Bucureștiul nu contenește să mă uimească. 🙂 Iată ce-am mai observat săptămâna asta.

Bucureștiul are nevoie de puțuri de apă. Mii și mii de puțuri, de toate formele, mărimile și adâncimile. Nu există stâlp în București care să nu aibă lipite pe el câteva afișe cu „execut puțuri de adâncime mică, medie și mare”. Oriunde vrei și-n orice direcție.

Mallurile de la Vitan și de la Unirea nu au un „director”, sau cum s-o numi (un panou cu harta mallului și cu o listă alfabetică a magazinelor). Din cauza asta, ești sortit să bați etajele până găsești (eventual) ce te interesează. Și stilul ăsta este foarte simptomatic pentru România: informația circulă din gură în gură, Îți spune o rudă care știe la ce etaj este Diverta, sau întrebi pe cineva.

Tot la Diverta am pățit o chestie curioasă. Am cumpărat două cărți care în total costau 64.40 lei, iar sistemul a rotunjit automat nota la 64.50. Și nu era vânzătoarea cea care mi-a cerut mai mult, ci chiar calculatorul (se vedea ecranul, un ecran text CGA, din ăla cu mov și turcoaz). Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă încercam să-i plătesc 64.40 cu bani exacți. De asemenea, mă întreb cum justifică ei cei 10 bani la bilanț. Dar așa-s eu, mă întreb prea multe prostii.

Bacul peste Dunăre de la Chiciu – Ostrov costă 25 lei / mașină mică. Înmulțind cu 10 mașini pe bac, în medie, și cu 10 curse pe zi, și cu 2 bacuri, obținem 5000 lei / zi. Atunci de ce oare bacul arată cum arată? E pitoresc el când îl vezi în poze, dar când te uiți de aproape observi că e vechi de 50 de ani, mâncat de rugină, că riști să rămâi cocoțat cu mașina pe îmbinare când cobori, că veceul (turcesc) se devarsă direct în Dunăre (și tot pute)…

Una peste alta, totuși, România se mișcă spre bine. Inexplicabil și împotriva convingerii tuturor locuitorilor ei, care sunt în continuare cea mai pesimistă nație pe care am întâlnit-o vreodată, țara noastră începe să o ducă bine. Mă refer la servicii și la civilizație, nu la condițiile economice, care, deh, n-aveau cum să ne ocolească tocmai pe noi.

Uite și niște poze frumoase, de prin județele Călărași și Constanța.

Veşti bune! Ajung în România, de marţea asta până după după Paşte. Am şi nişte treburi, dar am şi de văzut o mulţime de lume. 🙂 Din păcate, fanii Dariei trebuie să mai rabde până la vară – arta nu ia vacanţă.

N-am mai făcut Paştele în România de 10 ani, de-abia aştept!

Suntem în Utah! Şi avem o legătură la internet ca vai de mama ei. Merge aşa de încet, că parcă îţi vine să tastezi gopher:// în browser. Aşa că scriu minimul necesar, că dacă ne sunaţi pe acasă ca să ne uraţi ştim-noi-ce, să nu vă miraţi. Revenim luni seară!

Update: Am pus şi pozele pe net, aici.

Citesc Scientific American de 8 ani de zile. Sunt foarte mulţumit de ei, dar din când în când chiar se autodepăşesc cu câte un articol excelent, scurt şi la obiect. Numărul din februarie conţine un articol numit Hamburgerul de Seră, referitor la volumul de gaze cu efect de seră degajate în cursul producerii cărnii de vacă şi a altor alimente. Articolul e scurt, vreo pagină de text şi două de grafice. Graficele, din păcate, nu apar în ediţia online, dar vi le rezum eu, şi vă fac gratuit şi conversia în sistemul metric (pornind de la cel american, care este în şaptisprezecimi de ţol pe douăzecişitreimi de livră).

Volumul de CO₂ (sau alte gaze de seră echivalate în volum CO₂) degajat pentru producerea a 250g carne de vacă (o fripturică bună) este egal cu cel degajat conducând o maşină 17km. Mie mi se pare nu enorm, ci de-a dreptul aberant şi inacceptabil. Este ca şi cum aş mânca la restaurantul favorit, dar aş conduce de trei ori dus şi întors până la el.

Pentru producerea unei cantităţi echivalente de porc, volumul de gaze degajate scade la 26%. Pentru pui – 7%. Pentru legume – 2%. Cu alte cuvinte, producerea unui kilogram de carne de vacă degajă de 50 de ori mai multe gaze decât producerea unui kilogram de legume.

Sigur, trăim pe planeta asta şi orice facem lasă o urmă, pentru că folosim energie. Dar articolul susţine că vaca este mult mai păcătoasă decât alte alimente din două motive. În primul rând, vacile au nevoie de spaţii enorme pentru păşunat, care duc la defrişări. Absenţa copacilor pe aceste spaţii se traduce în gaze cu efect de seră neabsorbite. În al doilea rând, vacile în sine produc o grămadă de metan în urma digestiei.

