San Francisco, via München

Am şters-o englezeşte! Azi ne-am plimbat un pic prin München, dar asta doar ca pretext pentru două mese (şi patru ore de somn între ele). Am băut un litru de bere azi, mai multă decât în toată ultima lună. Iar astă seară am mâncat o minunăţie de ciolan de porc, rumenit până când pielea a devenit super-crocantă, cu varză călită şi o găluşcă de cartof. Mmmmmm. În rest Munchenul e frumos, deşi n-am văzut prea multe. Ne-am distrat urmărind păpuşile din turnul Primăriei la oră fixă, după care am şi urcat în turnul Primăriei şi al Frauenkirche.

Mâine ne punem flori în păr, mergem la San Francisco!

Librăriile bucureştene, pepinierele pseudoştiinţei

Marţi am colindat câteva librării centrale din Bucureşti în căutarea unor cărţi de ştiinţă. Am trecut pe la Cărtureşti, Sala Dalles, Eminescu şi Diverta. Speranţa mea era să găsesc traducerile în limba română a unor cărţi ca A Brief History of Time, The Universe in a Nutshell, The Pleasure of Finding Things Out sau The Trouble with Physics, volume zic eu foarte interesante de popularizare a fizicii moderne şi a impasurilor teoretice şi filozofice în care se află. În lipsa lor, aş fi vrut să cumpăr orice carte de popularizare a ştiinţei de nivel mediu spre avansat, pentru o rudă care petrece câteva zile în spital.

Ceea ce am găsit prin librării m-a dezamăgit însă cumplit. În primul rând, cărţile sunt ordonate adesea după editură. Să repet, pentru evidenţierea imbecilităţii unei asemenea idei: după EDITURĂ. De ce? Este cineva fan al unei edituri şi cumpără cu nesaţ tot ce publică aceasta? De ce nu după culoare sau după mărime? Mie-mi plac cărţile verzi… Doar am depăşit era cărţilor din BPT, pe care atâta lume le colecţiona în loc de tapet. Deci din start era cam greu să găsesc cărţile de ştiinţă, pentru că erau împrăştiate prin tot magazinul.

Am luat aşadar toate rafturile la rând. Ceea ce am vrut eu nici nu s-a pus problema să găsesc. La tematica „ştiinţă” se puteau încadra doar diverse manuale şcolare (la nivel de „să învăţăm să socotim”). Şi mă rog, foarte multe cărţi de ştiinţe sociale, puse, prin nu se ştie ce asociaţie de idei, alături de cărţile de self-help: „Descoperă învingătorul din tine” (descoperă-l cumva în mod magic, dacă se poate fără să înveţi carte şi fără să mergi la serviciu 11 ore pe zi, şi ajută-l să-l sugrume pe loserul din tine, astfel ca trântorul din tine să se umple de bani şi toate femeile să moară după el). Şi, să nu uit, ceva enciclopedii pentru copii. Bune şi alea, dar nu ce căutam eu. La secţiunea de istorie (acolo unde exista), fiecare volum de istorie propriu-zisă era încadrat de două cărţi de teoria conspiraţiei. Mai aproape de-atât n-am ajuns nicăieri de o carte de fizică teoretică.

Să nu mă-nţelegeţi greşit: nu caut o carte scrisă de un doctor în fizică pentru alţi doctori în fizică. Cărţile enumerate mai sus pot fi citite de orice absolvent de liceu în care sclipeşte o fărâmă de curiozitate despre cum funcţionează lumea noastră. Tocmai asta defineşte termenul „popularizare”.

Este trist, alarmant şi barbar că un oraş întreg nu are acces la o literatură ştiinţifică în adevăratul sens al cuvântului. O carte de ştiinţă, pe lângă informaţiile în sine pe care le conţine, induce şi nişte principii foarte sănătoase despre ce înseamnă o teorie ştiinţifică, cum este ea validată sau invalidată, cum putem obţine rezultate veridice fără să le denaturăm, chiar şi involuntar, cu dorinţele şi credinţele noastre omeneşti şi subiective. Aplicate la viaţa de zi cu zi, aceste principii ne fac să nu mai luăm totul chiar de bun, să ne întrebăm dacă ceea ce ne spun 10 oameni pe un ton convins este chiar adevărat sau doar o cutumă apărută de te miri unde. Acceptăm ideea că numărul de voci care susţin o teorie (a conspiraţiei, de exemplu) nu face teoria adevărată şi ajungem să nu mai citim o carte doar ca să ne confirmăm ceea ce ştiam deja („uite, dom’le, şi ăsta a văzut un OZN!”), ci căutăm în ea argumente ştiinţifice clare şi ignorăm restul, chiar şi pe noi înşine . Eu unul, de exemplu, aş muri de bucurie dacă am întâlni o civilizaţie extraterestră, dar nu îmi creez o lume a nebuniei mele în care acest lucru s-a şi întâmplat (dar americanii i-au ascuns ca să-i disece).

Câtă vreme acest mod de a gândi nu intră în sângele oamenilor, bucureştenii vor rămâne în semidoctism, punând ştiinţa adevărată, cum ar fi teoria relativităţii, pe picior de egalitate cu tot felul de năzbâtii (ca să nu le zic cretinisme), cum ar fi motorul cu apă sau sfârşitul lumii în 2012. Pentru că, nu-i aşa, a scris la ziar şi despre una, şi despre alta, nu? Iar alt criteriu pentru a diferenţia ştiinţa de pseudoştiinţă nu avem.

PS: Hidroliza apei este endotermă, deci extragerea hidrogenului din apă consumă cel puţin la fel de multă energie câtă produce arderea lui ulterioară. Mayaşii trebuia să-şi termine şi ei calendarul undeva şi s-a întâmplat să aleagă anul 2012. Am un Master of Engineering la MIT; vă rog eu, credeţi-mă pe mine mai degrabă decât pe nişte neica nimeni care caută ceva de care să le fie frică.

