Ânger, vênt, adûnc, fôntână
De astăzi revin la scrierea cu î (vînt, adînc, fîntînă, nu vânt, adânc, fântână și sînt, sîntem, sînteți, nu sunt, suntem, sunteți). Prin aceasta, aleg în mod conștient să ignor o lege aberantă și greșită din punct de vedere științific, un lucru pe care cred că ar trebui să-l facem mai mulți, mai des. Iată argumentele mele.
Mai întîi, de ce există două tabere? Spre deosebire de controversa liliputană dacă oul trebuie spart la vîrf sau la fund, controversa î/â chiar are substanță. Există două principii în ortografia oricărei limbi:
- Principiul fonetic: Este un deziderat natural ca ortografia să fie cît mai simplă, în particular să redea același sunet prin aceeași literă în mod consecvent, nu să aibă două litere (î și â) pentru același sunet.
- Principiul etimologic: Este un deziderat bun/nobil/meritoriu și ca ortografia să păstreze etimologia cuvintelor. Lână „arată” mai bine decît lînă pentru că evidențiază originea latină, lana.
Problema este că aceste două principii sînt ireconciliabile. De exemplu, scrierea uniformă cu î greșește în cazul lui înger (lat. angelus) sau mînă (lat. manus), iar scrierea uniformă cu â greșește în cazul lui râu (lat. rivus) sau sân (lat. sinus). Mai mult, ambele greșesc în cazuri ca vînt (lat. ventus), adînc (lat. aduncus), fîntînă (lat. fontana). Ce-i de făcut?
Pare firesc să căutăm o abordare care minimizează numărul de greșeli. Iar atunci argumentele înclină covîrșitor în favoarea lui î și contra lui â:
- Folosirea unei singure litere respectă perfect principiul fonetic: un singur simbol (î) pentru același sunet.
- În schimb, folosirea a două litere (î și â) nu prea respectă principiul etimologic. Am avea nevoie și de ê (vânt, frâu, sămânță, vâna din lat. ventus, frenum, sementia, venare), de û (adânc, osânză din lat. aduncus, absungia), de ô (fântână, lângă, vâltoare din lat. fontana, longum ad, voltoria).
- Literele de mai sus chiar au existat în alfabetul limbii române. Rezultatul a fost o regulă greu de urmat chiar și pentru lingviștii de profesie și imposibil de urmat pentru oamenii fără studii, pentru că necesită cunoștințe de etimologie.
- Etimologia nici măcar nu e întotdeauna sigură!
- Ce facem cu cuvintele de altă origine decît cea latină, unde preferința pentru â sau î nu mai poate izvorî din etimologie? Tîrg provine din slavonul trŭgŭ, deci alegerea între tîrg și târg nu se poate baza pe latinitatea limbii române. Într-o abordare statistică, aceste cuvinte sînt de fapt peste 60% (pagina 220, paragraful „Rămîn așadar…”).
- Dacă pornim pe firul etimologic, unde ne oprim? Scriem di în loc de zi, dice în loc de zice, qinqi în loc de cinci, fil în loc de fir, doar ca să onorăm etimologiile dies, dicere, quinque, filum?
- Prin grija Internetului, vedem la tot pasul că oamenii nu pot urma regula curentă. De cîte ori ați văzut scris ânceput, coborâ, subânțeles sau sântem?
- Dacă sunetul urmează un prefix, îl scriem î, ca în neînvins sau reîncepe. Dar acum le cerem oamenilor să știe ce este un prefix, ceea ce nu este evident, după cum o arată situațiile exotice pițîmpărătuș, ruptînpunt, capîntortură și exînscris, care se scriu cu î.
- Avem deja un semn diacritic provenind din a: pe ă. Acesta se poate confunda cu â într-un număr de scenarii: scrisul de mînă, pagini scanate la calitate slabă, texte cu font mic etc.
- Este bine ca semnul pentru sunetul î/â să fie mai aproape de i pentru că sunetul î este mai aproape de i decît de a.
- Alternanța î-i este relativ comună în flexionarea cuvintelor (sfînt-sfinți, mormînt-morminte, cuvînt-cuvinte) și este util ca înrudirea să fie marcată și grafic (mai bine decît ar face-o sfânt-sfinți și celelalte). În schimb, alternanța â-a la flexionare nu există.
