Poliția Locală e o glumă proastă

Noutăți 13 ianuarie 2017: vezi la sfârșit

De peste patru ani, câinii din cartier latră incontrolabil. Din cauza zgomotelor, eu nu mai pot dormi, nu mai pot lucra la dexonline, nu mai pot trăi o viață normală în propria mea casă. Am ajuns într-o stare de epuizare care îmi afectează sănătatea și productivitatea.

Am făcut sesizări și plângeri către Poliția Locală, care s-a șters la fund cu ele. Ca să le documentez situația, am creat chiar și un sistem care să înregistreze și să redea aceste lătraturi. Doi dintre câini se află chiar sub geamul dormitorului meu și îmi distrug complet somnul.

În cele mai multe nopți mă trezesc în urlete ca acestea:

(18 august, ora 03:51)

(28 iunie, ora 03:00)

(concert special de Paște, duminică, 1 mai, ora 07:34, după ce stătusem la slujba de Înviere și ne culcasem pe la 04:30)

Am încercat tot ce este omenește posibil pentru a rezolva situația, dar nimic nu a ajutat. Iată un rezumat.

Viața de dinainte

Pe vremuri, aceasta era soneria cu care mă trezeam diminețile:

Îmi plăcea melodia asta. Cu ea, mă trezeam bine dispus și cu chef de muncă. Zilele și mai bune erau cele în care mă trezeam înaintea soneriei, după porția de opt ore de somn pe zi, pe care încercam să o respect cu sfințenie.

Cartierul în care stau a avut mereu câini de curte, ca toate cartierele din București. În general, erau câini liniștiți. Mai lătrau ocazional la persoane care li se păreau suspecte – gunoierii, colectorii de fiare vechi. Îmi aduc aminte că mă revoltau câinii mai agresivi, care se izbeau de gard când treceam pe trotuar pe lângă curtea lor. Dar când ajungeam la mine acasă și închideam ușa, se făcea liniște. Asta îmi doresc și acum — liniște.

Cam prin 2012, nivelul de zgomot al lătraturilor a început să crească. Nu știu exact de ce — poate s-au înmulțit câinii, poate mai mulți trecători își plimbă câinii pe stradă, ceea ce îi întărâtă pe cei din curte. Cert este că, ușor-ușor, lătraturile au început să devină zgomotul de fundal al cartierului și, implicit, al casei mele.

Situația s-a agravat în mod deosebit din 2014, când în cele două curți de sub fereastra dormitorului meu s-au mutat doi vecini. Unul dintre ei este domnul doctor ortoped Liviu Bădică, salvator de vieți. Celuilalt nu îi știu numele, știu doar că stă cu chirie. Fiecare are câte un câine de curte, pe care nu îl educă în niciun fel (sau cel puțin nu îl educă să nu latre).

Situația curentă

Mulțumită acestor doi vecini, estimez că pierd două ore de somn pe noapte. Uneori, dacă sunt rupt după câteva zile de nesomn, reușesc să readorm agitat, printre lătraturi. În alte zile mă foiesc inutil în pat. Uneori renunț și cobor din pat, ca să fac măcar ceva util cu acest timp.

harta

Subliniez că câinii nu latră încontinuu, — pentru așa ceva s-ar sesiza până și Poliția Locală — dar destul de des și de tare ca să-mi dea peste cap somnul și să mă distragă de la lucru.

În cele mai multe zile sunt zombi. Simt că nu îmi stă mintea la nimic, orice aș încerca să lucrez. Iar când lucrez (sau când citesc sau când încerc să mă relaxez), coloana sonoră include întotdeauna un lătrat. Am ajuns să beau cafea în timpul zilei, eu, care nu m-am atins de cafea până la 34 de ani. Iar seara după 8-9 oricum sunt terminat.

O altă pierdere este gimnastica de dimineață. Ea este importantă pentru mine, căci înțeleg importanța unui stil de viață sănătos. Mă țin de ea ca și în anii trecuți, cam 5 zile pe săptămână, timp de o oră. Dar fără un somn bun nu reușesc să trag de mine, mă mișc ca prin vată și îmi vine să adorm pe bicicletă. Presupun că asta anulează complet orice beneficii ale mișcării.

Singurele zile bune care au rămas sunt cele în care plouă. Aparent, „paza” cartierului se suspendă când plouă. Cu cât plouă mai mult, cu atât este mai liniște. În acele zile, când deschid ochii și îmi dau seama că este ora 8 dimineața sau poate chiar 9, mă încearcă o bucurie de nedescris.

Îmi plac câinii

Trebuie să precizez din capul locului că îmi plac câinii. Am copilărit bot în bot cu câinii dintre blocuri. Pe o cățea am tot luat-o în casă, în nopțile de iarnă, apoi tot mai des, până a devenit oficial câinele familiei timp de 14 ani. Înțeleg atașamentul profund care se poate naște între câine și om și am avut bucuria să-l simt.

