Sâmbătă seară, cam pe la al doilea Glenmorangie în The Harp, R. ne-a zis că nişte prieteni ai ei voiau să meargă duminică la Vulcanii Noroioşi. Aşa că ne-am lipit şi noi de ea, că ştiam că merită văzuţi vulcanii ăia. Zis şi făcut, a venit şi I. şi am stabilit să ne adunăm cu toţii la noi acasă la 9 dimineaţa duminică. Ceea ce am şi reuşit, destul de anevoios, dar am reuşit.
Am plecat noi voioşi către Urziceni şi Buzău, noi trei în maşină şi I. pe noua lui motocicletă. Pe drum, căldură mare, pe la 10 dimineaţa deja trecuse de 30˚C. La prânz ajunsese pe la 57˚C la soare şi n-a scăzut sub 30˚C decât pe la 9 seara. Unde altundeva mai potrivit să mergi, pe căldura asta, decât la nişte vulcani? Pe drum (drumul european), tarabe cu legume, săteni venind de la biserică, animale. Zi de vară în Bărăgan.
La vulcani ne-am amintit şi eu şi Daria de unele părţi din Death Valley: o zonă mare lipsită complet de vegetaţie, un peisaj alb-negru (şi mai ales gri), căldură şi apă puţină (cea din noroi).
După asta, la 40 de grade, ce era să facem? Am luat o bere şi-un grătar…
Am dat o tură şi pe la al doilea punct cu vulcani, mai mari şi cu mai mulţi clăbuci.
În final arătam cam aşa:
Ne-am oprit o tură şi la Casa Matei, pe DN10, că aveau nişte deserturi faimoase. Dulceţurile („chiseaua bunicii”) cică sunt făcute la mănăstirea Văratec. Eu personal m-am tratat cu nişte Unicum, că m-am lăsat de deserturi…
În final, am luat-o spre Întorsura Buzăului / Săcele / Cheia, cu intenţia să ne odihnim un pic în Cheia şi să mâncăm, dar ne-am socotit prost timpul şi până la urmă am trecut întins prin Cheia şi înapoi acăsică. Săraca R. a condus vreo 12 ore ziua aia. Recordul meu pe o zi cred că e vreo 10, care şi-aşa a fost prea mult, şi asta pe autostrăzile Californiei, care nu se compară cu cele de ieri.
Acasă mai că n-am înfundat ţevile de la duş cu cât nisip am dat jos de pe mine. Printr-o minune, am scăpat fără arsuri, deşi degetele mele de la picioare luaseră o nuanţă de roşu aprins la un moment dat.
hai ca nu erau asa de negre picioarele 🙂