O propunere pentru Poşta Română

Acum, dacă ne schimbăm adresa (vom reveni cu detalii), am început să enumăr, într-o doară, toate locurile în care va trebui să indicăm noua adresă. Şi am găsit vreo 20, fără să mă chinui: cărţi de credit, reviste, bănci, acte, telefon, televizor, internet, Netflix, telefon mobil, asigurare medicală, alte facturi, plus corespondenţa personală, toţi au adresa noastră veche şi vor avea nevoie de cea nouă. Singurul lucru cu care poşta ne ajută în privinţa asta este că timp de un an ne vor redirecta, gratis, toată poşta venită pe adresa veche la adresa nouă. Şi plicurile astfel redirectate sunt marcate cu un abţibild mare galben, care ne reaminteşte să-i contactăm pe expeditori şi să le dăm adresa nouă.

Asta-mi aduce aminte de visul meu de a schimba lumea în bine pur şi simplu aducând câţiva ingineri să reorganizeze diverse componente ale vieţii (sistemul legal, sistemul contabil, birocraţia, taxele şi, nu în ultimul rând, poşta). Orice inginer software, dacă i-ai spune că ai inventat tu o instituţie numită „poştă”, unde principiul de bază e că omul îşi dă adresa în douăzeci de locuri, ţi-ar spune că eşti un mare bou şi că adresa trebuie centralizată într-un singur loc, pentru uşurinţa întreţinerii datelor. Aşadar, propunerea mea este (şi m-aş mira să nu fie ţări unde să fie deja în funcţiune):

  • Adresa unei persoane este un identificator unic ales (poate fi un număr sau orice şir de caractere, la fel cum îţi alegi o adresă de email). Adresa mea ar putea fi „Catalin.Francu.123”.
  • Adresa nu se schimbă niciodată de când mi-o aleg până mor.
  • Adresa aceasta este singura pe care trebuie să o prezint pentru a primi poştă. Dacă-mi fac abonament la o revistă, le voi spune să mi-o trimită pe adresa Catalin.Francu.123.
  • În culise, Poşta menţine corespondenţa între identificatorul meu şi adresa fizică, cu stradă şi număr. Dacă în cutia poştală apare o felicitare pentru Catalin.Francu.123, funcţionarul va şti să o direcţioneze către apartamentul meu din San Francisco.
  • Când mă mut, mă duc numai la poştă şi le indic noua mea adresă fizică. Toate revistele, băncile şi prietenii vor continua să-mi scrie la adresa Catalin.Francu.123, dar de acum încolo poşta va trimite toată corespondenţa la noua adresă.
  • Evident, cei care nu doresc să folosească acest sistem pot continua să trimită şi să primească scrisori la / pe adrese fizice.
  • Dacă invit prieteni pe la mine, desigur, le voi da adresa fizică. Sau, poşta poate să aibă un site public unde lumea să tasteze Catalin.Francu.123 şi să vadă adresa mea fizică, dacă eu aleg să o fac publică.

Ce-i aşa mare lucru? Îţi trebuie numai o bază de date, mare ce-i drept, şi câteva funcţii de exploatare, unele pentru utilizator (ca să-mi schimb adresa, de exemplu) şi altele pentru poştaşi (ca să scaneze rapid un pachet şi să ştie care-i adresa fizică).

Muzică

M-am tot gândit dacă să public postul ăsta, că e cam tehnic. Dar de-aia sunteţi familie şi prieteni, ca să vă intereseze ce fac eu. 🙂

De câteva zile iar culeg partituri: (Dacă credeaţi că de când cu DEX online mă transform într-un mic Pruteanu, vă înşelaţi, de fapt mă transform într-un mic Adrian Păunescu sau VC Tudor, unul dintre ăştia doi).

http://catalin.francu.com/Music/corala/

De când am pasiuni muzicale, am avut ocazia să compar metodica predării muzicii în România şi Statele Unite. Sunt diferenţe foarte mari, care probabil pentru compozitori nu-s semnificative, dar pentru habarnişti ca mine sunt deosebirea între a putea şi a nu putea buchisi o partitură.

De exemplu, modul în care americanii învaţă să solfegieze (să citească note de pe hârtie) mi se pare mult mai simplu. Până la do, re, mi, fa, sol, la, si, do, nu e nici o diferenţă, toată lumea învaţă la fel. Aşa am învăţat şi eu în România, în şcoala primară, şi m-am obişnuit destul de bine cu intervalele dintr-o gamă, cu locul, tonalitatea şi „feeling-ul” fiecărei note.

Problema este că majoritatea partiturilor nu sunt scrise în Do major, ci sunt transpuse în alte game, fiindcă într-o orchestră trebuie să alegi o înălţime la care să poată cânta toate instrumentele şi toţi interpreţii. De exemplu, gama Re major are doi diezi: re, mi, fa#, sol, la, si, do#, re. Este cu o treaptă mai sus decât Do major şi poate fi folosită în loc de Do major dacă coriştii au probleme să ia cele mai joase note.

În Europa, când citeşti notele pentru o partitură, indiferent în ce gamă, citeşti pur şi simplu notele scrise acolo, cu diezi şi bemoli şi ce-or fi. Pe mine asta m-a băgat în ceaţă complet. Aceeaşi melodie pe care o solfegiam fără probleme în Do major, când o văd transpusă în altă gamă nu mai pot s-o citesc, pentru că nu mai ştiu numele notelor. Şi dacă sunt prea atent la ce zic, greşesc la ce cânt şi iau notele aiurea.

În America, indiferent în ce gamă ar fi scrisă partitura, cele şapte trepte ale gamei se numesc do, re, mi, fa, sol, la, si (sau ti), do. Pentru că ideea e că e mai important să-ţi găseşti locul în gamă, să înţelegi raporturile dintre note, să ştii că do-mi-sol e un acord major, că la-do-mi e un acord minor, decât să ştii exact numele şi frecvenţa absolută a notei pe care o cânţi. Şi atunci solfegierea devine mult mai uşoară: îţi alegi un reper pe portativ (trebuie să ştii pe ce linie sau spaţiu începe gama) şi de acolo totul este relativ.

Cred că sistemul european este pentru oameni care au „ureche perfectă”: dacă apeşi pe orice clapă a pianului, ei îţi pot spune ce notă este. Sistemul american este pentru oameni ca mine, care nu au ureche perfectă. Eu înţeleg şi eu ce-i aia o gamă şi vreau ca cele şapte note să aibă mereu aceleaşi nume, indiferent cât de sus sau de jos cânt.

Un vis muzical

Azi-noapte, nemaiavând ce să visez, am visat că eram succesorul lui Bach într-un castel mare, ceva gen moşie. Şi aveam servitori care stăteau de fundul meu, mă simţeam şi prost! Şi cea mai mare dilemă a mea era că nu mai ştiam în ce oraş eram şi mă chinuiam să-mi aduc aminte de la orele de muzică, fiindcă mi-era ruşine să întreb (culmea e că mi-am amintit, chiar în vis: Leipzig!).

După care am ajuns într-o sală mare centrală şi i-am rugat pe servitori să-mi mute şi mie orga în sala aia, să văd cum sună, că era o sală foarte înaltă, gen catedrală. La care servitorii s-au apucat să spargă balustradele de la etaj şi să coboare bucăţi de orgă pe frânghie. Atunci mi-a dat şi mie prin cap că orga e ceva mare cu tuburi, care nu se poate muta, şi am început să urlu la sclavi: „nu e nevoie, lăsaţi, mutaţi numai clavecinul, că eu oricum cânt cu un deget!”

Somnul raţiunii naşte monştri.