Dar acest atașament nu justifică lipsa completă a oricărui fel de control – la fel cum și pe un copil îl iubești ca pe ochii din cap, dar îl supui totuși unor rigori și îl înveți să fie om cu cei din jur (dacă tu însuți ești om, mă rog). Libertatea fiecăruia dintre noi de a-și trăi viața pe care și-o dorește trebuie să se oprească la gardul vecinului. Să-ți bați joc de un cartier întreg nu este libertate, este brutalizare.

Ce am încercat până acum

Sunt inginer de profesie. Când am o problemă, încerc să caut o soluție, și alta, și alta, până o rezolv. Dar în situația curentă nimic nu a dat roade.

În ordine cronologică:

  1. Am vorbit cu vecinii.
  2. Mi-am făcut modificări în casă și în stilul de viață.
  3. Am creat un site web care să documenteze problema.
  4. M-am adresat Poliției Locale.
  5. Am fost în audiență la Primăria Sectorului 2

Discuții cu vecinii

Ca un tânăr idealist, căruia România nu i-a tras încă destui pumni în față, am crezut că pot rezolva situația vorbind cu vecinii ca cu niște oameni. Am bătut frumos la câteva uși, m-am prezentat, mi-am expus oful.

Vecinii în cauză s-au crizat de parcă i-aș fi înjurat de mamă. Argumentele de tip „bună vecinătate”, „eu nu vă deranjez pe dumneavoastră cu nimic”, „cer doar dreptul meu legal” n-au făcut decât să-i asmută și mai tare. Diversele replici pe care mi-a fost dat să le aud au fost (de la indiferent spre ostil):

  • Da, să încerc, să văd ce putem face (nu a făcut nimic);
  • Eu nu cred în educația câinelui, câinele trebuie să fie liber (frumos, filozofie pe somnul meu);
  • Câinele meu nu latră (aparent, înregistrările mele sunt fabulații);
  • Câinele latră numai când trec alți câini pe stradă (da, știu, exact asta încerc să rezolv);
  • Cățeaua mea este la ciclu și nu pot să o țin în casă (este la ciclu 365 zile pe an?);
  • Ia nu mă mai deranja;
  • Și pe mine mă deranjează casa dumitale, că nu respectă arhitectura cartierului (exemplu de argument ad hominem bun de tipărit în manualele de logică);

Și cireașa de pe tort, venită din gura chiriașului de peste drum, după ce câinele lui făcuse circ la orele 2:50, 3:00, 6:20 și 7:10:

  • Încearcă cu pastile!

Imbecilitatea acestei sugestii m-a lăsat efectiv fără replică. Dacă i-aș urma sfatul, ar fi ca și cum aș încerca să iau pastile ca să pot ignora un ceas deșteptător.

Și de la domnul doctor ortoped Liviu Bădică, salvator de vieți, am auzit niște replici de-mi stă mintea în loc. Revin mai jos la acestea, pentru că nu mi le-a spus mie, ci direct Poliției Locale.

Există și vecini cu care n-am vorbit. Am renunțat, pentru că prefer să păstrez un simulacru de bună vecinătate decât să mă plâng și să scot la iveală fiara din ei.

Modificări în casă și în stilul de viață

În 2014 mi-am pus geamuri tripan. Într-adevăr, izolează fonic mai bine decât cele termopan. Le fac și revizia anual, ca să nu își piardă proprietățile. Dar nu sunt de mare ajutor în liniștea nopții, când toate celelalte zgomote de fond se opresc și doar lătraturile rămân.

Aerisesc mai rar în casă pentru izolare fonică de moment. Asta ajută un pic, desigur, dar mi se împute casa. Și sunt unele zile (primăvara, toamna) când ar fi mai mare plăcerea să stai cu geamul deschis. Am renunțat și la asta…

Am început să dorm cu zgomot alb. Ideea este să creezi un zgomot de fond, cum ar fi un fâșâit puternic, ca să acoperi zgomotele venind din exteriorul casei. O vreme am dormit cu aerul condiționat dat la maxim (pe ventilație, ca să nu murim de frig). Apoi am cumpărat o boxă și am pus pe ea un zgomot ca acesta:

Cu zgomotul alb am avut un oarecare succes. Estompează câinii mai depărtați, ceea ce este un pas înainte. Din păcate, câinele domnului doctor ortoped Liviu Bădică, salvator de vieți, și cel al chiriașului tot se aud. Sunt prea aproape, la 15 metri, în linie dreaptă și neobturată. În plus, zgomotul alb blochează și eventuale zgomote pe care aș vrea să le aud – un cutremur, un telefon care vibrează, un copil care plânge.

