Vernisaj

Deşi în România, mai am de postat o chestie din San Francisco, la cererea publicului care mi-a reproşat că nimic din ce face ea nu este important pentru mine 🙂

Daria a avut vernisaj! Una din şcolile la care merge (că Daria face două facultăţi, e tare) a organizat o expoziţie la care fiecare student a putut expune una-două fotografii (au fost şi câteva picturi). Şi Daria a expus o poză făcută în Marin Headlands, la nord de Golden Gate Bridge, unde acum este parc naţional, dar acum vreo 50-100 de ani zona era activă militar, cu buncăre şi tunuri, ca să protejeze golful de o eventuală invazie (e uşor de ghicit a cui…). Invazia nu s-a produs niciodată şi clădirile au fost dezafectate şi abandonate. Cu timpul, le-au măcinat vegetaţia şi vânturile şi mie-mi amintesc foarte mult de ruinele cu troli din Stranglethorn Vale. Dariei îi evocă sentimente de singurătate şi abandonare (citat din teza ei încă în lucru) şi le-a făcut nişte poze mişto, cu cameră de format mare. (Ar trebui să zic „le-a luat nişte poze”, când eşti român în America aşa trebuie să spui)

Vernisajul a fost haios, a venit multă lume încă din prima seară. Bine, mulţi erau artiştii plus soţi/soţii/prieteni, dar oricum a fost ceva afluenţă. Pe unele din exponate au apărut chiar şi buline roşii, semn că cineva le-a rezervat ca să le cumpere. Pentru Daria încă trebuie să vă ţineţi respiraţia 🙂

Tipul care a organizat vernisajul (directorul şcolii) zice, într-un mic manifest, că scopul său este să atragă atenţia asupra fotografiei de artă mai mult decât asupra celei comerciale. El spune că lumea de azi face presiune pentru imagini unde mesajul este clar oricui de la prima privire, ceea ce duce la un stil de fotografie superficial şi comercial. Directorul este adeptul unui stil mai ermetic, ceva gen Pollock. Un punct de vedere foarte valabil, dar mie tot nu-mi place Pollock!

Băsescu, un Făt destul de Frumos pe un cal destul de alb

Carevasăzică mâine e momentul adevărului. Am tot auzit şi citit puncte de vedere în ultima săptămână şi unele din ele m-au mirat. Nu mă refer la cei care votează pentru demitere pentru că ţin cu PSD-ul, vorbim de oameni ne-imbecili la a căror părere ţin.

De exemplu, am auzit oameni care votează pentru demitere pentru că nu se mai simt reprezentaţi nici de Parlament, nici de Băsescu (Dan Bittman, EvZ). Am auzit oameni care votează pentru demitere pentru că consideră că Băsescu se poartă ca un marinar. Şi bineînţeles, oameni care zic că Băsescu a fost centrul tuturor scandalurilor din ultimii doi ani şi că din cauza lui nu s-au dus la bun sfârşit multe lucruri, cum ar fi alegerile pentru europarlamentari.

Mie mi se pare o greşeală enormă să scoţi lucrurile din context în felul ăsta. Da, Băsescu se comportă uneori ca un marinar: l-a numit „găozar” pe un ziarist şi s-a dus la un şpriţ cu echipa Stelei după calificarea în semifinalele cupei UEFA. Da, el şi oamenii lui au fost implicaţi în diverse scandaluri şi au făcut trafic de influenţă (vezi „bileţelul”). Dar, dacă-l dăm jos pe el, pe cine punem în loc? Pe Iliescu, tătuca democraţiei româneşti neocomuniste? Pe Geoană? Pe Becali, care, apropo, e cam al doilea în topul popularităţii? Pe Vadim, care ştim cum s-a comportat la procesul comunismului?

Problema românilor e că aşteaptă un Făt Frumos pe un cal alb de 17 ani. Şi i-am avut pe Ciorbea şi pe Constantinescu, conducători stilaţi şi nepătaţi, şi am văzut ce-au făcut. Ultimul şi-a încheiat mandatul stropit cu cerneală, într-o încununare a neputinţei. Eu prefer la orice oră un om uns cu mai multe alifii, şi nu toate bune, dar care face lucruri bune pentru ţară şi care ştie să-şi arate colţii ca să fie lăsat să le facă. Da, poţi să votezi împotriva lui Băsescu pentru oricare din motivele de mai sus şi să te bucuri că ai penalizat comportamentul birjăresc şi traficul de influenţă. După care peste cinci ani poţi să votezi şi împotriva următorului preşedinte, şi a următorului, şi îţi petreci viaţa dând voturi de blam. Şi poate înainte să mori apuci şi tu un preşedinte desăvârşit. Sau poţi să alegi din ceea ce ţi se oferă, să alegi un preşedinte imperfect, dar care îţi creează ţie cadrul ca să poţi duce o viaţă perfectă, morală, de basm. De la un preşedinte n-am asemenea pretenţii.

