La drum

Mi-a plăcut la nebunie primăvara din București (culmea, deși vin de la primăvara perpetuă din San Francisco). E ceva deosebit, mai ales după ce de zece ani am văzut România numai verile și iernile.

Dar acum mi-am pus flori în păr, o iau înapoi spre San Francisco, că m-așteaptă mândra. 🙂 Să ne vedem cu bine în august (prima oară pe îndelete după muuuulți ani).

Cum își sperie Biserica propriii ei credincioși

Hristos a înviat! Seara de aseară a fost perfectă, a fost tot ce mi-aș fi dorit, la pătrat. Am avut până și Lumină adusă de Părintele direct de la Sfântul Mormânt, cu avionul. Liturghia s-a terminat la 4 dimineața, dar n-am simțit somnul nici oboseala. Un singur lucru mi s-a părut nepotrivit ca nuca în perete, de la o poștă cel mai neplăcut moment al serii: citirea pastoralei Patriarhului Daniel.

Imediat după citirea Evangheliei și după cântarea Hristos a înviat, când lumea poate s-ar fi așteptat să audă un cuvânt frumos de învățătură, preotul a dat citire pastoralei patriarhale, care a durat vreo 30 de minute și a fost — părerea mea — complet seacă, de lemn, și nu a semănat nimic în inima nimănui. Lumea a trecut pe rând, prin diverse stări de spirit: interesată (primul minut), apoi îngăduitoare, apoi plictisită, apoi de-a dreptul ironică și vociferantă. Când a venit vorba și despre criza financiară, am auzit voci care se întrebau dacă pastorala o să-i ia în discuție și pe pirații somalezi.

Băi nenică! În noaptea Învierii, toți oamenii ăia de care râdem cu toții, toții cei care au lucrat numai din ceasul al unsprezecelea, toate arhetipurile de minijupe și fumători la ușa bisericii, se umplu totuși de o scânteie de divin, își deschid inimile și vin cu credință la biserică, așteptând ceva, poate nici ei nu știu ce, dar poate în mod mai sincer și mai umil decât noi, cei care ne fălim că mergem mai des la biserică. Poate aberez eu, dar există acolo un moment unic când poți să le spui ceva, nu știu eu ce, dar un cuvânt frumos cu care să-i aduci înapoi și altă dată. Dar o inimă nu stă deschisă la nesfârșit, plictiseala și neputința omenească lucrează. Oamenii sunt evlavioși în mod sincer, pentru 5 minute, dar tot în mod sincer vor să meargă acasă să mănânce miel. Dacă folosești acel interval pentru a citi un discurs scos parcă dintr-un manual de dialectică, fie el și corect din punct de vedere teologic, pe toți oamenii ăștia îi plictisești. N-o să faci direct teologi din mireni care ajung la biserică o dată pe an. Tot ce reușești este să le confirmi impresia lor că biserica e doar vorbe goale, că e perimată, că e pentru moși și babe, și toate celelalte răutăți care circulă în societatea noastră.

Părerea mea.

Spre biserică

N-am mai făcut Paștele în România de fix 10 ani, de-abia aștept!

De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-și primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, mulțumind să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al șaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit. De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se. De-a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primește pe cel din urmă ca și pe cel dintâi, odihnește pe cel din al unsprezecelea ceas ca și pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; și pe cel din urmă miluiește și pe cel dintâi mângâie; și aceluia plătește, și acestuia dăruiește; și faptele le primește; și gândul îl ține în seamă, și lucrul îl prețuiește, și voința o laudă. Pentru aceasta, intrați toți întru bucuria Domnului nostru: și cei dintâi și cei de-al doilea luați plata.

(din Cuvântul de Învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur la ziua Învierii)

Miticisme

Bucureștiul nu contenește să mă uimească. 🙂 Iată ce-am mai observat săptămâna asta.

Bucureștiul are nevoie de puțuri de apă. Mii și mii de puțuri, de toate formele, mărimile și adâncimile. Nu există stâlp în București care să nu aibă lipite pe el câteva afișe cu „execut puțuri de adâncime mică, medie și mare”. Oriunde vrei și-n orice direcție.

Mallurile de la Vitan și de la Unirea nu au un „director”, sau cum s-o numi (un panou cu harta mallului și cu o listă alfabetică a magazinelor). Din cauza asta, ești sortit să bați etajele până găsești (eventual) ce te interesează. Și stilul ăsta este foarte simptomatic pentru România: informația circulă din gură în gură, Îți spune o rudă care știe la ce etaj este Diverta, sau întrebi pe cineva.

Tot la Diverta am pățit o chestie curioasă. Am cumpărat două cărți care în total costau 64.40 lei, iar sistemul a rotunjit automat nota la 64.50. Și nu era vânzătoarea cea care mi-a cerut mai mult, ci chiar calculatorul (se vedea ecranul, un ecran text CGA, din ăla cu mov și turcoaz). Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă încercam să-i plătesc 64.40 cu bani exacți. De asemenea, mă întreb cum justifică ei cei 10 bani la bilanț. Dar așa-s eu, mă întreb prea multe prostii.

Bacul peste Dunăre de la Chiciu – Ostrov costă 25 lei / mașină mică. Înmulțind cu 10 mașini pe bac, în medie, și cu 10 curse pe zi, și cu 2 bacuri, obținem 5000 lei / zi. Atunci de ce oare bacul arată cum arată? E pitoresc el când îl vezi în poze, dar când te uiți de aproape observi că e vechi de 50 de ani, mâncat de rugină, că riști să rămâi cocoțat cu mașina pe îmbinare când cobori, că veceul (turcesc) se devarsă direct în Dunăre (și tot pute)…

Una peste alta, totuși, România se mișcă spre bine. Inexplicabil și împotriva convingerii tuturor locuitorilor ei, care sunt în continuare cea mai pesimistă nație pe care am întâlnit-o vreodată, țara noastră începe să o ducă bine. Mă refer la servicii și la civilizație, nu la condițiile economice, care, deh, n-aveau cum să ne ocolească tocmai pe noi.

Uite și niște poze frumoase, de prin județele Călărași și Constanța.

De Paşte în România

Veşti bune! Ajung în România, de marţea asta până după după Paşte. Am şi nişte treburi, dar am şi de văzut o mulţime de lume. 🙂 Din păcate, fanii Dariei trebuie să mai rabde până la vară — arta nu ia vacanţă.

N-am mai făcut Paştele în România de 10 ani, de-abia aştept!