Am încercat să mă culc mai devreme. Dat fiind că cel târziu după ora 7 dimineața garantat încep lătraturile, m-am culcat ca soldatul la 11 seara și ajuta oarecât. Dar când câinii au chef să dea un extra concert la 3, 4 sau 5 noaptea, nu mai am ce face. În plus, mie îmi plac serile. Sunt mai puține întreruperi, nu mai am întâlniri, telefonul nu mai sună. Pot să lucrez sau pot să mă relaxez la un film. Eram obișnuit să dorm între 01:00 și 09:00, eram productiv în ritmul ăsta și nu vreau să-mi schimb programul doar pentru că la ora 7 sună gornistul cartierului.

Când am înțeles că soluțiile astea nu merg, am făcut ce face orice om într-o țară normală: am vorbit cu poliția.

Un site web cu lătraturi

Niciodată nu îmi place să cer cuiva ceva fără să încerc eu să fac cât mai mult din treabă. Din acest principiu, m-am gândit că, dacă apelez la Poliția Locală, ar fi bine să am dovezi incontestabile că problema pe care o semnalez chiar există.

De aceea, în orele mele libere (am tot mai multe, având în vedere că acum dorm 5-6 ore pe noapte), am creat un site web care documentează lătraturile. Mi-a luat cam 200 de ore să-l dezvolt , adică, puse cap la cap, cam 5 săptămâni din timpul meu. În plus, îmi ia cam 6 ore pe lună să-l țin la zi.

Pe scurt, el funcționează așa:

  • Am un calculator care înregistrează zgomotele cartierului, 24 de ore din 24.
  • Am scris un program care extrage fragmentele de zgomot peste o anumită amplitudine.
  • Prin aceste fragmente trec manual, le ascult și le șterg pe cele care conțin zgomote de altă natură (urlete de copii, mașina de gunoieri etc.). Aceasta este partea care îmi consumă 6 ore pe lună.
  • Restul fragmentelor le indexez, cu data și ora exactă.
  • Site-ul permite căutarea și ascultarea acestor fragmente.

Veridicitatea acestor fragmente este ușor de verificat. Ele provin din înregistrări continue, 24 de ore din 24, pe care le pot pune la dispoziția Poliției dacă vor să se convingă. Iar pe aceste înregistrări continue se aud zgomote corelate cu un moment anume în timp:

  • meciurile de pe stadionul din apropiere;
  • clopotele bisericilor în zilele de sărbătoare;
  • semnalele trenurilor de la Gara Obor;
  • mașinile de gunoieri, în fiecare miercuri;
  • ploile.

Să râdem cu Poliția Locală

În octombrie 2015 am făcut o sesizare generală la poliție, fără să dau nume sau adrese.

thumbnail of 2015-10-01-petitie-caini

Presimțeam că nu se va rezolva mare lucru, dar doream cel puțin să rămână undeva consemnat că problema există. De altfel, mai făcusem o sesizare anonimă în aprilie 2014. Polițistul local mi-a confirmat că au primit-o, dar au clasat-o pentru că era anonimă.

Poliția Locală m-a chemat pe la secție, unde mi-au cerut să dau adresele exacte ale câinilor la care mă refeream. Intenția mea chiar nu era să creez probleme unor oameni aparte, ci doar să conving poliția să vină să investigheze. Dar, aparent, Poliția Locală este incapabilă să-și asume o problemă și să o rezolve din proprie inițiativă. M-am dus la ei, am turnat ca un turnător de mare clasă. Peste vreo lună am primit și răspunsul, semnat de domnul director general al Poliției Locale a Sectorului 2, Aurel Dobrilă, și de domnul director executiv al Direcției de Ordine Publică, domnul Liviu Ciobanu.

2015-11-26-raspuns-politie

Printre marea de greșeli de gramatică, am interpretat acest răspuns ca pe o veste bună. Dacă au vorbit cu vecinii, aceștia or să ia problema în serios, nu?

Nu.

N-am văzut nici un fel de schimbare. Aceleași nopți de somn fragmentat, aceleași zile de legumă.

Încercând să mă privesc din afară, prin ochii (și mai ales prin creierul) Poliției Locale, m-a lovit revelația că, în ochii lor, eu sunt cel ciudat. Când fac o sesizare împotriva unui vecin, poate am dreptate. Dar când fac o sesizare împotriva a patru vecini, apoi mă duc la secție și spun că, de fapt, sunt cel puțin 10 câini lătrători pe stradă, pic eu de nebun. Acesta este paradoxul: cu cât mai mulți vecini își bat joc de cartier, cu atât problema mea se agravează, și totuși cu atât mai greu îmi este să-mi susțin punctul de vedere, căci sunt în minoritate.

De aceea, am hotărât să fac o nouă plângere, cu pretenții reduse. Am decis că, dacă i-aș putea reduce la tăcere pe cei doi câini de sub geamul meu, m-aș declara mulțumit. Aș putea să trăiesc baricadat într-o casă împuțită de la neaerisire, cu zgomotul alb dat la maxim, câtă vreme mi-aș recăpăta cele opt ore de somn.

thumbnail of 2016-07-14-plangere

Plângerea asta chiar am muncit-o. Am căutat în codul de legi paragrafele exacte pe baza cărora îmi cer dreptul. Am documentat efectele medicale devastatoare ale privării de somn, ale dereglării ciclului normal de somn, ale poluării fonice. Am specificat că am încercat să fac tot ce ține de mine ca să nu ajung la poliție. Am repetat că cer numai minimul necesar și numai pentru că mi-a ajuns cuțitul la os.

Răspunsul Poliției Locale este o perlă a grotescului. Este semnat de domnul director general Aurel Dobrilă și de șeful Serviciului de Ordine Publică, Adrian Găină.

2016-08-10-raspuns-politie

Genial! Eu fac munca de documentare pe care ei trebuia să o facă, îmi dedic sute de ore ca să le ofer pe tavă informațiile de care au nevoie, iar Poliția Locală ce face? Ignoră complet dovezile mele. Trece o dată – de două ori, la amiază pe caniculă, când câinii se odihnesc pentru venirea serii. Vorbește slugarnic cu vecinii, cerându-le scuze că sunt obligați să investigheze nimicurile astea. Apoi îmi trimit un răspuns prin care mă asigură că problema mea, de fapt, nu există.

Aceasta este Poliția Locală. O glumă penibilă. Singurii oameni abilitați să ne asigure protecția la nivel local, singurii pe care ne bazăm să intervină când lucrurile se agravează, sunt complet impotenți dincolo de albul hârtiei. Singurul lucru la care sunt experți este să închidă în mod politicos sesizările noastre, fără să facă ceva în realitate. Amintiți-mi, vă rog: de ce îi plătim din taxele noastre?

Ca să nu vorbesc cu păcat: există posibilitatea ca Poliția Locală să fie suprasolicitată. Asta aș înțelege. Și eu am o listă de treburi de făcut, de exemplu tichetele de la dexonline, care nu se mai termină. Și eu mi-aș dori să pot să trec prin treburi mai repede decât se acumulează. Dar niciodată nu mi-am permis să închid unul din acele tichete fără să-l rezolv corect. Nu mi-am permis să-i spun „problema ta nu există” unui om care ne-a raportat o eroare, mai ales dacă a făcut efortul să o documenteze. O treabă este terminată atunci când o faci, nu atunci când o bifezi ca făcută. Altfel se cheamă că îți bați joc de meserie.

„Dacă vrea să scape de mine, să-mi cumpere casa”

Am avut norocul să surprind discuția agentului de poliție cu domnul doctor ortoped Liviu Bădică, salvator de vieți. Soția mea era prin curte, iar când am revenit acasă am ascultat și eu înregistrarea. Agentul de poliție a venit aproape de ora 14:00, pe 3 august, pe o vreme toridă.

Agentul nu mai contenea cu scuzele de genul „știți, ne pare rău că vă deranjăm, suntem obligați prin lege să investigăm”. Domnul doctor ortoped Liviu Bădică, salvator de vieți, a luat poziția fermă „câinele meu nu latră”. Hm, înseamnă că toate înregistrările mele care îi surprind câinele lătrând sunt fabricații, halucinații sau emanații fantomatice de la un ouija board. Cumva, pentru Poliția Locală o demonstrație documentată a unei situații are aceeași valoare de adevăr cu o negare vehementă a faptelor.

În repetate rânduri în conversație, domnul doctor ortoped Liviu Bădică, salvator de vieți, a spus despre mine: „e nebun”. Având în vedere că privarea de somn duce la pierderea neuronilor, e foarte posibil să ajung acolo într-un viitor. Până atunci însă, sunt înmărmurit cum un doctor mă poate cataloga așa, când tot ce am făcut a fost civilizat, susținut cu dovezi și bazat pe dreptul meu legal.

La un moment dat, domnul doctor ortoped Liviu Bădică, salvator de vieți, i-a spus agentului, în timp ce acesta nu mai prididea cu căciuleala: „dacă vrea să scape de mine, să mă cumpere, îi vând casa”.

Ce mai e de spus?

Cum răspund la această încununare a mitocăniei? Eu mă strădui să nu deranjez pe nimeni și aș intra în pământ de rușine dacă, prin acțiunea sau inacțiunea mea, aș deranja în mod constant pe cineva. Vecinii mei nici nu știu că eu exist. Și iată ce primesc în schimb.

Spiritul bunăvoinței, al întrajutorării între vecini, diferențiază o societate acceptabilă de o junglă în care ne mâncăm unii pe alții (RMS). Iar atitudinea vecinilor mei înclină balanța mult în direcția junglei. Și de altfel, chiar dacă i-aș face pe plac și i-aș cumpăra casa, ce aș obține? Aș legitima șantajul. Probabil în secunda doi alți vecini și-ar cumpăra câte doi-trei câini și i-ar învăța să latre. Ce fac, cumpăr 10 case? 20? 100?

