O cameră micuţă, dar de prieteni plină

Sâmbătă seară, cu ceva întârziere, am dat petrecere de ziua mea. În afară de faptul că am luat amplificatorul şi boxele, n-am făcut pregătiri prea deosebite. Am fost la ruşi şi la Trader Joe’s şi am luat diverse chestii de mâncare, care chiar s-au ras. Am dat cu Roomba de cinci ori prin sufragerie, că nu mai dădusem de vreo trei luni (şi de-abia pe la sfârşit a terminat cu stratul de coji de seminţe, păr şi firimituri şi a început să sugă praful din mochetă).

Daria a vrut neapărat să-mi ia tort, aşa că vineri seară am ieşit la o cofetărie din Castro unde mai mîncasem (Sweet Inspiration) şi unde servesc diverse feluri de tort la felie. Am luat unul foarte mişto, aproape fără blat, numai cremă de ciocolată. Şi mi-am făcut şi eu damblalele de geek cu lumânările, pentru că am vrut să cumpărăm 2 şi 8, dar nu mai aveau de nici unele, aşa că mi-am scris vârsta în binar: 11100. S-a distrat casierul, m-a întrebat cine împlineşte 11.100 de ani, dar n-am stat să-i explic 🙂

Cu barul am stat bine, am zis să avem câte un pic din toate. Acum avem şi mai puţin, dar tot din toate, că n-au terminat complet nici o sticlă, şi nu prea mai încap în dulap. Pe lângă asta, am terminat petrecerea cu mai mult vin decât am început-o, pentru că lumea mă ştie de beţiv şi au venit toţi cu sticle de vin (mare parte roşu!). Mai rău e că au rămas tone de cola, sprite şi alte zaharicale, pe care eu de obicei nu le cumpăr, dar acum dacă le am în casă mi-e că le beau.

Vecini n-au prea venit, deşi i-am invitat pe toţi (am pus un afiş la cutiile de scrisori). A fost unul singur, dar i-a plăcut, a stat mai bine de trei ore. Şi tot nu ştim sigur cum îl cheamă 🙂 Vecinul de jos, care venea pilit şi se dădea la toţi băieţii de la petrecere, n-a mai venit, pentru că nu ştiu cum a făcut de-a murit (când am venit din România am găsit zeci de scrisori de-ale lui pe cutiile poştale şi pe toate scria de mână „decedat”). Se pare că l-a lovit un camion, ceva destul de urât.

A fost lume multă! Eu m-am simţit foarte bine şi foarte popular. Nu ştiu lor cât le-a plăcut, că au fost vreo 30-35 la apogeu (toţi în sufragerie şi pe balcon), dar cred că s-au simţit bine, pentru că grosul a plecat pe la 2-3. A doua zi m-am sculat la 8:30 să mă duc la biserică şi nu vă zic ce voce horcăită aveam. Dar, important e că am reuşit să-mi continui existenţa făţarnică, noaptea la chefuri şi ziua la biserică.

Duminică am făcut ceva curăţenie şi seara ne-am dus cu Ovidiu şi Corinne în Mountain View şi ne-am dres cu nişte ciorbă la tailandezi. Azi am mai pus chestii pe la loc şi se poate spune că nici nu se cunoaşte.

Uite şi nişte poze cu cadourile. Am primit cadouri foarte mişto anul ăsta! Potrivit invitaţilor mei, sunt un geek care joacă jocuri pe tablă, se panichează când ajunge în bucătărie, se îmbracă cu „casual athletics” şi ascultă muzică de la anul 1000. Probabil unii din ei au dreptate, dar care?

Poze






Boney M. şi polieleul

Cântă la radio Boney M. — „By the Rivers of Babylon” şi mi-am amintit de o chestie care m-a distrat. La unele sărbători de sfinţi şi prin postul Paştelui, la utrenie se cântă un polieleu, „La râul Babilonului”. Şi primăvara trecută l-am cântat şi noi la biserică şi, când am citit cuvintele, m-am crăcănat de râs (cu pioşenie). E exact ce cântă Boney M.!

Cuvinte Boney M.
MP3 Corul Athos „La râul Babilonului”

Sursa comună este Psalmul 136.

