august 2008

De curând s-a încheiat IOI 2008, Olimpiada Internaţională de Informatică. Am vrut şi eu să mă duc să văd rezultatele, că am auzit că românii au spart anul ăsta (şi unii din ei sunt din liceul meu). Dar, fază tare, nu le merge siteul. Asta e aşa, cam ca şi cum ar fi organizat China Olimpiada (sportivă) fără stadion. 🙂

În altă ordine de idei, am rezolvat cu filtrul de apă pentru frigider: l-am cumpărat din America. 🙂 În România am mai dat vreo 10 telefoane şi am zis că trebuie să trag linie undeva. Toată lumea mă trimitea la service, iar la service, cele vreo 3 la care am sunat, mi-au zis că n-au. Şi vorbim despre un model de filtru de apă foarte comun, pe care toate frigiderele Electrolux şi White Westinghouse îl folosesc (dacă fac apă şi cuburi, evident). Un filtru care trebuie schimbat la fiecare 6 luni, pentru care nu e nevoie de service, pentru că se scoate şi se bagă la loc prin apăsarea unei clape. Ceva ce ar trebui să găsesc prin orice hipermagazin.

Vreau să schimb filtrul de apă la frigider (avem un frigider care dă apă de băut şi cuburi de gheaţă). Problema e că nimeni nu vinde filtre de schimb, deşi am fost la vreo 5 lanţuri mari de magazine şi am sunat la telefon la alte câteva, şi toate vând frigidere cu automat de gheaţă. Se pare că e o problemă în Bucureşti, toată lumea vinde produse, dar nimeni nu vinde consumabile. Am sunat la telefon la producător şi mi-au spus că „poate au în Metro, că acolo se duc toţi” sau, dacă nu, la ei la firmă în Otopeni. Mişto, pentru un filtru care costă $40 trebuie să mă duc până în Otopeni. Prin comparaţie, când am schimbat un filtru identic la frigiderul din San Francisco, l-am scos din soclu, i-am luat numărul de model, l-am căutat pe Google, am dat click pe primul magazin cât de cât respectabil care-l vindea şi l-am cumpărat. Totul a durat 10 minute, plus încă două zile ca să-mi vină acasă prin poştă.

O problemă similară am avut şi cu telefonul fix. Am intrat pe la vreo trei magazine căutând un telefon fix fără fir, cu robot, marca Panasonic (avem şi în State şi ne place mult marca asta). Bun, am găsit în câteva locuri, dar nimeni nu vinde sateliţi suplimentari. Le-am explicat că aş vrea 3-4 şi toţi îmi zic că sigur că da, se pot adăuga sateliţi suplimentari, dar noi nu-i vindem. În cele din urmă, am cumpărat un telefon cu un singur satelit (cel care vine cu baza). Evident că vânzătorul mi-a explicat că nu se pot adăuga sateliţi noi, noroc că nu l-am crezut. Acum sunt în stadiul în care am telefonul mult dorit, dar vreau să-i mai adaug sateliţi, ştiu exact ce model îmi trebuie, şi nimeni nu-l vinde. 🙂

În România este imposibil să iei un produs din raft, să dai banii pe el şi să ieşi din magazin (poate doar dacă cumperi o pâine). La Diverta am stat o grămadă la coadă pentru că, nu ştiu din ce motiv, acolo se pot plăti şi facturi la gaze sau altele. Sau dacă nu este asta, este cineva în faţa mea care a cerut o factură, care înseamnă că trebuie completate vreo două kilograme de formulare pentru ca ei să poată scădea preţul unei cărţi din taxele unei firme de tricouri.

Am cumpărat un fier de călcat din Cora şi m-au întrebat de vreo trei ori dacă sunt sigur că nu vreau să fac proba şi garanţia. Raţionamentul meu este că, dacă din fiecare 10 produse cumpărate unul nu merge, e ca şi cum aş plăti totul cu 10% mai scump şi în schimb scap de nişte ore de stat la coadă. Şi dă-l încolo, e un fier de călcat, nu o plasmă, şi e marcă bună.