Audiență la primărie

Împreună cu un vecin chinuit de aceleași probleme, am fost într-o audiență la Primăria Sectorului 2. Contrar speranțelor mele (chiar m-am dus cu optimism), am primit un nou duș rece.

Eram programați la 12:00 pentru o audiență cu primarul, dar am stat la coadă două ore pentru o audiență cu domnul consilier Viorel Iovițu. Remarc în treacăt stilul românesc de a-ți lăsa cetățenii să se marineze pe holuri și lipsa domnului Iovițu din lista oficială de consilieri ai Primăriei Sectorului 2.

Întâlnirea a fost o demonstrație de inutilitate. A fost de față și doamna inspectoare Alina Marchitan de la Poliția Locală. Discuțiile au fost circulare și s-au învârtit în jurul următoarelor teme.

  • Zgomotul este o chestiune de mentalitate. Este dezarmant să auzi acest argument venind din gura celor împuterniciți să aplice legea. De ce mai avem legi scrise, dacă în final tot cutumele se aplică?
  • Poliția Locală nu poate lua măsuri decât dacă surprinde o neregulă în desfășurare. Cu alte cuvinte, aruncă la gunoi, în mod declarat, orice încercare a mea de a-mi documenta acuzațiile. Mai grav este că, dat fiind obiceiul Poliției Locale de a trece prin cartier din an în Paște, nici că vor surprinde vreodată ceva. M-am oferit să-i găzduiesc într-o seară sau noapte, dar nu m-au luat în serios. Le-am recomandat să treacă în patrulare cu un câine, ceea ce ar avea un efect garantat, dar mi-au spus că nu pot face asta (n-am reușit să obțin o justificare).
  • Poliția Locală nu poate da amenzi pe baza Codului Civil. Vor să spună că sunt mărginiți de Legea 61/1991, care nu reglementează zgomotul produs de animale. Bun, au găsit-o și pe asta, pretextul perfect ca să-și aleagă ce treburi au și nu au chef să facă.
  • Nu ne-a fost clar de ce au delegat un inspector pe probleme de mediu, când nici eu, nici vecinul meu, nu am reclamat probleme de mediu, ci de ordine publică.

În rezumat, am primit o nouă confirmare că Poliția Locală și Primăria Sectorului 2 sunt experte la refuzat munca și la clasat petiții, dar sunt complet incompetente la rezolvări concrete.

Teoretic, următorul pas pentru escaladarea situației este o scrisoare directă către domnul primar Mugur Toader. Am dubii mari dacă merită să pun acest pas în practică.

Ce mare lucru?

De ce țin așa de mult la somn? Când în România „eu vara nu dorm” a fost imnul unei veri, când o țară întreagă pare să fie permanent în party mode, când orice întrerupere și orice strănut este un motiv să vedem ce-au mai făcut prietenii noștri pe Facebook, de ce îmi pasă mie de somn și de productivitate?

Un motiv este cel medical. Privarea cronică de somn duce la pierderea memoriei, hipertensiune, migrene, scăderea generală a calității vieții, riscuri crescute pentru diabet, atac de cord și accident vascular cerebral (Wikipedia, WebMD). Expunerea la zgomote, începând chiar și de la 45 dB, poate duce la dereglări psihologice, migrene, risc crescut de depresie (Wikipedia). Unele studii arată că nu există acomodare la deranjul provocat de zgomot (Medscape).

Al doilea motiv este că încerc să fac lucruri bune cu timpul meu. Lucruri care să-i ajute pe alții. Sunt fondatorul și programatorul principal al dexonline, în care am investit 15 ani din viață, aproape pe gratis. Mi-am petrecut mii de ore predând, pe gratis, informatică pentru liceeni olimpici. În orele libere, mai tehnoredactez partituri corale românești. Am absolvit MIT și am fost inginer software la Google.

Am locuit 10 ani în Statele Unite, apoi am luat decizia că vreau să trăiesc și să lucrez în România. N-am să mint că am avut vreo chemare divină aici. Printre motivele revenirii au fost și stilul mai relaxat de viață, și apropierea de familie, lucruri normale. Dar în același timp am simțit că contribuțiile mele aici sunt mai utile decât dacă aș fi fost o rotiță în industria americană de IT. Pentru munca la dexonline ajută foarte mult să fiu aici, alături de vorbitorii de limba română și de restul echipei.

Nu pretind că sunt un „patriot” în sensul tocit al cuvântului. Dar cred, și încerc să trăiesc după acest principiu, că fiecare dintre noi am primit mult de la societate (inclusiv cei care cred că au obținut totul prin puterile proprii) și că avem mult de dat înapoi. Simt că am această datorie civică și încerc să mă achit de ea prin diversele mele proiecte.