Ce-mi place în Bucureşti

V-am tot povestit ce-mi pute în Bucureşti, hai să vă scriu şi ce-mi place. 🙂

Descopăr tot mai multe colţuri din Bucureşti care arată foarte, foarte bine. Şi nu doar prin comparaţie cu acum câţiva ani, ci chiar prin comparaţie cu orice alt oraş pe care l-am văzut. Intersecţia de la Obor, de exemplu, e renovată foarte reuşit, deşi e drept că am auzit poveşti de groază despre cât a durat şi ce impact a avut asupra locuitorilor zonei. Dar rezultatul e foarte frumos. Parcul cu fântânile arată bine, toate ghivecele cu flori de pe trotuar sunt drăguţe, chiar şi gurile de metrou şi traseul tramvaiului sunt gândite unitar, cu barele alea de fier, şi-mi plac.

La fel mi-a plăcut şi zona Moghioroş. Am fost de câteva ori la terase pe acolo, serile, şi e chiar o plăcere. Totul e verde, terasele sunt civilizate (la Trattoria Roma am mâncat un carpaccio bestial), e lume multă pe bulevard ca la o promenadă, şi au mai apărut şi nişte fântâni cu culori.

Apropo de fântânile cu culori, am tot auzit poveşti că ar fi urâte, că ar fi kitschoase, că unele culori ar arăta urât. Mie nu mi se pare; mă rog, nici nu le-am văzut pe cele de la Piaţa Unirii. Dar cele din cartier sunt chiar elegante şi e bine că bucureştenii încep să aibă tot mai multe locuri unde să-şi poată clăti ochii.

Alte colţuri frumoase din Bucureşti sunt Herăstrăul (partea dinspre Roata Mare), Lipscanii (unele părţi, cum ar fi Smârdan sau Stavropoleos, că altele sunt în continuare cam nespălate), şi desigur frumoasa noastră Vatră Luminoasă. 🙂

Bucureştiul nu mai pute a fum! E drept că, fiind vară, am stat mai mult la terasă şi mai puţin înăuntru, dar am stat şi în interior şi cred că poţi ieşi undeva fără să vii acasă mirosind ca un coşar. Pe unde am mai fost noi, locurile de nefumători nu mai arată ca un borcan şi în general dacă nu fumezi nu mai eşti un paria.

În Bucureşti, ai cu cine bea un pahar. Sigur, şi aici lumea munceşte mult, dar dacă dau două-trei telefoane pe seară, sigur găsesc pe cineva cu care să ies în oraş. Îmi place foarte mult cultura asta şi sper să nu se piardă. Spre deosebire de asta, în America am prieteni la fel de buni, dar nu prea-i poţi scoate din casă decât vineri şi sâmbătă.

Per ansamblu, părerea mea este că Bucureştiul se stilează de la un an la altul. Sigur că mai sunt încă destui bădărani şi manelişti, dar ai tot mai multe refugii unde te poţi duce ca să stai într-o atmosferă decentă. Ce-or face ei în cartierele şi mahalalele lor, în definitiv nu mă interesează. Şi mă întristează că mulţi oameni cu care am vorbit refuză să vadă jumătatea plină a paharului şi continuă să remarce doar vechile bube ale oraşului.

Mâine, 14˚C. Sau poate 28˚C. Pe-acolo pe undeva!

Când deschid calculatorul de dimineaţă caut şi „weather Bucharest” pe Google şi îmi dă o casetă cu prognoza pe azi şi încă trei zile. Uneori dau click şi pe primele rezultate ca să văd prognoza detaliată. Şi să vedeţi ce păţesc.

Miercuri mi-a spus, „de vineri v-a spart, 14˚C”. Joi mi-a spus „vineri e bine şi frumos, 28˚C, dar sâmbătă crăpaţi de frig, 14˚C”. Azi (vineri) mi-a spus „sâmbătă e încă bine, 28˚C, dar duminică sigur, sigur se face frig, 15˚C”.

Măi să fie, chiar nu putem da prognoza pe două zile fără să ratăm cu 10-15˚C? Iniţial am crezut că e o limitare de sistem, că poate nu există date decât pe o zi în avans şi atunci pune din burtă valori pentru peste două zile sau mai mult. Dar ulterior am văzut că datele alea par să varieze, ca şi cum cineva chiar încearcă să le prognozeze.

Şi sunt convins că datele astea vin de la INMH, că nu cred că weather.com sau alte siteuri au sisteme de colectare proprii pe teritoriul României. Cum naiba pot americanii să prezică vremea pe 10 zile (din care pe primele 48 de ore au precizie la nivel de oră, ştiu exact când se înnorează şi când începe să plouă), iar în România nu reuşim să prognozăm nici măcar două zile fără o abatere grosolană?

Un sistem mai bun decât ăsta pot şi eu să fac: anunţ pentru mâine şi poimâine aceleaşi valori termice ca pentru azi, şi sistemul ăsta e destul de precis, chiar şi pentru oraşe unde clima fluctuează destul de haotic, cum ar fi în Boston (deşi sigur că sistemul ăsta nu „prezice” propriu-zis ceva, în sensul ştiinţific). Dar decât să mă fac de râs cu 10-15˚C, mai bine numai cu 2-3…

Băiat mare

Cătălin şi-a învins o frică din copilărie. Nu vreţi să ştiţi ce groază aveam de urşii ăştia acum 25 de ani. Bine, erau şi mai mari pe vremea aia, aveau vreo 3 metri înălţime. Şi voiau să mă muşte mereu.