În favoarea lui â sînt invocate adesea două argumente din sfera politicului, ambele găunoase:
- „A fost decizia Academiei” (cu implicația că îi datorăm supunere). Da, a fost, dar a fost o decizie 100% politică. Nu s-a ținut cont de recomandările lingviștilor; cele mai cunoscute sînt a lui Alf Lombard și a Mioarei Avram (pagina 3). La votul din Academie au participat doar doi lingviști, dintre care unul a votat contra, iar celălalt s-a abținut (vezi aici, antepenultimul paragraf).
- „Trecerea la î a fost impusă de comuniști”. Această afirmație pur și simplu nu este adevărată. Se scria cu î încă din anii ’20, tocmai pentru că oamenii înțelegeau superioritatea acestei soluții.
Închei cu o listă de resurse (unele deja citate mai sus) care expandează și exemplifică aceste argumente. Le ordonez după cum mi se pare că introduc cel mai bine cititorul în subiect.
- Limba literară, de Alexandru Graur, 1979 (extras) – miniexplicație a complicațiilor cauzate de principiul etimologic.
- Despre folosirea literelor î și â de Alf Lombard – o analiză extraordinar de bine construită și bogată în exemple.
- Scrisoare deschisă către Academia Română de Claudia Mihai și Marilena Panait – o analiză statistică din care reiese că â „repune în drepturi” doar 11,5% dintre cuvintele cu î interior, falsificînd celelalte 88,5% din cazuri.
- De ce scriu și susțin scrierea cu î din i? de Dumitru Irimia – o punere a problemei în contextul istoric al secolului trecut.
- Încercare statistică asupra ortografierii cu â și î de Constantin Manea – ortografia făcută ca lumea este o știință, iar numerele sînt grăitoare.
- Argumente anti „î” din „a” și „sunt” de Victor Cirimpei.
- UPDATE: De ce scriu cu î din i de George Pruteanu, un articol despre care am aflat în 2020 și care reunește multe dintre aceste argumente. Mulțumesc, aCID, pentru semnalare.
PS: În mod ironic, a fost nevoie să recitesc acest text o dată în plus pentru a elimina toate scăpările răzlețe ale lui â. Sînt greu de scuturat 25 de ani de deprindere!
Update 27 mai 2022: Am restructurat acest articol pentru a evidenția argumente. Restul articolului conține povești de viață și detalii mai puțin importante.
Poate aceasta este o non-veste, dar pentru mine este finalul unei evoluții personale de 25 de ani, așa că un pic interesantă trebuie să fie. 🙂 Stadiile au fost, aproximativ:
- 1993-1999: Normă venită de sus, cu implicații directe asupra notei la Bac, într-o perioadă în care mă interesau mai mult algoritmii, Civilization, fetele, orice în afară de ce se află sub căciuliță. Ca și alte sute de mii de adolescenți, am înghițit-o fără să mă gîndesc de două ori la ea.
- 1999-2001: Școala în Boston, împreună cu cîteva zeci de confrați (și *consurori) români, preocupați de limba, de filmele, de mîncarea, de tradițiile românești și de tot ce ne amintea de România. Vînarea greșelilor celorlalți era sportul nostru, iar dicționarul (DEX ’98, prima ediție cu â) era literă de lege.
- 2001-2010: Primii ani ai dexonline. Încercam digitizarea dicționarelor cît mai conformă cu normele curente și chiar aduceam la zi ediții mai vechi scrise cu î sau cu alte norme ortografice ieșite din vigoare. Primele contacte cu oameni care contestau reforma ortografică din 1993 (mi se păreau niște ciudați).
- 2010-2018: dexonline se maturizează. Ajungem la înțelegerea că este bine să păstrăm ortografia originală a fiecărui dicționar. Mă familiarizez cu istoria reformelor ortografice. Interacționez mult mai des cu Radu (aka Nașu’), de la care aflu argumente în favoarea scrierii cu î.
Aceasta este o decizie personală care nu se va răsfrînge asupra proiectului dexonline. Dacă dorim să trecem la î și pe dexonline este o întrebare care merită pusă, dar este o întrebare grea și toată echipa trebuie să-și exprime părerea. Mai precizez și că nu am o opinie solidă despre nicio / niciun (deși înclin să fiu în favoarea lor prin similitudine cu vreo / vreun) nici despre celelalte modificări recente de normă.
Ânger, vênt, adûnc, fôntână Read More »