Măsura unui om

Dirigintele meu din liceu a fost un pedagog desăvârșit, un gentleman de modă veche, dar cu metode mai neortodoxe.

Era prof de mate. Dacă ne scotea la tablă, era musai să rezolvăm pașii mai simpli în cap. Dacă ne apucam să scriem pașii prea simpli, ne spunea „Ce faci, consumi creta degeaba?” Dacă vreunul, să-i zicem Popescu, se încurca, îi spunea „Ei, greu la deal cu Popeștii mici”. Sau „Ce-i, Popescule, e frumoasă poarta? E nouă?”

La lucrări, subiectele erau rezonabile: n-am simțit niciodată că ne-ar fi dat ceva prea greu. Dar se mai întâmpla să luăm vreun 7-8, chiar și cei buni. Și-atunci ne făcea cu ou și cu oțet și apoi ne spunea „Bine, Frâncule, problema asta n-ai făcut-o, dar ai mâzgălit ceva. Mai ia de la mine 5 sutimi, deci 8,05, cu rotunjirea în sus, nota 9.” În ultimii ani, la a o suta repetiție a fazei, nu-i mai spunea „rotunjire”, îi spunea pe nume: „8,05, cu pomana 9”.

Noi nu stăteam în punctul ăla. Aveam destule note ca să ne iasă media 10. Noi știam asta, el știa asta. Dar făcea asta ca să ne atingă un nerv, ca să ne arate unde vrea el să ne fie nivelul. Pentru noi, notele lui n-au fost note. Au fost pretexte pentru lecții de viață.

Îi plăceau filozofiile și îmi amintesc cu drag de tot felul de discuții. Odată mă uitam pe pereți și m-a întrebat „Frâncule, ești aici?” I-am răspuns „fizic, da”. A fost tare încântat de răspuns, mi l-a tot repetat cu alte ocazii. În clasa a 9-a mi-a spus că informatica e sora mai mică a matematicii. Eu, mare hacker aspirant, m-am ofuscat de parcă mi-ar fi dat o palmă. A mai fost nevoie de vreo 10 ani ca să-i dau dreptate.

A murit în 2010 și la înmormântarea lui am fost elevi, absolvenți, părinți de elevi, generații peste generații unite de marea onoare de a fi învățat de la acest om. L-a chemat Ioan Mitrache.

Acum ziarele îmi explică că, de fapt, ce făcea dirigu’ era că „ne umilea”. Că punctul acela primit de pomană era un motiv pentru ca eu sau vreun coleg să fugim la mama, mama să toarne totul pe Facebook, ziarele să-l dea în vileag pe dirigu’, iar el să se ascundă într-o bortă și cariera lui să fie terminată.

Asta înseamnă linșajul mediatic. Când li se întâmplă unor vedete care azi sunt, iar mâine nu mai sunt, e un păcat. Dar când li se întâmplă unor profesori, e o crimă împotriva umanității. Pentru că piramida oamenilor de știință e șubredă. Isaac Newton spunea „dacă am văzut mai departe, este pentru că am stat pe umerii giganților”. Toți acei giganți au fost odată elevi și au trecut prin mâna unor profesori străluciți. Și nu ne permitem să pierdem pe nimeni dintre ei.

Da, fiecare profesor are metodele lui. Am avut pedagogi fantastici în toți cei 18 ani de studii și mulți, ba chiar majoritatea, au avut hachițele lor. Și uneori aceste hachițe au intenția expresă de a atinge un nerv și de a scoate un elev dintr-o stare de apatie. Uneori merg, alteori nu merg. Unii elevi sunt născuți să fie mediocri, iar pe alții îi poți recupera. Cine sunteți voi să criticați aceste metode?

Evident, am scris lucrurile astea ca să ajung la Sever Moldoveanu, căci de linșajul lui mediatic este vorba.

Sever a făcut multe lucruri fantastice pentru liceul nostru. Începând cu 2012, pe când era director, a readus meritocrația în examenul de admitere la clasa a 5-a. Am avut ocazia să-i cunosc pe elevii intrați începând cu acel an. Sunt freaks of nature, copii de o inteligență și cu niște cunoștințe de matematică de speriat pentru vârsta lor. Mulți din ei au câștigat o puzderie de premii, în special la informatică, unde la gimnaziu Vianu nu are rival.

Sever a înființat cercuri de informatică la gimnaziu și la liceu, pentru că Vianu era mai puțin competitiv la olimpiade decât în anii lui de glorie. Am avut onoarea să țin cercul de liceu între 2012 și 2015; pe cel de gimnaziu l-a ținut fratele meu Cristian. Lucrurile au mers pe o curbă ascendentă măsurabilă, în special la gimnaziu.

Sever s-a implicat activ în concursul RMMS, un concurs organizat de liceul nostru care devine tot mai prestigios de la an la an. Nu cunosc exact implicarea lui Sever, nu știu dacă el a fondat concursul, și nu vreau să speculez, dar în mod sigur RMMS n-ar fi unde este fără el.

Plus altele mai politice și mai plicticos de înșirat aici. Nu-l cunosc foarte bine, dar astea sunt lucrurile pe care le știu garantat despre el.

Am scris aceste lucruri pentru că mi-am dorit să ofer o contraopinie celor N articole de ziar care publică tot felul de făcături. Care făcături pur și simplu nu se pupă cu ceea ce știu eu despre om. Și evident că ulterior a ieșit și adevărul la iveală: totul a fost o glumă, stârnită de colegi și asumată de elev. Nu este nimic de judecat aici, nimeni nu a greșit cu nimic.

Rușine presei care a republicat jumătăți de adevăr trântite pe Facebook de părți care au de câștigat din această denigrare. Este încă o dovadă că jurnalismul de investigație este în stare fetală în România. Mă bucur să văd că mulți oameni a căror opinie contează (începând chiar cu elevii din clasă) încep să ia atitudine.

Măsura unui om nu sunt glumele pe care le face. Măsura unui om sunt lucrurile care rămân în urma lui.

Cătălin Frâncu
șef de promoție, 1996
Liceul de Informatică din București (actualmente Tudor Vianu)