus 50 years. This convention has long since stopped being a driver of creativity. Nowadays it is blatant tyranny.

Therefore, Romania should denounce the Bern convention.

 

Spam electoral

Mă distrez și eu cum pot. După o nouă serie de fluturași electorali în cutia poștală, m-am simțit dator să le mulțumesc lui PSD, PNL, PMP și PER:

Dragi partide politice, stimați tovarăși, iubiți foști, actuali și viitori pușcăriași,

Vă mulțumesc că, prin spamul repetat cu pliante, mi-ați făcut alegerea candidatului mai ușoară. Pe cutia mea poștală este lipit, vizibil, mesajul „Vă rog, fără pliante”. Voi ați ales să ignorați cu seninătate dorința mea și să mă asasinați cu fluturași electorali. Autismul vostru este dezarmant, dar vă descalifică de la orice formă de încredere politică.

Cred că nu este o întâmplare că tocmai Nicușor Dan este singurul care nu m-a spamat. Îmi confirmă că am ales bine.

Toate cele bune,
Cătălin Frâncu

PS – Extra credit pentru PER. Este remarcabilă ironia de a tăia fără milă copacii pentru a face reclamă unui partid ecologist.

Ceva îmi spune totuși că mesajele mele nu vor trece de secretariat.

 

Lege anti-cataloage

Caut o asociație care să militeze pentru limitarea prin lege a corespondenței (fizice) nedorite: cataloage, broșuri, pliante, fluturași. Sunt dispus să finanțez acest proiect și să îmi dedic și timp. (Sigur, ar fi util ca o parte din donație să fie folosită pentru a aduce demersul la cunoștința publicului și pentru a strânge fonduri și timp și din alte surse. Nu cred că am destui bani ca să susțin de unul singur proiectul până la trecerea prin Parlament).

Modelul adoptat de multe țări (SUA, Marea Britanie) este o listă națională pe care te înscrii. Din acel moment, este ilegal ca o companie să îți trimită corespondență comercială la acea adresă. Un alt model este un text standard lipit pe cutia poștală. Este ilegal pentru o companie (sau pentru livratorii ei) să ignore acel text. Sunt convins că există multe moduri de a implementa asta, dar cred că bariera este lipsa legislației. Și, mai sus de asta, bariera este una de percepție, căci statul ne consideră deja o nație de gunoieri. Dar cred că putem depăși obstacolul.

Dați, vă rog, mai departe. Vă rog NU postați comentarii în care îmi explicați de ce nu se poate ce vreau eu, că așa e în România, etc. Am scris un mesaj constructiv, îmi doresc comentarii la fel.

O zi pe Mercur

Azi am intrat în posesia înștiințării de plată pentru taxele locale. Plicul în care am primit-o arată așa (sublinierile îmi aparțin):

sameday

Ironia ar fi sublimă dacă n-ar fi pe banii mei. O firmă numită Sameday Courier („în aceeași zi”) primește un plic pe 8 februarie și mi-l livrează pe 2 martie. Ca să fiu exact, încearcă să mi-l livreze, căci eu n-am fost acasă. Un curier normal ar lăsa o înștiințare și ar reîncerca încă o dată sau de două ori. Ei mi-au lăsat direct invitația să mă duc la ei.

Dacă s-ar mai strădui un pic, ar putea să se apuce de curierat chiar și pe Mercur! Acolo o zi durează 58 de-ale noastre, dar cu perseverență orice se poate!

 

Măsura unui om

Dirigintele meu din liceu a fost un pedagog desăvârșit, un gentleman de modă veche, dar cu metode mai neortodoxe.

Era prof de mate. Dacă ne scotea la tablă, era musai să rezolvăm pașii mai simpli în cap. Dacă ne apucam să scriem pașii prea simpli, ne spunea „Ce faci, consumi creta degeaba?” Dacă vreunul, să-i zicem Popescu, se încurca, îi spunea „Ei, greu la deal cu Popeștii mici”. Sau „Ce-i, Popescule, e frumoasă poarta? E nouă?”

La lucrări, subiectele erau rezonabile: n-am simțit niciodată că ne-ar fi dat ceva prea greu. Dar se mai întâmpla să luăm vreun 7-8, chiar și cei buni. Și-atunci ne făcea cu ou și cu oțet și apoi ne spunea „Bine, Frâncule, problema asta n-ai făcut-o, dar ai mâzgălit ceva. Mai ia de la mine 5 sutimi, deci 8,05, cu rotunjirea în sus, nota 9.” În ultimii ani, la a o suta repetiție a fazei, nu-i mai spunea „rotunjire”, îi spunea pe nume: „8,05, cu pomana 9”.