Eram conștient că România este o țară cu problemele ei. Din 2006, când am început să cântăresc serios repatrierea, și până în 2009, când ea s-a întâmplat, am avut timp să înțeleg că justiția este fragilă, că statul de drept poate lua oricând o întorsătură negativă, că sistemul medical este țăndări, că din cauza corupției țara este secătuită și poluată. Și totuși m-am întors oricum. Pentru că cineva trebuie să se mai și întoarcă.

Dar un lucru pe care nu l-am anticipat este mizeria umană la nivel personal. Bădărănia omului de lângă mine, coroborată cu apatia Poliției Locale care este abilitată să ne asigure liniștea, este rețeta pentru o viață de zombi, o viață cu zgomotele junglei în fundal. Rezultatul mă lovește mai grav și mai personal decât orice problemă a României privite de sus.

Nu spun aceste lucruri ca să pretind vreun tratament special. Cred că toți oamenii au dreptul la liniște fără să trebuiască să justifice de ce. Nici nu vreau să sun a „lăsați-ne să ne pregătim de Liga Campionilor”. Încerc doar să explic de ce cred că timpul meu merită mai mult decât această bătaie de joc.

Concluzii

Nu sunt un tip belicos. În general, evit conflictul, chiar dacă asta presupune să las de la mine, chiar dacă lumea îmi spune că sunt fraier. Am avut o viață bună în felul ăsta, până acum, și nu văd de ce aș schimba ceva.

Tocmai de aceea, mă văd complet depășit de această situație în care, cu încuviințarea Poliției Locale, vecinul meu îmi spune, foarte puțin voalat, „cheful meu și câinele meu și gunoiul meu vin înaintea ta”. Descopăr pe propria piele că relațiile între vecini trebuie neapărat să fie un pissing contest și nu vreau, ființa mea refuză să intru în acest joc tembel.

Nu sunt sigur ce voi face în continuare. Mai am idei de încercat, dar toate sunt de durată și, în timp ce ele se derulează, eu nu dorm. Dacă aveți idei (legale), aș fi curios să le aflu. Dacă sunteți un ONG și doriți să vă dedicați timpul pentru așa ceva, aș fi bucuros să contribui cu fonduri pentru a încerca să rezolvăm problema la un nivel mai general, nu doar în cazul meu punctual. Și aș aprecia un share / retweet la această pagină.

Dacă aș fi știut că în anul 2016 viața mea va fi aceasta, nu m-aș fi întors nicicum în țară.

Noutăți 13 ianuarie 2017

Mi-am dat seama că e inutil să mai încerc să rezolv problema la nivel personal cu vecinii. Câtă vreme „Poliția” Locală nu-și face treaba, evident că vecinii îmi vor râde în nas cu impunitate. Și oricum, sunt prea mulți de convins și oricând pot apărea alții noi.

Am decis să merg mai sus pe fir și să atac problema la nivelul „Poliției” Locale. În acest sens, le-am trimis următoarea felicitare.

thumbnail of 2017-01-02-observație

Cred că ar fi un lucru bun dacă „Poliția” Locală s-ar desființa, iar ordinea publică ar reveni în atribuțiile Poliției Municipiului București, care chiar își face treaba. Și cred că m-ar distra să încerc acest demers. Dacă cunoașteți vreo asociație care ar vrea să preia acest proiect (colectare de dovezi, acțiuni în instanță etc.), eu aș fi încântat să-l sponsorizez.

17 thoughts on “Poliția Locală e o glumă proastă

  1. Salut,

    Am fost intr-o situatia similara doar ca in cazul meu erau masinile; niste ‘baieti’ si-au deschis un service de tuning si de pe la 10 seara pana la 3-4 noaptea faceau curse, reparatii si alte tampenii.
    A durat 1 an fiindca eram singurul care reclama dintr-un bloc intreg.

    Sfaturile pe care ti le dau cred ca le-ai mai auzit:

    1. aparate impotriva cainilor. Sunt pe baza de ultrasunete, tu nu le auzi dar ei da. La unii functioneaza, la altii ba.
    2. vorbeste cu un dresor. Ei cunosc psihologia cainilor, ce si nu le place.
    3. dopuri de urechi; macar poti sa te odihnesti pana rezolvi problema.
    4. mers la psiholog. Latratul asta e ca picatura chinezeasca – discutiile cu o persoana capabila, te ajuta sa mai eliberezi din tensiunea acumulata mai ales ca ai depus atat efort sa rezolvi aceasta problema.
    5. mutat. In afara orasului – probabil cea mai aiurea situatia dar eu am facut-o fortat de imprejurari si diferenta e majora mai ales daca iti place linistea.
    6. incearca petitii si la garda de mediu si protectia animalelor. Insa in afara de amenda nu prea au ce sa le faca.

    Rabdare si ‘tutun’.

