Veşti bune! Ajung în România, de marţea asta până după după Paşte. Am şi nişte treburi, dar am şi de văzut o mulţime de lume. 🙂 Din păcate, fanii Dariei trebuie să mai rabde până la vară – arta nu ia vacanţă.
N-am mai făcut Paştele în România de 10 ani, de-abia aştept!
De Paşte în România Read More »
Suntem în Utah! Şi avem o legătură la internet ca vai de mama ei. Merge aşa de încet, că parcă îţi vine să tastezi gopher:// în browser. Aşa că scriu minimul necesar, că dacă ne sunaţi pe acasă ca să ne uraţi ştim-noi-ce, să nu vă miraţi. Revenim luni seară!
Update: Am pus şi pozele pe net, aici.
Citesc Scientific American de 8 ani de zile. Sunt foarte mulţumit de ei, dar din când în când chiar se autodepăşesc cu câte un articol excelent, scurt şi la obiect. Numărul din februarie conţine un articol numit Hamburgerul de Seră, referitor la volumul de gaze cu efect de seră degajate în cursul producerii cărnii de vacă şi a altor alimente. Articolul e scurt, vreo pagină de text şi două de grafice. Graficele, din păcate, nu apar în ediţia online, dar vi le rezum eu, şi vă fac gratuit şi conversia în sistemul metric (pornind de la cel american, care este în şaptisprezecimi de ţol pe douăzecişitreimi de livră).
Volumul de CO2 (sau alte gaze de seră echivalate în volum CO2) degajat pentru producerea a 250g carne de vacă (o fripturică bună) este egal cu cel degajat conducând o maşină 17km. Mie mi se pare nu enorm, ci de-a dreptul aberant şi inacceptabil. Este ca şi cum aş mânca la restaurantul favorit, dar aş conduce de trei ori dus şi întors până la el.
Pentru producerea unei cantităţi echivalente de porc, volumul de gaze degajate scade la 26%. Pentru pui – 7%. Pentru legume – 2%. Cu alte cuvinte, producerea unui kilogram de carne de vacă degajă de 50 de ori mai multe gaze decât producerea unui kilogram de legume.
Sigur, trăim pe planeta asta şi orice facem lasă o urmă, pentru că folosim energie. Dar articolul susţine că vaca este mult mai păcătoasă decât alte alimente din două motive. În primul rând, vacile au nevoie de spaţii enorme pentru păşunat, care duc la defrişări. Absenţa copacilor pe aceste spaţii se traduce în gaze cu efect de seră neabsorbite. În al doilea rând, vacile în sine produc o grămadă de metan în urma digestiei.
Un alt grafic interesant arată consumul de vacă pe cap de locuitor pe an. Marii consumatori sunt SUA, Canada, Argentina, Brazilia şi Australia, cu peste 31kg/an. România este undeva în zona „verde”, pe la 11-12kg/an.
Ca soluţii, articolul nu vine cu prea multe idei. Singurul lucru care ajută e să mâncăm mai puţină carne de vită. Şi să încercăm să mâncăm carne produsă local, pentru a reduce costurile de transport. Dar transportul în general oricum nu degajă decât cam 14% din gaze, deci nu e foarte mult de redus. Articolul, prin atitudine, aduce vag aminte de alimentaţia raţional-ştiinţifică a lui Nea Nicu, dar este susţinut de date reale.
Eu nu sunt alarmist de felul meu, dar, având în vedere că oricum nu mă dau în vânt după vacă, am să încerc să mănânc mai mult porc. Şi mă rog, pui, dar puiul nici nu merită socotit cu celelalte cărnuri, că are gust aşa, mai mult ca o legumă. Şi oricum, a început postul Paştelui şi până în aprilie mai e…
Salvaţi planeta, mâncaţi porc! Read More »
Personajul meu din World of Warcraft are acum o mare realizare cu care să se laude: titlul de Loremaster.
Puţine detalii: de vreo 3 luni încoace, Blizzard a adăugat la joc conceptul de „achievements” („realizări” sau „împliniri” pe româneşte). Ideea este că, dacă faci unele misiuni în joc, rămâne undeva şi o dovadă. Unele din achievements sunt uşor de atins, de exemplu să câştigi un duel cu un alt jucător, sau să explorezi o mică regiune, dar altele sunt grele. Loremaster mi se pare că este cel mai greu, dar şi singurul după care a meritat să alerg. Achievementul ăsta presupune să faci grămezi de questuri („misiuni”) pe toate continentele. În final, cred că am făcut peste 95% din toate questurile disponibile în joc.
Cu achievementul am primit două lucruri. Am titlul de Loremaster, adică acum numele meu nu mai este doar „Cluj”, ci „Loremaster Cluj”, care mi-a atras deja câteva ocheade invidioase. 🙂 De asemenea, am primit un blazon pe care îl port cu mândrie pe piept şi care arată ca un semn de exclamare galben.
