Vreau să schimb filtrul de apă la frigider (avem un frigider care dă apă de băut şi cuburi de gheaţă). Problema e că nimeni nu vinde filtre de schimb, deşi am fost la vreo 5 lanţuri mari de magazine şi am sunat la telefon la alte câteva, şi toate vând frigidere cu automat de gheaţă. Se pare că e o problemă în Bucureşti, toată lumea vinde produse, dar nimeni nu vinde consumabile. Am sunat la telefon la producător şi mi-au spus că „poate au în Metro, că acolo se duc toţi” sau, dacă nu, la ei la firmă în Otopeni. Mişto, pentru un filtru care costă $40 trebuie să mă duc până în Otopeni. Prin comparaţie, când am schimbat un filtru identic la frigiderul din San Francisco, l-am scos din soclu, i-am luat numărul de model, l-am căutat pe Google, am dat click pe primul magazin cât de cât respectabil care-l vindea şi l-am cumpărat. Totul a durat 10 minute, plus încă două zile ca să-mi vină acasă prin poştă.
O problemă similară am avut şi cu telefonul fix. Am intrat pe la vreo trei magazine căutând un telefon fix fără fir, cu robot, marca Panasonic (avem şi în State şi ne place mult marca asta). Bun, am găsit în câteva locuri, dar nimeni nu vinde sateliţi suplimentari. Le-am explicat că aş vrea 3-4 şi toţi îmi zic că sigur că da, se pot adăuga sateliţi suplimentari, dar noi nu-i vindem. În cele din urmă, am cumpărat un telefon cu un singur satelit (cel care vine cu baza). Evident că vânzătorul mi-a explicat că nu se pot adăuga sateliţi noi, noroc că nu l-am crezut. Acum sunt în stadiul în care am telefonul mult dorit, dar vreau să-i mai adaug sateliţi, ştiu exact ce model îmi trebuie, şi nimeni nu-l vinde. 🙂
În România este imposibil să iei un produs din raft, să dai banii pe el şi să ieşi din magazin (poate doar dacă cumperi o pâine). La Diverta am stat o grămadă la coadă pentru că, nu ştiu din ce motiv, acolo se pot plăti şi facturi la gaze sau altele. Sau dacă nu este asta, este cineva în faţa mea care a cerut o factură, care înseamnă că trebuie completate vreo două kilograme de formulare pentru ca ei să poată scădea preţul unei cărţi din taxele unei firme de tricouri.
Am cumpărat un fier de călcat din Cora şi m-au întrebat de vreo trei ori dacă sunt sigur că nu vreau să fac proba şi garanţia. Raţionamentul meu este că, dacă din fiecare 10 produse cumpărate unul nu merge, e ca şi cum aş plăti totul cu 10% mai scump şi în schimb scap de nişte ore de stat la coadă. Şi dă-l încolo, e un fier de călcat, nu o plasmă, şi e marcă bună.
Cu cartea de credit surprizele nu mai contenesc. Teoretic, multe magazine zic că acceptă cărţi de credit, dar în final te pun să introduci PINul, ori cărţile de credit merg fără PIN (spre deosebire de cele de debit). Nu numai, dar e o greşeală să introduci PINul la o carte de credit, pentru că atunci tranzacţia se face în regim de debit, ca şi cum ai scoate bani gheaţă de pe cartea de credit. Iar pentru o asemenea tranzacţie, compania de credit mă taxează scurt $20-$30. Motiv pentru care eu n-am folosit niciodată PINul la cărţile de credit şi nici nu mi-l ştiu. Şi e o situaţie tâmpită să te trezeşti la magazin cu cumpărăturile făcute şi neavând cum să plăteşti. Până la urmă plătim cu cartea de debit, ceea ce implică alte riscuri (fiind legată direct de contul din bancă, ai mai mult de pierdut dacă magazinul se hotărăşte să-ţi fure numărul cărţii).
Gata astea-s alea rele, am şi multe bune de povestit. 🙂