Samba pa ti

Cică dăm petrecere sâmbăta asta, şi printre multele pregătiri a trebuit să fac laptopul să vadă restul reţelei din casă (în special voroneţul, care rulează pe Linux şi care are toată muzica mea). Dacă am acces la muzică de pe laptop, avantajul e că pot să-l aşez lângă amplificator şi am rezolvat cu muzica pentru petrecere fără să fie nevoie să trag un cablu prin toată sufrageria.

Acum, laptopul se conectează printr-un adaptor de wireless, şi auzisem eu că ar fi greu de configurat o reţea internă mixtă (ethernet + wireless). Adaptorul de wireless trebuie configurat ca „bridge”, adică să facă astfel încât toate echipamentele care se conectează prin el să facă parte din reţeaua ethernet. Drept care m-am chinuit vreo trei ore să îl fac să meargă, convins fiind că problema este la adaptorul de wireless. Dar nu puteam să văd muzica de pe voroneţ şi pace. După trei ore, mi-am dat seama că de fapt pe voroneţ Samba dădea acces foarte limitat numai anumitor IP-uri şi uitasem să adaug IP-ul adaptorului de wireless (Samba este un program care permite unui calculator Linux să se alăture unei reţele de calculatoare cu Windows). Am făcut asta şi totul a mers strună. Să nu-ţi tragi palme?

Aşa am descoperit că adaptorul de wireless (AirPort Express) e extrem de deştept, funcţionează automat în regim de bridge. Partea cea mai mişto, dar nu ştiu dacă o să mai am răbdare să sap, este că AirPort-ul ştie să emită şi muzică, tot wireless, şi îl poţi controla printr-un software de windows (iTunes). Iar amplificatorul are şi el suport pentru wireless şi poate prelua şi reda muzica. Şi deci nu mai e nevoie de laptop în special, ci de orice calculator cu Windows. Sau poate găsesc software de Linux.

Dar până una-alta, am de şters praful. 🙂

Mi-e caaaaald!

În San Francisco sunt 33-35 de grade în fiecare zi şi devine greu de suportat. Mai că mi-e dor de zilele când mergeam la serviciu la aer condiţionat! Ştiu că voi, din pustiul Bărăganului, râdeţi de slăbiciunea mea, dar eu m-am obişnuit cu primăvara perpetuă din San Francisco (care e de fapt un fel de toamnă perpetuă). Şi în plus, aici apartamentele cu aer condiţionat sunt extrem de rare.

Mă duc să văd dacă n-am cumva vreun drum de făcut cu maşina, vreo scobitoare de cumpărat, ceva. În maşină e aşa bine şi răcoare, încât o folosim ca pe un aparat de aer condiţionat pe bază de benzină.

Sfântu’ Ilie

Azi e Sfântul Ilie. Dacă mă năşteam cu o zi mai târziu, probabil aşa m-ar fi chemat!

Ieri a fost bestial la cină, am fost la Suppenküche. E un restaurant nemţesc unde mesele sunt de minim şase persoane, şi deci dacă vii cu un grup mai mic sunt şanse să te pună cu alţii la masă. E foarte gălăgie, pentru că au bere la 0.5 litri şi la 1 litru (berea americană are de obicei 0.35 litri), deci toată lumea e veselă. Mâncarea mi-a plăcut la nebunie, am mâncat ruladă de vacă cu spätzle şi varză acră.

Acum tocmai a sunat UPS-ul la uşă, mi-au adus amplificatorul şi boxele! După căutări îndelungi (am citit vreo săptămână pe internet), am luat un Panasonic SA-XR57 şi două JBL E100. Am luat boxe mari, deşi iniţial ne gândeam să luăm modele mai mici (ăştia le numesc „de bibliotecă”), pentru că se pare că E100 redau başii foarte bine şi n-o să mai fie nevoie să ne cumpărăm subwoofer. Când căram una din boxe în casă, ajutat de omul de la UPS, a apărut un vecin şi m-a întrebat ce e în pachet, şi când i-am zis că e o boxă, s-a albit. 🙂

Mă duc să le montez, să vedem pe ce-am dat banii!