De ce contează asta pentru mine, în caz că vă cruciţi: pentru că este un titlu rar, pe care puţină lume l-a obţinut şi puţină lume va avea răbdarea să-l obţină. La sfârşitul zilei, dincolo de toţi mistreţii pe care i-am asasinat, am ceva concret care arată că n-am trecut degeaba prin joc. Iar blazonul cu ! face toţi banii. Şi mi-am sporit respectul în ghilda mea, ceea ce pentru mine contează (ghilda e un fel de gaşcă cu care te aventurezi împreună, iar cu unii dintre ei chiar am ajuns prieten destul de bun).
Pe parcurs, am mai câştigat un alt titlu haios, „Ambasador”. Asta pentru că, făcând atâtea questuri printre pitici, oameni, gnomi şi elfi, am ajuns super-preaslăvit printre toate aceste rase. Acum, dacă mă duc prin oraşele lor, toate gărzile se întorc la mine şi zic „Cluj, ne onorezi cu prezenţa ta”. 🙂
Probabil că dacă îmi canalizam acest efort spre ceva mai concret, puteam să fiu preşedintele galaxiei până acum…
De vreo 5 săptămâni mi-am pus Invisalign şi distracţia nu încetează! Am un incisiv cam strâmb în faţă, care nu prea participă la mestecat, iar, din cauza asta, perechea lui este folosită mai mult şi deja s-a tocit îngrijorător. Şi atunci am zis că e bine să fac ceva. Nu din vanitate, că frumos ştiu precis că sunt oricum, dar dacă plătesc acum o să economisesc mai târziu (un dinte).
E o experienţă foarte interesantă. În primul rând, tehnologia sună bine, deşi am auzit că are şi probleme. Dentistul îţi ia un mulaj, iar laboratoarele Invisalign calculează, pe calculator, un plan de migrare a dinţilor şi 10-20 de etape intermediare. Pentru fiecare etapă, produc câte un aparat din plastic transparent, construit exact pe forma dinţilor. Porţi primul aparat două săptămâni, care mută dinţii doar un pic, după care treci la al doilea, care e deja calculat pentru noua configuraţie a dinţilor, şi tot aşa. În final, obţii dinţi drepţi. Am auzit că dinţii au o oarecare memorie şi tind să migreze înapoi, de aceea e bine să continui să port nopţile ultima serie de aparate şi după ce termin tratamenul. Om vedea când ajung acolo.
Neajunsul cu aparatele e că trebuie să le porţi. 🙂 În particular, Invisalign trebuie purtat 22 de ore pe zi, deci nu ai voie să-l scoţi decât ca să mănânci. După care te speli pe dinţi şi-l pui la loc. Efectul imediat este că s-a terminat cu ciugulitul. Seminţe, floricele, chipsuri sunt de domeniul trecutului. Acum există două mese pe zi, iar uneori doar una, că altfel îmi petrec ziua numai printre aţe de dinţi şi periuţe şi uneori mi-e mai lene decât mi-e foame.
În primele câteva zile am fost sâsâit. Era mortal, am încercat să o întreb ceva pe o tanti într-un lift şi ne-am crăcănat amândoi de râs. După aia câteva zile mi-am ţinut gura. Cu româna m-am obişnuit repede, dar în engleză mai am şi acum probleme, cu „this” şi „that”. Dar e destul de fascinant cum se reobişnuieşte limba să articuleze sunetele.
Teoretic n-am voie nici să beau nimic în afară de apă, pentru că se pot păta. Iar dacă bei ceva foarte cald sau foarte rece, se pot deforma aparatele, că sunt de plastic. Dar eu mi-am făcut curaj şi am încercat întâi o bere, pe urmă un vin alb, şi pe urmă şi un vin roşu, că acolo voiam să ajung, şi nu s-a pătat nimic. Oricum, dat fiind că aparatele se schimbă la două săptămâni, nu e nevoie să fiu excesiv de grijuliu.
Şi-uite aşa am eu un mic preview la cum o să fie viaţa peste 50 de ani. Prin august scap de cel de jos, iar prin noiembrie şi de cel de sus, că acolo e mai mult de îndreptat. Între timp, mă distrez inventând formule de alint: „mă duc să-mi scot dinţii”, „să-mi bag dinţii”, „mă spăl pe dinţi şi pe urmă îmi spăl dinţii” şi, evident, nemuritoarea „ia proteza din pahar, muşcă-mă şi fii brutal”!
Invisalign (sau: Cum să corectăm oribilele greşeli ale mamei-natură) Read More »
Aşa vă anunţă un geek că şi-a luat laptop nou. 🙂 Eroarea de mai sus provine din faptul că n-am mai avut până acum calculatoare pe 64 de biţi şi unele din programele pe care le-am scris nu se descurcă bine în acest context.
