Paradoxul preţurilor

Când am plecat din România în Statele Unite, acum opt ani, a trebuit să mă dezvăţ cât mai repede să convertesc toate preţurile americane în lei româneşti, pentru că nu aş mai fi cumpărat nimic. Comparat cu preţurile româneşti, cele americane păreau exorbitante. Tricourile, adidaşii, mâncarea, papetăria, o masă la restaurant erau mult mai scumpe decât în România. Cu timpul, am învăţat, cum e normal, să judec dolarul american ca pe o monedă în sine şi să raportez costurile la salariu.

Acum, însă, se întâmplă ceva incredibil: trăiesc acelaşi sentiment, dar în sens invers! Comparate cu preţurile americane, alcoolul, electronicele, mâncarea, hainele costă aberant. Oi fi înnebunit eu? Ce-i drept, în ’99 tot ce cumpărai în România era turcesc şi/sau de proastă calitate. Acum sunt chestii bune, multe de mărci cu care sunt obişnuit din State. Dar tocmai de aceea pot compara mere cu mere şi nu-mi vine să-mi cred ochilor. De exemplu, Glenfiddich, un whisky care ne place nouă, costă cam $30 la majoritatea magazinelor din SUA, deşi îl poţi găsi uneori redus la $25. În România nu l-am găsit nicăieri sub $40 (100 de lei), iar preţul standard e mai aproape de $50. Un telefon cordless Panasonic mişto, cumpărat în America, costă vreo $120 şi are bază şi încă doi sateliţi. Aici am găsit la acelaşi preţ un model mai prost şi cu un singur satelit (şi, în paranteză, un Gică de la reprezentanţă a făcut şi mişto de mine). De telefoane mobile şi calculatoare nu mai zic, sunt cam cu 50% mai scumpe. Aici chiar nu găsesc altă explicaţie decât că sunt destui fraieri care dau banul, că doar toate-s făcute în Taiwan şi n-au motiv să coste mai mult decât cele din State.

Probabil o să fac ce-am făcut acum opt ani: o să renunţ să mai convertesc totul în dolari şi o să socotesc în lei… 🙂