Un alt grafic interesant arată consumul de vacă pe cap de locuitor pe an. Marii consumatori sunt SUA, Canada, Argentina, Brazilia şi Australia, cu peste 31kg/an. România este undeva în zona „verde”, pe la 11-12kg/an.

Ca soluţii, articolul nu vine cu prea multe idei. Singurul lucru care ajută e să mâncăm mai puţină carne de vită. Şi să încercăm să mâncăm carne produsă local, pentru a reduce costurile de transport. Dar transportul în general oricum nu degajă decât cam 14% din gaze, deci nu e foarte mult de redus. Articolul, prin atitudine, aduce vag aminte de alimentaţia raţional-ştiinţifică a lui Nea Nicu, dar este susţinut de date reale.

Eu nu sunt alarmist de felul meu, dar, având în vedere că oricum nu mă dau în vânt după vacă, am să încerc să mănânc mai mult porc. Şi mă rog, pui, dar puiul nici nu merită socotit cu celelalte cărnuri, că are gust aşa, mai mult ca o legumă. Şi oricum, a început postul Paştelui şi până în aprilie mai e…

Personajul meu din World of Warcraft are acum o mare realizare cu care să se laude: titlul de Loremaster.

Puţine detalii: de vreo 3 luni încoace, Blizzard a adăugat la joc conceptul de „achievements” („realizări” sau „împliniri” pe româneşte). Ideea este că, dacă faci unele misiuni în joc, rămâne undeva şi o dovadă. Unele din achievements sunt uşor de atins, de exemplu să câştigi un duel cu un alt jucător, sau să explorezi o mică regiune, dar altele sunt grele. Loremaster mi se pare că este cel mai greu, dar şi singurul după care a meritat să alerg. Achievementul ăsta presupune să faci grămezi de questuri („misiuni”) pe toate continentele. În final, cred că am făcut peste 95% din toate questurile disponibile în joc.

Cu achievementul am primit două lucruri. Am titlul de Loremaster, adică acum numele meu nu mai este doar „Cluj”, ci „Loremaster Cluj”, care mi-a atras deja câteva ocheade invidioase. 🙂 De asemenea, am primit un blazon pe care îl port cu mândrie pe piept şi care arată ca un semn de exclamare galben.

De ce contează asta pentru mine, în caz că vă cruciţi: pentru că este un titlu rar, pe care puţină lume l-a obţinut şi puţină lume va avea răbdarea să-l obţină. La sfârşitul zilei, dincolo de toţi mistreţii pe care i-am asasinat, am ceva concret care arată că n-am trecut degeaba prin joc. Iar blazonul cu ! face toţi banii. Şi mi-am sporit respectul în ghilda mea, ceea ce pentru mine contează (ghilda e un fel de gaşcă cu care te aventurezi împreună, iar cu unii dintre ei chiar am ajuns prieten destul de bun).

Pe parcurs, am mai câştigat un alt titlu haios, „Ambasador”. Asta pentru că, făcând atâtea questuri printre pitici, oameni, gnomi şi elfi, am ajuns super-preaslăvit printre toate aceste rase. Acum, dacă mă duc prin oraşele lor, toate gărzile se întorc la mine şi zic „Cluj, ne onorezi cu prezenţa ta”. 🙂

Probabil că dacă îmi canalizam acest efort spre ceva mai concret, puteam să fiu preşedintele galaxiei până acum…

Azi se împlinesc 200 de ani de la naşterea lui Charles Darwin şi 150

De vreo 5 săptămâni mi-am pus Invisalign şi distracţia nu încetează! Am un incisiv cam strâmb în faţă, care nu prea participă la mestecat, iar, din cauza asta, perechea lui este folosită mai mult şi deja s-a tocit îngrijorător. Şi atunci am zis că e bine să fac ceva. Nu din vanitate, că frumos ştiu precis că sunt oricum, dar dacă plătesc acum o să economisesc mai târziu (un dinte).

E o experienţă foarte interesantă. În primul rând, tehnologia sună bine, deşi am auzit că are şi probleme. Dentistul îţi ia un mulaj, iar laboratoarele Invisalign calculează, pe calculator, un plan de migrare a dinţilor şi 10-20 de etape intermediare. Pentru fiecare etapă, produc câte un aparat din plastic transparent, construit exact pe forma dinţilor. Porţi primul aparat două săptămâni, care mută dinţii doar un pic, după care treci la al doilea, care e deja calculat pentru noua configuraţie a dinţilor, şi tot aşa. În final, obţii dinţi drepţi. Am auzit că dinţii au o oarecare memorie şi tind să migreze înapoi, de aceea e bine să continui să port nopţile ultima serie de aparate şi după ce termin tratamenul. Om vedea când ajung acolo.

Neajunsul cu aparatele e că trebuie să le porţi. 🙂 În particular, Invisalign trebuie purtat 22 de ore pe zi, deci nu ai voie să-l scoţi decât ca să mănânci. După care te speli pe dinţi şi-l pui la loc. Efectul imediat este că s-a terminat cu ciugulitul. Seminţe, floricele, chipsuri sunt de domeniul trecutului. Acum există două mese pe zi, iar uneori doar una, că altfel îmi petrec ziua numai printre aţe de dinţi şi periuţe şi uneori mi-e mai lene decât mi-e foame.

