Mucenici

Mi-era dor de sentimentul ăla de burtă plină pe care numai mucenicii şi nimic altceva nu ţi-l poate da (e drept că nici nu prea mănânc trei castroane pe zi de nimic altceva). Poze, ca de obicei, sunt mai multe pe site.

Mai tragic e că aparatul, anacronica unealtă de decupat mucenici, e într-o condiţie din ce în ce mai proastă. Şi teamă mi-e că s-a dus vremea când puteai cumpăra unul nou din magazin. Ca anul ăsta nu-mi amintesc să mă fi luptat vreodată cu fiecare din ei, să am grijă să nu se întindă, să nu se lipească de aparat… cred că am decupat vreo trei ore pe puţin! Dar îmi place să mă amăgesc cu ideea că, poate când mi-o suna ceasul, o să pot spune şi eu „Doamne, cu postul, rugăciunea şi faptele bune e mai greu, dar întotdeauna am cinstit ziua de 9 martie”. Am şi băşică la deget s-o arăt! Şi când încep să însemnez cruci în 40 dintre ei, pentru o clipă, am o vagă senzaţie de „ceva” transcendent, cu o încărcătură emoţională greu de explicat de la un boţ de cocă.

Şi un citat din Radu Anton Roman, sursa mea de inspiraţii culinare, care explică frumos ce se află dincolo de oala cu zeamă:

Indiferent de tehnica preparării şi forma modelată, Măcinicii se împart pentru moşi şi strămoşi în ziua de 9 martie. E una din cele mai frumoase, mai bogate şi mai generoase ceremonii ale românilor, ale spiritului românesc. În această zi românii aprind o lumânare, împart un colăcel sau sunt fulgeraţi (fie şi numai) de un gând pentru toţi duşii lumii, pentru pomenirea şi iertarea tuturor pribegilor, români şi neromâni, cunoscuţi şi necunoscuţi. Suntem unul din puţinele popoare care dăruiesc o zi din an pentru odihna puzderiei seminţiilor lumii, a imensei omeniri de dinainte de noi. Sunt recunoscător neamului meu pentru această zi, e una din zilele în care e un privilegiu să fii român.