Moş Crăciun s-a spart în figuri de sărbătorile astea, a venit cu un laptop HP dv5t cu procesor la 2.53GHz, 4 GB de RAM şi o placă grafică mai de Doamne-ajută, cu care chiar pot să joc World of Warcraft. Pe laptopul vechi configurasem jocul cu setări destul de joase şi parcă jucam mereu în ceaţă (pentru că placa grafică nu avea putere să afişeze în timp real prea multe detalii). Pe cel nou, cu toate setările la maxim, n-am reuşit să-l fac să scadă sub 25 de cadre pe secundă.
Noul laptop a venit cu Windows Vista pe el, pe care l-am rulat fix 5 minute, ca să mă asigur că totul merge ok (sunet, grafică, legătura la internet). După care am băgat CD-ul de boot Ubuntu şi acum sunt din nou în minunata lume a Linuxului. Totul merge perfect, o singură hibă are: când stau pe wireless uneori am latenţă foarte mare, timp de vreo 10 secunde. Trebuie să mă mai uit un pic, se pare că sunt nişte probleme cu driverele pe 64 de biţi. Dar per ansamblu nu mi-a venit să cred; arhitectura pe 64 biţi e relativ recentă şi totuşi Ubuntu o suportă fără nici un fel de „sughiţuri”.
Un alt lucru care mă bucură este că anumite aplicaţii merg substanţial mai repede pe 64 de biţi. În particular, programele de şah; coincidenţa că procesorul e pe 64 de biţi şi o tablă de şah are 64 de pătrate este foarte fericită, pentru că multe din implementări folosesc bitboards, o structură de date care se axează din greu pe variabile pe 64 de biţi. În particular, vreau să mă apuc să rescriu programul meu de antişah şi să vedem cum se mişcă comparativ cu vechiul hardware.
Dar toate la vremea lor, mai întâi să mai jucăm nişte WoW. 🙂 Am ajuns să zbor de colo-colo numai fiindcă îmi place cum se vede tot peisajul de sus şi ce de detalii are.
error: cast from ‘void*’ to ‘int’ loses precision Read More »
Asta e marea problemă cu blogurile, că nu se scriu singure. Dar să sperăm că cu tehnologia secolului al XXI-lea se va rezolva şi asta…
În săptămâna dinaintea Crăciunului am fost la colindat de câteva ori, la spitale şi la o biserică ortodoxă americană. Am fost vreo 8-10 oameni care am făcut repetiţii în fiecare joi începând de prin octombrie, şi în final a ieşit bine. E chiar un sentiment bun să cânţi pe un hol undeva şi să se oprească un om să te asculte. E drept că am cântat în spitale, unde probabil oricât de rău am fi cântat, tot am fi fost mai buni decât rutina de zi cu zi a pacienţilor. 🙂 Dar cred că şi noi ne-am auzit bine.
Plănuim să continuăm, să ne mai extindem repertoriul, să cântăm şi de Paşte câte ceva, să ne facem şi website… Avem planuri mari, ce să mai. 🙂
Ne daţi ori nu ne daţi Read More »
Moş Andruşca iepuraş
A pornit-o spre oraş
Cu chitara la spinare,
Ca să facă o cântare.
Dar vulpoiul vânător
Stă cu puşca la picior.
Uite-l că ridică puşca
Şi-l împuşcă pe Andruşca!
Pif-paf, măi puşcaş,
Unde-i bietul iepuraş?
Prietenii ştiu de ce. 🙂
Ieri şi azi am mi-am făcut şi eu temele, m-am apucat să citesc despre diverşii candidaţi pentru alegerile de mâine. A fost o experienţă interesantă, ceva între zoo, aprozar şi târg de locuri de muncă.
Un plus pentru colegiul meu electoral (Disapora D3 / S2) este că prezenţa pe internet a candidaţilor este foarte bună. Mai toţi au pagini de web în care îşi expun biografia şi programa, şi asta ajută foarte mult. Ajută, pentru că poţi să compari versiunea lor cu versiunea ziarelor care povestesc despre ei, şi e interesant să vezi ce lucruri sunt trecute sub tăcere (că parcă internetul ar avea memoria unui copil de trei ani, azi ştie şi mâine a uitat).
Ca observaţii preliminare, alegerile se desfăşoară după acest sistem (sursa: Asociaţia Pro Democraţia). Un aspect esenţial este centralizarea la nivel naţional. Dacă eu votez cu un candidat în circumscripţia mea care nu întruneşte numărul necesar de voturi pentru a câştiga, atunci votul meu se centralizează în favoarea partidului acelui candidat, iar alt candidat al acelui partid, undeva într-o altă circumscripţie, va câştiga un mandat. Principiul centralizării este echitabil la nivel naţional, dar pentru mine înseamnă şi altceva. Practic nu votezi doar cu omul; votezi, vrând-nevrând, şi cu partidul.