Cătălin dă din plete

Am primit o invitaţie din scurt la un concert şi-am zis că hai să mergem, că suna bine. Plus că eu n-am mai fost la un concert tocmai din 1998 (Phoenix, Sighişoara), afară de cazul în care socotim muzica barocă în categoria concertelor.

Trupa principală a fost Meat Puppets; din câte am înţeles (dar s-ar putea să aberez), sunt nişte exponenţi de seamă ai punk-ului în America, cu nişte tente de blues şi country pe alocuri. L-au influenţat puternic pe Kurt Cobain şi într-adevăr unele cântece sunau în stilul lui Nirvana. Se găsesc tone de filmuleţe cu ei (de prin concerte) pe YouTube. În deschidere, am prins câteva cântece cu altă trupă, Trainwreck Riders. Deh, au şi trupele astea nişte nume din cele mai trăsnite (Timmy and the Lords of the Underworld, hehe).

Ne-a plăcut muzica, a fost ok. Nu că mi-aş cumpăra CD-urile să le am, dar pentru un concert de o seară a fost foarte mişto, chiar electrizantă. Atmosfera era destul de încinsă (şi afumată… şi nu de tutun). Concertul a fost într-un fel de bar, dar amenajat special pentru concerte, cu scenă şi cu reflectoare colorate. Fanii erau foarte entuziaşti, urlau încontinuu, dansau, beau… După vârsta participanţilor (în frunte cu membrii formaţiei), se pare că concertul ăsta a fost pentru generaţia mai veche de fani, cea din anii ’80 🙂 Trupa s-a format în 1980 şi până prin 1990 a rămas destul de subterană. După aceea au început să semneze contracte cu case mari de discuri, ceea ce le-a adus popularitate, dar i-a nemulţumit pe fanii din primii lor ani, care zic că albumele noi erau mai proaste. În fine, noi ne-am simţit bine!

Uite şi nişte poze făcute cu mobilul, prima cu Trainwreck Riders şi ultimele două cu Meat Puppets. Nu, nici una din ele nu e din filmul „Wayne’s World”.



Şi-a prins de mine mare-amor / O poliţistă de sector

Eh, am făcut-o şi pe asta: am călcat într-un tribunal! Eu mă aşteptam aşa, la ceva impresionant, gen Law & Order sau CSI. De fapt, Tribunalul Superior al San Mateo County e o clădire complet utilitară, care în afară de tavane înalte n-are mai nimic deosebit. Un pic scorojit, un pic luat luciul, semnăna destul de mult cu şcoala mea generală.

Contextul e că m-a oprit o poliţistă, într-o duminică prin decembrie, pentru două motive: că mergeam prea repede şi că mergeam prea aproape de maşina din faţă. Cu prima cam avea dreptate, cu a doua însă în nici un caz (bine, că nu lăsam cele 3-4 secunde pe care le recomandă manualul, care ar fi vreo 100 de metri la viteza aia, dar nimeni de pe autostradă nu face asta). Problema e că dacă luam câte un punct pe carnet pentru fiecare din astea două infracţiuni, îmi creştea asigurarea urât de tot.

Aşa că, dotat cu avocat, m-am dus la tribunal. Nenea judecătorul era foarte amabil şi chiar impunea respect. Pe cei doi dinaintea mea (care nu erau acolo în persoană, era doar avocatul) chiar i-a ars, dar de mine cred că i-a plăcut, cel puţin pentru că m-am deranjat să mă duc la tribunal. Şi când a aflat că sunt din România chiar a devenit interesat, m-a întrebat cum se conduce pe la noi, dacă avem şosele unde să poţi merge cu 130-140 de mile pe oră (vreo 220 km/h… ţi-ai găsit, în România). Bine, voia şi să afle dacă sunt vitezoman de profesie. În final, m-a achitat de partea cu urmatul prea aproape, dar m-a amendat pentru depăşire de viteză.

Chestia care m-a dezamăgit în toată afacerea asta este că procesul n-a avut nici cea mai mică legătură cu spiritul legii. După ce am depus mărturie, şi eu şi poliţista, despre cum au decurs lucrurile, avocatul a încercat să se lege de tehnicalităţi, de exemplu dacă poliţista avea vitezometrul calibrat. Nu s-a legat de faptul că aici poliţistul îţi determină viteza mergând cu maşina după tine, care are o marjă de eroare uriaşă (mai ales că poliţista m-a urmărit puţin, mai puţin de un kilometru). Iar poliţista nu prea-şi mai amintea deloc ce se întâmplase şi, deşi avea nişte note scrise, s-a încurcat în ele când a început avocatul să o întrebe diverse lucruri. Dar judecătorul a văzut asta mai mult ca pe o încercare a avocatului de a încurca martorul decât ca pe o posibilă dovadă de nevinovăţie.

Oricum, una peste alta, a fost o experienţă interesantă, deşi cam scumpă.