  2. Auzi, vecinul care a recomandat sa incerci cu pastile se referea la tine sau la caini? 😀

    Ultrasunete as incerca si eu + sunete gen batut la usa vecinului noaptea la fix acea ora la care ii urla cainele 😀 Dar da, asta presupune un efort pt tine, in primul rand.

    Sunat la politie cand urla cainele, la 112? Sa il auda pe fundal?

    Si pe mine in zona ma dispera niste alarme, o fi fost o promitie, cel putin 5 magazine au asa, de cativa ani urla te miri cand (daca se opreste curentul, daca trece un camion, daca nu stiu ce, mai ales ca nu mereu la acesti stimuli urla si uneori urla 5 minute, alte dati cu orele). Si daca gasesti o idee de solutie, o vreau si eu, pt ca ce am incercat ne-a dranjat si mai tare tot pe noi. (Am si eu geam tripan, e fix fleosc noaptea, exact cum spui. Am sunat la politie – tot mie mi-a sarit somnul complet, ba am trezit si copilul din somn. Am iesit noaptea afara sa aflu exact de la care magazin urla atunci – pana am ajuns, s-a oprit, ha! Politia a venit relativ iute, dar si pana au venit s-a oprit si mi-au spus sa trec pe la sediu sa depun plangere scrisa. Am renuntat, depusesem una cu vreun an inainte, cand mi se furase portofelul in tramvai si genialii detectivi nu au aflat nimic, desi au interogat toti vatmanii de la capat; bag mana in foc ca nu vatmanul o facuse, totusi :D)

    P.S. In urma pataniei unui amic, lovit voit de o masina pe trotuar, care a primit amenda pt ca a sunat degeaba la 112 (!!!), sunt bucuroasa, treaba merge ok totusi in tara, eu nu am primit amenda, desi am sunat pt alarmele alea de cel putin 3 ori intr-un an…

  3. Vă mulțumesc pentru sfaturi și încurajări. Răspund la câteva din ele.

    * Am dormit cu dopuri de urechi azi-noapte (NRR 28 dB, unele oarecare, 3M, primite pe un zbor cu avionul). Diferența este într-adevăr remarcabilă! Ca soluție de avarie, merge. Dar nu vreau să fac un obicei din asta. Cel mai grav e că nu mai aud nici zgomote din casă și asta mă sperie. Doi, m-au durut un pic urechile dimineață. Trei, e ciudat să nu-mi mai aud nevasta. De obicei mai vorbim până adormim. Și patru, cică dau dependență. Mă rog, și ca să reiterez, cinci, nu e în regulă să depind de dopuri la mine în casă.

    * Am niște căști Bose QC, dar din experiența din birou, avion etc. nu atenuează așa bine. Dacă aș pune capul pe pernă probabil s-ar mișca și n-ar mai acoperi bine urechea. Presupun că nimic nu bate dopurile.

    * Câini vagabonzi nu avem în cartier; avem însă destul de multe pisici și da, câinii se enervează când le văd. Pisicile au proprietar, dar na, ele umblă.

    * Soluții există și sunt simple – vocea stăpânului este suficientă, doar să vrea. Dacă nu au timp sau chef, există zgărzi antilătrat.

    * Căptușeala pare totuși o măsură exagerată. 🙂 Mai bine ne mutăm (e și asta pe listă).

    * Cred că am trecut de posibilitatea să ne împrietenim (păcat). Și oricum, nu înțeleg de ce trebuie să-mi pierd timpul cu complezențe, de ce liniștea nu e un numitor comun de la sine înțeles.

    * Asta cu sunatul la ușă nu are efect; cumva vecinii nu înțeleg cauzalitatea între câinele lor care latră și eu care le sun la ușă. Li se pare că îi deranjez fără motiv. Am încercat asta și alte câteva idei de pe http://barkingdogs.net/, dar din păcate în SUA natura oamenilor este alta și cadrul legal este altul decât în România (vezi titlul acestui articol).

    • Nu ma asteptam ca vecinii sa vada legatura latrat-sunat, dar pavlovian poate fac ceva ca macar sa scape de „nebun”, chiar daca nu iti si dau dreptate.
      Eu te inteleg perfect, nu e normal sa nu fie respect (si, implicit, liniste), e ceva de la sine inteles, adica asa ar trebui 🙁