Noi nu stăteam în punctul ăla. Aveam destule note ca să ne iasă media 10. Noi știam asta, el știa asta. Dar făcea asta ca să ne atingă un nerv, ca să ne arate unde vrea el să ne fie nivelul. Pentru noi, notele lui n-au fost note. Au fost pretexte pentru lecții de viață.

Îi plăceau filozofiile și îmi amintesc cu drag de tot felul de discuții. Odată mă uitam pe pereți și m-a întrebat „Frâncule, ești aici?” I-am răspuns „fizic, da”. A fost tare încântat de răspuns, mi l-a tot repetat cu alte ocazii. În clasa a 9-a mi-a spus că informatica e sora mai mică a matematicii. Eu, mare hacker aspirant, m-am ofuscat de parcă mi-ar fi dat o palmă. A mai fost nevoie de vreo 10 ani ca să-i dau dreptate.

A murit în 2010 și la înmormântarea lui am fost elevi, absolvenți, părinți de elevi, generații peste generații unite de marea onoare de a fi învățat de la acest om. L-a chemat Ioan Mitrache.

Acum ziarele îmi explică că, de fapt, ce făcea dirigu’ era că „ne umilea”. Că punctul acela primit de pomană era un motiv pentru ca eu sau vreun coleg să fugim la mama, mama să toarne totul pe Facebook, ziarele să-l dea în vileag pe dirigu’, iar el să se ascundă într-o bortă și cariera lui să fie terminată.

Asta înseamnă linșajul mediatic. Când li se întâmplă unor vedete care azi sunt, iar mâine nu mai sunt, e un păcat. Dar când li se întâmplă unor profesori, e o crimă împotriva umanității. Pentru că piramida oamenilor de știință e șubredă. Isaac Newton spunea „dacă am văzut mai departe, este pentru că am stat pe umerii giganților”. Toți acei giganți au fost odată elevi și au trecut prin mâna unor profesori străluciți. Și nu ne permitem să pierdem pe nimeni dintre ei.

Da, fiecare profesor are metodele lui. Am avut pedagogi fantastici în toți cei 18 ani de studii și mulți, ba chiar majoritatea, au avut hachițele lor. Și uneori aceste hachițe au intenția expresă de a atinge un nerv și de a scoate un elev dintr-o stare de apatie. Uneori merg, alteori nu merg. Unii elevi sunt născuți să fie mediocri, iar pe alții îi poți recupera. Cine sunteți voi să criticați aceste metode?

Evident, am scris lucrurile astea ca să ajung la Sever Moldoveanu, căci de linșajul lui mediatic este vorba.

Sever a făcut multe lucruri fantastice pentru liceul nostru. Începând cu 2012, pe când era director, a readus meritocrația în examenul de admitere la clasa a 5-a. Am avut ocazia să-i cunosc pe elevii intrați începând cu acel an. Sunt freaks of nature, copii de o inteligență și cu niște cunoștințe de matematică de speriat pentru vârsta lor. Mulți din ei au câștigat o puzderie de premii, în special la informatică, unde la gimnaziu Vianu nu are rival.

Sever a înființat cercuri de informatică la gimnaziu și la liceu, pentru că Vianu era mai puțin competitiv la olimpiade decât în anii lui de glorie. Am avut onoarea să țin cercul de liceu între 2012 și 2015; pe cel de gimnaziu l-a ținut fratele meu Cristian. Lucrurile au mers pe o curbă ascendentă măsurabilă, în special la gimnaziu.

Sever s-a implicat activ în concursul RMMS, un concurs organizat de liceul nostru care devine tot mai prestigios de la an la an. Nu cunosc exact implicarea lui Sever, nu știu dacă el a fondat concursul, și nu vreau să speculez, dar în mod sigur RMMS n-ar fi unde este fără el.

Plus altele mai politice și mai plicticos de înșirat aici. Nu-l cunosc foarte bine, dar astea sunt lucrurile pe care le știu garantat despre el.

Am scris aceste lucruri pentru că mi-am dorit să ofer o contraopinie celor N articole de ziar care publică tot felul de făcături. Care făcături pur și simplu nu se pupă cu ceea ce știu eu despre om. Și evident că ulterior a ieșit și adevărul la iveală: totul a fost o glumă, stârnită de colegi și asumată de elev. Nu este nimic de judecat aici, nimeni nu a greșit cu nimic.

Rușine presei care a republicat jumătăți de adevăr trântite pe Facebook de părți care au de câștigat din această denigrare. Este încă o dovadă că jurnalismul de investigație este în stare fetală în România. Mă bucur să văd că mulți oameni a căror opinie contează (începând chiar cu elevii din clasă) încep să ia atitudine.

Măsura unui om nu sunt glumele pe care le face. Măsura unui om sunt lucrurile care rămân în urma lui.

Cătălin Frâncu
șef de promoție, 1996
Liceul de Informatică din București (actualmente Tudor Vianu)