AMR 6

Marţi ajungem în România! Sperăm că într-o Românie nouă, cu un preşedinte nou (adică altul decât Văcăroiu), eventual şi cu un parlament autodizolvat…

Dar astea-s nimicuri, noi venim în principal să bem bere şi să ne vedem cu fanii şi admiratorii.

Rătăcirea cea de pe urmă, mai mare decât cea dintâi

Iată o ştire care m-ar distra copios dacă n-aş fi atât de înverşunat împotriva DMCA şi DRM:

sursa1 (AppScout) | sursa2 (cnet)

În esenţă, o companie s-a supărat pe alte companii şi le dă în judecată pentru că nu-i folosesc produsele. Dar contextul e extrem de periculos. DRM (Digital rights management) cuprinde orice tehnologie pe care proprietarul unor informaţii (mp3-uri, de exemplu) sau al unui echipament hardware (mp3 player, de exemplu) o foloseşte pentru a limita copierea informaţiei sau modul de folosire a echipamentului. De exemplu (caz practic), dacă plătesc $10 ca să cumpăr un meci de fotbal în direct de la UEFA.com, am dreptul să-l văd sub Windows, folosind Windows Media Player, dar nu sub GNU/Linux folosind mplayer. Sau pot vedea meciul, dar nu-l pot salva pe disc ca să-l mai văd o dată mai târziu. Pentru aia va trebui să mai dau $2, şi voi primi dreptul de a-l mai vedea exact o dată. Mai vreau încă o dată? Încă $2.

Probabil ideea de DRM e bună pentru a preveni spionajul industrial sau pentru alte motive care îmi scapă. Dar nişte idioţi s-au gândit să o folosească pentru muzică, filme, jocuri şi în general documente de uz personal. Vrei să vezi un film pe DVD pe calculator? Nu poţi, decât dacă mai dai $20-$30-$40 şi pe un program care să ştie să decripteze formatul DVD-ului. Dar au omis un lucru: că orice protecţie poate fi spartă. A fost celebru cazul DeCSS, din 1999, când un tip a scris un mic progrămel care ştia să decripteze aceste DVD-uri. Mulţumită lui putem vedea DVD-uri cu un player de GNU/Linux sau cu orice alt player.

Care a fost răspunsul producătorilor de filme şi muzică? Au convins Congresul SUA să adopte DMCA (The Digital Millennium Copyright Act). Actul spune că este ilegal să scrii sau să distribui cod menit să ocolească măsurile de protecţie împotriva copierii. Este efectiv o atitudine de clasa a doua primară: „sunt prea prost ca să inventez o protecţie ca lumea, dar, dacă-mi descrifrezi algoritmul, te bat”. Rezultatele DMCA sunt dintre cele mai crunte. Cercetători din domeniul criptografiei se tem să-şi publice rezultatele de teamă că acţiunile lor ar putea fi interpretate drept contravenind DMCA. Aşa a fost cazul lui Niels Ferguson, care nici măcar nu este american, este olandez, dar îi e teamă să nu fie arestat când vine în SUA la conferinţe. Şi asta pentru că a decriptat HDCP, un sistem criptografic aflat la baza HD-DVD.

Şi-acum apar şi neica nimeni ăştia din ştirea de mai sus, care zic către Apple, Microsoft şi alţii: „Am observat că voi continuaţi să licenţiaţi software care poate fi spart şi prin aceasta încălcaţi DMCA. Noi am scris un program care repară această problemă şi, dacă nu îl includeţi în software-ul vostru, vă dăm în judecată”. Cu alte cuvinte, dacă eu ca persoană cumpăr muzică acoperită de DRM şi folosesc un software luat de pe internet ca să decriptez muzica şi să o ascult unde vreau şi când vreau (şi mai ales de câte ori vreau, că asta-i doare pe ei), atunci următoarele lucruri se întâmplă:

– Eu încalc DMCA şi trebuie să putrezesc în puşcărie ca un nemernic;
– Cel care a scris programul de descrifrare încalcă DMCA şi trebuie să putrezească în puşcărie ca un nemernic;
– Proprietarii site-ului de internet de unde am descărcat acest progrămel încalcă DMCA şi trebuie să putrezească în puşcărie ca nişte nemernici;
– Apple sau Microsoft sau proprietarii programului pe care eu l-am folosit ca să cumpăr melodia originală sunt vinovaţi că au scris un software aşa de uşor de exploatat şi trebuie să plătească cuiva, dar cui?
– MRT, compania lu’ peşte care a identificat şi reparat vulnerabilităţile din programele lui Apple sau Microsoft, ne salvează pe toţi de probleme şi dă Apple şi Microsoft în judecată pentru (minim) $200 pentru fiecare copie vândută a produselor lor.

Corb la corb nu-şi scoate ochii? Americanii au un proverb care susţine exact contrariul: „nu există onoare între hoţi”.