  4. Sunteti foarte amuzant! Iertati, inteleg ca aveti o problema reala, dar nu ma pot opri din zambit! 🙂 🙂 Faza cu salvatorul de vieti este geniala. Si felul extraordinar de metodic de abordare a problemei – grafic, rapoarte 🙂
    Eu nu inteleg cum doarme salvatorul de vieti. Ascultand inregistrarile, si pentru el as zice ca e deranjant.
    Ce e de facut?… Eventual, mai multe plangeri la politie. Unele nemuncite, scrise la repezeala, eventual va faceti un fel de tipizat si il completati cu datele de rigoare 🙂 Sa isi bata ei capul apoi, nu dvs. Macar ii deranjati ca sunt obligati sa se infatiseze pe acolo si sa va dea un raspuns. Mai faceti si un tipizat de tergiversare a cercetarii, daca sunteti nemultumit. Solicitati eventual prin politie ca vecinul sa bage cainele in vreo dependinta, camara, pe timpul noptii… Si vedeti daca nu puteti trimite plangerile online, nu stiu, sa nu va mai deplasati. Dar daca din toata tevatura asta cu politia mai curand dvs sunteti cel care se consuma… Nu stiu daca merita…
    Alt sfat – sfatuiti-va si cu duhovnicul.
    Salvatorului de vieti ce nu-i place? Poate s-a obisnuit cu latratul propriului caine, dar nu ar tolera un altul? Sa imprumutati/cumparati si dvs un caine, pe o alta frecventa? Sau cativa cocosi 🙂
    Imi amintesc: vacantele de vara pe toate le petreceam la tara. Erau zgomote de caini, greieri, cocosi etc. Dormeam netulburata. Dar parca era alta ambianta sonora decat la dvs, unde cainele acelea se aude foarte aproape, parca intr-un gang de beton care amplifica totul!
    Deci – politie cu multe sesizari…
    Sau… gandire pozitiva, la modul ca sunt si alte lucruri mai rele. Uf, stiu pe propria piele ca insomnia e asa de nemiloasa, pana la lacrimi… Dar poate va ajuta uneori sa va ganditi ca se poate si mai rau…
    p.s. multumim pentru dexonline.ro!
    Am terminat Litere, dar il consult frecvent, in special pentru formele preluate din DOOM2, dar nu numai!
    Si multumim ca v-ati intors! Macar aici ne certam pe romaneste, nu? Ati fi ratat niste intalniri esentiale, nu doar cea cu politistul de proximitate si distinsul ortoped 🙂

    • Mulțumesc pentru gândurile bune! Mda, am încercat să scriu o poveste citibilă și umorul este o armă bună (fie și haz de necaz).

      Evident, întotdeauna e loc și de mai rău. 🙂 Dar e loc și de mai bine, statul român mă asigură de asta (deși, în același timp, instituțiile sale își bat joc de asta).

  5. mi-a aparut sus comentariul si m-am speriat de multimea de fete zambitoare (fetze – iertati, nu am tastatura romaneasca). Nu pare un comentariu deloc empatic la problemele dvs, cu atatea zambete! Am zis eu ca m-a amuzat, dar ma refeream la modul dvs de a scrie, nu la problema in sine.
    Inchei spunandu-va doar ca…oamenii aceia pe care ii pomeniti mai sus… a tunat si i-a adunat. Stiu, sunt multi, multi in Romania asa, dar poate ca nu toti, nu chiar reprezentativi… Parintii mei au un litigiu cu niste vecini (tulburare de posesie si nu numai) si am recunoscut maniera de lucru a politiei romane! Dar poate ca nu prin cangrena asta de coruptie si rautate e definita societatea noastra… Avantajul de a sta la bloc e ca ai vecini neutri, intensitatea de apropiere e la propria decizie – daca vrei relatii de genul cerut o cana de zahar, le ai. Daca nu, nu ai mari dureri de cap. Intruziunea e semnificativ mai redusa decat la curte, in afara de situatia cand vecinii de deasupra au doi canisi care alearga intruna pe gresie 🙂 Eu sunt foarte multumita ca stau la bloc… Dar regret si lipsa unei mici curti. Nu iti poti bea cafeaua in gradina…

  6. Întrebare: proprietarii acestor câini ce soluție au la această problemă ? Desigur că trebuie să le creeze și lor neplăceri, nu ?

    Am trecut printr-un episod foarte urât când eram copil. Locuiesc la casă cu părinții, fiind înconjurați de blocuri. Câinele nostru avea o problemă: mereu când trecea salvarea sau pompierii cu sirenele, se apuca de urlat. În rest, nu cred că era deranjant, întrucât avea cușca sub geamul meu. Cu toate acestea, vecinul ni l-a otrăvit. De DOUĂ ORI !!! Prima dată, exact ca dumneavoastră, am mers cu părinții pe la poliție, agenți de mediu, de protecția animalelor (cu certificatul medicului că a fost otrăvit) etc etc. Tot ce am reușit a fost să primim autorizație să înălțăm gardul, astfel încât (teoretic) să nu mai poată să ne hrănească câinele.

    După al 2lea episod, alt câine, din nou otrăvit, a vorbit tata cu niște ‘domni’ (*ahem*) să îi trasmită câteva vorbe vecinului. N-am mai avut probleme de atunci.

    Așadar, se pare că în România legea scrisă e de formă, iar adevărata lege e cea a junglei. E mare păcat, căci se pierde mult din cauza asta.

    P.S. Vă admir din copilărie, rezolvam problemele dumneavoastră la info în liceu ^^.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.