Bucovina 2

La Pensiunea Ana-Maria a fost extraordinar, am avut parte de nişte gazde exact cum îmi imaginez eu când aud cuvintele „omenie” şi „a omeni”. N-am ştiut ce-i foamea şase zile şi, deşi am mâncat ca sparţii (trei mese pe zi, ceea ce eu nu mai făcusem de câţiva ani buni), n-am reuşit să le risipim gazdelor impresia că „copiii ăştia nu mănâncă nimic”. Şi am nimerit şi în sezonul potrivit, la sarmale, caltaboşi, sângerete, piftie şi alte bunătăţi. Vila e făcută clar cu scopul ca turiştii să se simtă bine, nu cu scopul de a face bani (de exemplu, toate camerele erau foarte mari şi cu o mulţime de mobilă).

Vila are o curte lungă, care coboară lin (sau nu prea, depinde cu ce parte te aşezi pe sanie) spre un pârău. Fiind vorba de o iarnă în Bucovina, când am ajuns acolo deja erau vreo 30 cm de zăpadă şi mai târziu a mai nins încă pe-atât. Aşa că ne-am dat cu sania şi cu schiurile (puse tot de gazde la dispoziţie) sau direct cu pantalonii de schi şi cu fundurile (noastre). Într-o zi am ajuns până jos la pârâu şi am făcut şi o mică expediţie, am luat-o în sus prin albia îngheţată şi, lăsând în urmă ultimele case, am intrat prin pădure. Era foarte frumos, era totul nins şi doar din loc în loc se mai vedeau urme de iepure şi de câine. Plus din loc în loc câte un copac tăiat. Pădurea asta este chiar întreţinută cu cap, cum ar trebui să fie, adică ultima casă de pe drum este cea a pădurarului şi el marchează copacii care trebuie tăiaţi (şi mai şi plantează ceva în loc). De exemplu, ne-a plăcut că am ajuns la un ciot unde fusese tăiat un brad, dar chiar de lângă ciot mai ieşea un brad tânăr, de vreo 2-3 ani, pe care îl lăsaseră în pace.

Gazdele ne-au povestit că vara, în fiecare zi, se duc prin pădure şi adună ciuperci, mure şi alte ingrediente pe care le-am recunoscut cu plăcere într-o plăcintă de ciuperci de să mori mâncând, într-o salată de hribi muraţi sau într-o afinată, după… afinităţile fiecăruia. Pe lângă asta, pe ambele laturi ale curţii oamenii plantaseră zmeură, afine, corni, măceşi şi alte plante numai bune de făcut tot soiul de băuturi terminate în -ată (şi gemuri, despre care prietenii mi-au spus că-s mortale, dar eu n-am încercat, pentru că trebuia să trag linia undeva înainte să explodez).

Am făcut şi drumeţii prin zonă. Am fost la două mănăstiri, Arbore şi Suceviţa şi e o deosebire ca de la cer la pământ între ele din punct de vedere al condiţiei. Suceviţa este prosperă, are majoritatea picturii exterioară şi turiştii vin gârlă, chiar şi pe 31, când am ajuns noi. Arbore este mult mai retrasă şi mai chinuită de vreme (pe exterior, doar pe sub streaşină mai rămăsese pictura cât de cât intactă). Cred că o duc şi mai rău cu fondurile de la UE şi se cunoaşte, pentru că interiorul este în restauraţie de peste 10 ani şi au făcut doar jumătate sau poate mai puţin. Şi era un frig! Dar chiar şi în condiţiile astea, doamna de la intrare a stat cu noi şi ne-a povestit o mulţime de lucruri despre mănăstire.

Tot în ziua aia (pe 31, în loc să dormim) am mai ajuns la Marginea, vestită pentru atelierele ei de ceramică, unde am intrat într-un atelier şi eu am stat vreun sfert de oră uitându-mă prostit la un olar cum făcea glastre. Boţul ăla de humă care se învârte e aproape hipnotic şi omul lucra cu o viteză fantastică, în mai puţin de 5 minute făcea o glastră de vreo 20-25 cm şi în final toate arătau exact la fel (deşi erau făcute absolut manual, cu un singur ghidaj pentru înălţime).

Tot pe 31 am ajuns şi la Salina Cacica, care este, la propriu şi la figurat, mult mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară. Când ajungi acolo arată ca orice mină, cam dărăpănată. Dar înăuntru găseşti două capele, una catolică şi una ortodoxă, cu tot cu icoane, un lac sărat, un teren micuţ de fotbal, toate săpate în sare. Astăzi exploatarea se face modern, inundând galeriile cu apă care apoi este dusă la o staţie de evaporare câţiva kilometri mai încolo. Dar se mai văd încă vechile puţuri din vremea când se lucra cu târnăcopul.

Ultimul obiectiv a fost un stejar de la Cajvana, de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Nu este foarte înalt şi era şi cam chel, fiind iarnă, dar trunchiul este enorm. Trei oameni cu mâinile întinse abia dacă am putut cuprinde o bucăţică din el, cred că e nevoie de vreo 8-9 să-l cuprindă tot. Şi toată lumea ne-a spus că pe vremuri avea o scorbură enormă (în care nu-ştiu-cine a crescut şi porci la un moment dat), dar azi s-a resorbit şi abia dacă mai putea intra un copil de-a buşilea în ea.

Întoarcerea (pe 3 ianuarie) a fost demnă de restul excursiei, pentru că pe 2 a început să ningă. Mai în glumă, mai în serios, am luat-o spre sud pe E85, cu gândul că dacă se înăspreşte vremea tragem la un motel şi mai vedem noi. Asta din cauză că începând cu 2 ianuarie văzuzem la Realitatea TV numai ştiri de genul „deci astăzi muriţi, aţi trăit voi până azi, dar azi sigur muriţi” (un fenomen numit „farmecul discret al isteriei”). Şi aiurea, că s-a mers perfect până la Urziceni, cu câteva mici zone unde viscolea peste şosea şi se depusese câte puţin. De la Urziceni încolo, e drept, s-a mers în coloană cu 30-50-70 km/h, după posibilităţi, dar în total am făcut 6 ore, nu cu mult mai rău ca vara.

Surpriza cea mai plăcută a fost că, într-adevăr, mâncarea asta nu îngraşă (după cum ne tot spuneau gazdele în timp ce eu făceam eforturi să nu iau şi a patra sarma). Neavând cântar la Solca şase zile, m-am suit pe cântarul de acasă pe 4 ianuarie aşteptându-mă să-l rup, dar chiar nu depusesem decât vreun kilogram şi ceva, iar de atunci am jucat fotbal de două ori şi am revenit la greutatea nominală.

Ce frumoasă este iarna!

1 thought on “Bucovina 2”

  1. Bunicii mei dinstre tata erau din Arbore. „Manastirea” e manastire de curand, inainte era biserica satului. Oricum e foarte frumoasa, renumita pentru nuanta de verde folosita la pictura (asa cum Voronet e renumita pentru albastru). Mie personal nu imi plac asa zisele manastiri care s-au transformat de curand in simple obiective turistice — a se vedea cazul Putna…

Dă-i un răspuns lui stefan.ciobaca Cancel Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată.