Nimic foarte nou. Ne uităm după un apartament nou de închiriat în San Francisco. De-a lungul vieţii, oamenii adună chestii pe care le pun în rafturi, în sertare şi în dulapuri. Când se umplu toate, înseamnă că a venit momentul să te muţi într-o casă mai mare.

Ne interesează ceva aproape de metrou, pentru că circulă mult mai bine decât autobuzele (şi incomparabil mai bine decât maşina noastră, pentru că am de gând să vin beat acasă foarte des). Aşa că probabil o sa ne mutăm undeva înspre Castro/Noe Valley sau poate înspre Haight/Ashbury. Problema e că exact în cartierele astea apartamentele nu prea au locuri de parcare, ceea ce nu e bine. De asemenea, ne-am făcut puturoşi şi vrem neapărat maşină de spălat vase. Restul sunt chestii pe care le-am vrea, dar nu neapărat (şi-aşa nu prea găsim ceva să ne placă): parchet în loc de mochetă, baie cu fereastră, podele care să nu scârţâie, vecine croate.

Gata, plecăm să vedem un apartament. La 18 cu Sanchez!

Ultima veste notabilă e că ne-am înscris la cursuri de dans: swing (triple-step) şi tango argentinian. Ce m-a distrat cel mai tare e că instructorii se referă la „leaders” şi „followers” (adică „cei care conduc” şi „cei care urmează”), nu la „domni” şi „doamne”. Asta pentru că, mai cu seamă în San Francisco, nu e de la sine înţeles că bărbatul conduce şi femeia urmează. De fapt, nu e de la sine înţeles nici că există o femeie şi un bărbat în cuplu. Acum, motive sunt multe, iar unul din ele este chiar obiectiv: sunt mai multe fete decât băieţi care iau cursuri de dans. Aşa că, vrând-nevrând, fetele învaţă şi să conducă.

În rest, cursurile sunt haioase. Tango-ul e mai greu, swing-ul e mai simplu, şi la ambele toată lumea se încinge rău de tot (sala nu are aer condiţionat). Avem două ore de pauză între cursuri, când dăm fuga să mâncăm de prânz, nu cumva să slăbim.

Uite muică ce făcui!

Prin voia sorţii, se întâmplă că mulţi din prietenii mei sunt la distanţe variind între 100 şi 10.000 km. În afara vizitelor ocazionale, emailul e forma de comunicare de bază. Şi având eu (slavă Domnului) prieteni mulţi şi familie mare, m-am gândit că e mai simplu să ţin un jurnal decât să trimit zece emailuri cuprinzând relatarea aceloraşi isprăvi (lucru care era extrem de obositor şi n-am putut niciodată să mă ţin de el).

E un pic mai impersonal, pentru că scriind pentru toţi, de fapt nu scriu pentru nimeni. Dar asta nu înseamnă că vă iau de-a valma. Vă preţuiesc în continuare la fel de mult pe fiecare în parte. 🙂

Citiţi pe riscul vostru. Am stat mult să ma gândesc dacă să încep un blog, pentru că printre cei cu care corespondez se numără bărbaţi, femei, copii, preoţi, profesori şi ingineri (supermodele încă n-am), şi nu sunt sigur că o singură versiune e bună pentru toţi. Dar, vorba lui Ovidiu, poate e cazul să termin cu ipocrizia…