În primele câteva zile am fost sâsâit. Era mortal, am încercat să o întreb ceva pe o tanti într-un lift şi ne-am crăcănat amândoi de râs. După aia câteva zile mi-am ţinut gura. Cu româna m-am obişnuit repede, dar în engleză mai am şi acum probleme, cu „this” şi „that”. Dar e destul de fascinant cum se reobişnuieşte limba să articuleze sunetele.

Teoretic n-am voie nici să beau nimic în afară de apă, pentru că se pot păta. Iar dacă bei ceva foarte cald sau foarte rece, se pot deforma aparatele, că sunt de plastic. Dar eu mi-am făcut curaj şi am încercat întâi o bere, pe urmă un vin alb, şi pe urmă şi un vin roşu, că acolo voiam să ajung, şi nu s-a pătat nimic. Oricum, dat fiind că aparatele se schimbă la două săptămâni, nu e nevoie să fiu excesiv de grijuliu.

Şi-uite aşa am eu un mic preview la cum o să fie viaţa peste 50 de ani. Prin august scap de cel de jos, iar prin noiembrie şi de cel de sus, că acolo e mai mult de îndreptat. Între timp, mă distrez inventând formule de alint: „mă duc să-mi scot dinţii”, „să-mi bag dinţii”, „mă spăl pe dinţi şi pe urmă îmi spăl dinţii” şi, evident, nemuritoarea „ia proteza din pahar, muşcă-mă şi fii brutal”!

Aşa vă anunţă un geek că şi-a luat laptop nou. 🙂 Eroarea de mai sus provine din faptul că n-am mai avut până acum calculatoare pe 64 de biţi şi unele din programele pe care le-am scris nu se descurcă bine în acest context.

Moş Crăciun s-a spart în figuri de sărbătorile astea, a venit cu un laptop HP dv5t cu procesor la 2.53GHz, 4 GB de RAM şi o placă grafică mai de Doamne-ajută, cu care chiar pot să joc World of Warcraft. Pe laptopul vechi configurasem jocul cu setări destul de joase şi parcă jucam mereu în ceaţă (pentru că placa grafică nu avea putere să afişeze în timp real prea multe detalii). Pe cel nou, cu toate setările la maxim, n-am reuşit să-l fac să scadă sub 25 de cadre pe secundă.

Noul laptop a venit cu Windows Vista pe el, pe care l-am rulat fix 5 minute, ca să mă asigur că totul merge ok (sunet, grafică, legătura la internet). După care am băgat CD-ul de boot Ubuntu şi acum sunt din nou în minunata lume a Linuxului. Totul merge perfect, o singură hibă are: când stau pe wireless uneori am latenţă foarte mare, timp de vreo 10 secunde. Trebuie să mă mai uit un pic, se pare că sunt nişte probleme cu driverele pe 64 de biţi. Dar per ansamblu nu mi-a venit să cred; arhitectura pe 64 biţi e relativ recentă şi totuşi Ubuntu o suportă fără nici un fel de „sughiţuri”.

Un alt lucru care mă bucură este că anumite aplicaţii merg substanţial mai repede pe 64 de biţi. În particular, programele de şah; coincidenţa că procesorul e pe 64 de biţi şi o tablă de şah are 64 de pătrate este foarte fericită, pentru că multe din implementări folosesc bitboards, o structură de date care se axează din greu pe variabile pe 64 de biţi. În particular, vreau să mă apuc să rescriu programul meu de antişah şi să vedem cum se mişcă comparativ cu vechiul hardware.

Dar toate la vremea lor, mai întâi să mai jucăm nişte WoW. 🙂 Am ajuns să zbor de colo-colo numai fiindcă îmi place cum se vede tot peisajul de sus şi ce de detalii are.

Asta e marea problemă cu blogurile, că nu se scriu singure. Dar să sperăm că cu tehnologia secolului al XXI-lea se va rezolva şi asta…

În săptămâna dinaintea Crăciunului am fost la colindat de câteva ori, la spitale şi la o biserică ortodoxă americană. Am fost vreo 8-10 oameni care am făcut repetiţii în fiecare joi începând de prin octombrie, şi în final a ieşit bine. E chiar un sentiment bun să cânţi pe un hol undeva şi să se oprească un om să te asculte. E drept că am cântat în spitale, unde probabil oricât de rău am fi cântat, tot am fi fost mai buni decât rutina de zi cu zi a pacienţilor. 🙂 Dar cred că şi noi ne-am auzit bine.

Plănuim să continuăm, să ne mai extindem repertoriul, să cântăm şi de Paşte câte ceva, să ne facem şi website… Avem planuri mari, ce să mai. 🙂

Moş Andruşca iepuraş
A pornit-o spre oraş
Cu chitara la spinare,
Ca să facă o cântare.

Dar vulpoiul vânător
Stă cu puşca la picior.
Uite-l că ridică puşca
Şi-l împuşcă pe Andruşca!

Pif-paf, măi puşcaş,
Unde-i bietul iepuraş?

Prietenii ştiu de ce. 🙂