Cu cartea de credit surprizele nu mai contenesc. Teoretic, multe magazine zic că acceptă cărţi de credit, dar în final te pun să introduci PINul, ori cărţile de credit merg fără PIN (spre deosebire de cele de debit). Nu numai, dar e o greşeală să introduci PINul la o carte de credit, pentru că atunci tranzacţia se face în regim de debit, ca şi cum ai scoate bani gheaţă de pe cartea de credit. Iar pentru o asemenea tranzacţie, compania de credit mă taxează scurt $20-$30. Motiv pentru care eu n-am folosit niciodată PINul la cărţile de credit şi nici nu mi-l ştiu. Şi e o situaţie tâmpită să te trezeşti la magazin cu cumpărăturile făcute şi neavând cum să plăteşti. Până la urmă plătim cu cartea de debit, ceea ce implică alte riscuri (fiind legată direct de contul din bancă, ai mai mult de pierdut dacă magazinul se hotărăşte să-ţi fure numărul cărţii).

Gata astea-s alea rele, am şi multe bune de povestit. 🙂

Nu-mi stă în fire să postez ca să fac reclamă, dar… mergeţi fraţilor la Derby, că se mănâncă bine de tot! Pe lângă pozele de mai jos, au mai existat un aperitiv cu ficăţei şi o supă cremă de dovlecei cu crutoane şi usturoi, de să mori mâncând! Ceea ce era aproape să şi facem.

Sâmbătă seară, cam pe la al doilea Glenmorangie în The Harp, R. ne-a zis că nişte prieteni ai ei voiau să meargă duminică la Vulcanii Noroioşi. Aşa că ne-am lipit şi noi de ea, că ştiam că merită văzuţi vulcanii ăia. Zis şi făcut, a venit şi I. şi am stabilit să ne adunăm cu toţii la noi acasă la 9 dimineaţa duminică. Ceea ce am şi reuşit, destul de anevoios, dar am reuşit.

Am plecat noi voioşi către Urziceni şi Buzău, noi trei în maşină şi I. pe noua lui motocicletă. Pe drum, căldură mare, pe la 10 dimineaţa deja trecuse de 30˚C. La prânz ajunsese pe la 57˚C la soare şi n-a scăzut sub 30˚C decât pe la 9 seara. Unde altundeva mai potrivit să mergi, pe căldura asta, decât la nişte vulcani? Pe drum (drumul european), tarabe cu legume, săteni venind de la biserică, animale. Zi de vară în Bărăgan.

La vulcani ne-am amintit şi eu şi Daria de unele părţi din Death Valley: o zonă mare lipsită complet de vegetaţie, un peisaj alb-negru (şi mai ales gri), căldură şi apă puţină (cea din noroi).

După asta, la 40 de grade, ce era să facem? Am luat o bere şi-un grătar…

Am dat o tură şi pe la al doilea punct cu vulcani, mai mari şi cu mai mulţi clăbuci.

În final arătam cam aşa:

Ne-am oprit o tură şi la Casa Matei, pe DN10, că aveau nişte deserturi faimoase. Dulceţurile („chiseaua bunicii”) cică sunt făcute la mănăstirea Văratec. Eu personal m-am tratat cu nişte Unicum, că m-am lăsat de deserturi…

În final, am luat-o spre Întorsura Buzăului / Săcele / Cheia, cu intenţia să ne odihnim un pic în Cheia şi să mâncăm, dar ne-am socotit prost timpul şi până la urmă am trecut întins prin Cheia şi înapoi acăsică. Săraca R. a condus vreo 12 ore ziua aia. Recordul meu pe o zi cred că e vreo 10, care şi-aşa a fost prea mult, şi asta pe autostrăzile Californiei, care nu se compară cu cele de ieri.

Acasă mai că n-am înfundat ţevile de la duş cu cât nisip am dat jos de pe mine. Printr-o minune, am scăpat fără arsuri, deşi degetele mele de la picioare luaseră o nuanţă de roşu aprins la un moment dat.

Pe 13 august ajung în România (seara târziu, ar putea fi chiar 14 august dacă avionul întârzie un pic…). Fanii Dariei trebuie să mai aştepte până pe 16, că mai sunt nişte muzee în New York pe care nu le-a văzut încă şi se opreşte acum câteva zile pe drum.

Ne e dor de voi (vă ştiţi voi care)!