E ziua mea, mămico / În dar mi-am adus inima…

Eh, am apucat şi 28 de ani. Şi mi-am început ziua citind Wikipedia ca să văd pe cine am întrecut. Surpriză! Se pare că am întrecut în longevitate personalităţi ilustre ca Jimi Hendrix, Kurt Cobain, Jim Morisson şi Janis Joplin, care au murit cu toţii la 27 de ani. Se pare că am ratat ocazia de a mă face muzician.

http://en.wikipedia.org/wiki/The_27_Club

Mă duc să mă uit la ştiri, să văd dacă au fost parade în cinstea mea! După care, diseară mergem la un restaurant nemţesc, pentru că de ziua mea merit tot ce-i mai bun pe lume: carne, cartofi şi bere.

În caz că vă întrebaţi, tot nu mi-a venit mintea la cap.

Apartament

Nimic foarte nou. Ne uităm după un apartament nou de închiriat în San Francisco. De-a lungul vieţii, oamenii adună chestii pe care le pun în rafturi, în sertare şi în dulapuri. Când se umplu toate, înseamnă că a venit momentul să te muţi într-o casă mai mare.

Ne interesează ceva aproape de metrou, pentru că circulă mult mai bine decât autobuzele (şi incomparabil mai bine decât maşina noastră, pentru că am de gând să vin beat acasă foarte des). Aşa că probabil o sa ne mutăm undeva înspre Castro/Noe Valley sau poate înspre Haight/Ashbury. Problema e că exact în cartierele astea apartamentele nu prea au locuri de parcare, ceea ce nu e bine. De asemenea, ne-am făcut puturoşi şi vrem neapărat maşină de spălat vase. Restul sunt chestii pe care le-am vrea, dar nu neapărat (şi-aşa nu prea găsim ceva să ne placă): parchet în loc de mochetă, baie cu fereastră, podele care să nu scârţâie, vecine croate.

Gata, plecăm să vedem un apartament. La 18 cu Sanchez!

Tan-go!

Ultima veste notabilă e că ne-am înscris la cursuri de dans: swing (triple-step) şi tango argentinian. Ce m-a distrat cel mai tare e că instructorii se referă la „leaders” şi „followers” (adică „cei care conduc” şi „cei care urmează”), nu la „domni” şi „doamne”. Asta pentru că, mai cu seamă în San Francisco, nu e de la sine înţeles că bărbatul conduce şi femeia urmează. De fapt, nu e de la sine înţeles nici că există o femeie şi un bărbat în cuplu. Acum, motive sunt multe, iar unul din ele este chiar obiectiv: sunt mai multe fete decât băieţi care iau cursuri de dans. Aşa că, vrând-nevrând, fetele învaţă şi să conducă.

În rest, cursurile sunt haioase. Tango-ul e mai greu, swing-ul e mai simplu, şi la ambele toată lumea se încinge rău de tot (sala nu are aer condiţionat). Avem două ore de pauză între cursuri, când dăm fuga să mâncăm de prânz, nu cumva să slăbim.

Doi-zece, doi-zece!

Uite muică ce făcui!

Prin voia sorţii, se întâmplă că mulţi din prietenii mei sunt la distanţe variind între 100 şi 10.000 km. În afara vizitelor ocazionale, emailul e forma de comunicare de bază. Şi având eu (slavă Domnului) prieteni mulţi şi familie mare, m-am gândit că e mai simplu să ţin un jurnal decât să trimit zece emailuri cuprinzând relatarea aceloraşi isprăvi (lucru care era extrem de obositor şi n-am putut niciodată să mă ţin de el).

E un pic mai impersonal, pentru că scriind pentru toţi, de fapt nu scriu pentru nimeni. Dar asta nu înseamnă că vă iau de-a valma. Vă preţuiesc în continuare la fel de mult pe fiecare în parte. 🙂

Citiţi pe riscul vostru. Am stat mult să ma gândesc dacă să încep un blog, pentru că printre cei cu care corespondez se numără bărbaţi, femei, copii, preoţi, profesori şi ingineri (supermodele încă n-am), şi nu sunt sigur că o singură versiune e bună pentru toţi. Dar, vorba lui Ovidiu, poate e cazul să termin cu ipocrizia…