Tot ca observaţie preliminară, majoritatea candidaţilor din colegiul meu electoral au o trăsătură comună. Îl bagă pe Dumnezeu la înaintare, pe baza principiului mereu actual de două mii de ani că „sunt un om pios, deci sunt şi un bun conducător”. Ummm… care-i legătura?
Acestea fiind zise, iată părerea mea despre candidaţii pentru Camera Deputaţilor, într-o ordine relativ aleatoare.
Mariana Badan – PRM
Aici a fost simplu: dacă scrie „PRM” după numele tău, nu te votez.
Milana Ştefan – PNG
PNG, PNG… ah, partidul lui Becali. Ok, mai departe.
Annamari Dancs – UDMR
Despre doamna asta mă abţin să spun ceva, dar am un prieten bun care mă citeşte şi care-i spurcat rău de gură. Te ştii tu cine eşti, ai voie să comentezi orice la sfârşitul articolului. 🙂
Ştefan Movilă – PNL
Ok, clipul din pagina respectivă este un clip prozelitist, o divagaţie euforică de 9 minute din care am dedus că Ştefan Movilă are o misiune sfântă de la Dumnezeu. Ca să vă scutesc de chinuri, la momentul 7:20 în acel clip susţine că „eliminarea religiei din şcolile din America a dus la criza economică mondială”. Doamne-Dumnezeule, dacă mă calcă ceva pe nervi, sunt oamenii care trăiesc în America, dar nu contenesc să o bălăcărească drept loc al pierzării, care îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu pentru că s-a depărtat de la sfinţenie. Cum poţi să fii atât de ingrat?
Platforma lui Ştefan Movilă este subţire rău. Tipul pedalează mai mult pe susţinătorii lui, care sunt o mulţime de pastori penticostali. Şi eu sunt creştin, dar e o diferenţă între a fi creştin şi a te crede trimisul lui Dumnezeu. Omul e absolut fundamentalist, singura diferenţă e că spune „Dumnezeu” în loc de „Alah”.
Cireaşa de pe tort este că planează foarte multe suspiciuni asupra modului în care Ştefan Movilă şi-a câştigat averea. Vezi articole aici şi aici.
Ana Birchall – PSD
Ana Birchall este incontestabil deşteaptă şi cea mai şcolită dintre toţi candidaţii. Are doctoratul în Drept de la Yale, ceea ce e într-adevăr o realizare. Platforma ei este interesantă (mai ales punctele 6, 8, 10, 14). Punctul 12 mi se pare că exagerează. Înţeleg conceptul de ajutor social, dar cred că ce propune ea este prea mult, mai ales că s-ar aplica preferenţial unei categorii de cetăţeni.
Totuşi, am două mari probleme cu Ana Birchall. În primul rând, candidează pe listele PSD. Dacă ea nu câştigă, votul meu pentru ea se centralizează şi îl poate ajuta pe alt candidat PSD din altă circumscripţie să câştige, ceea ce eu nu vreau să risc.
În al doilea rând, Ana Birchall pare că încearcă să se disocieze de PSD, dar nu prea reuşeşte. Nicăieri pe pagina ei de web nu este menţionat PSD şi nu apare sigla partidului. În plus, citez din această pagină: Acum, pentru prima dată din decembrie 1989, puteţi să votaţi împotriva găştilor, a grupurilor de interese şi a jocurilor oculte de culise din Parlamentul României. (Întreaga pagină revine des la această tematică). Umm… eşti membră PSD. Dacă vrei să faci asemenea acuzaţii, dacă vrei să fii moralistă, dă-ţi demisia şi candidează ca independent.
Constantin Timoc – independent
Un mare plus pentru început: omul e electrical engineer de-al meu! 🙂 Are un CV foarte bogat, plin de publicaţii şi recunoaşteri, tipul este evident deştept.
Totuşi, ajungând la pagina de scrieri politice, am început să mă sperii. Programul politic este cam naiv şi bate monedă pe amendamente la Constituţie (când Constituţia României, s-o spunem drept, nu sperie pe nimeni, oricum mult mai puţin decât codul de legi). De asemenea, secţiunea Video se lansează în considerente de istorie şi cultură generală, unele dintre ele foarte periculoase. De exemplu: Puterea executivului este maximă când este încredinţată unei singure persoane. Da, prin definiţia ei, dictatura oferă foartă multă putere. Prefer să calific această perlă drept o tautologie şi să nu mă întreb dacă Constantin Timoc chiar crede asta. Cât despre majestatea unui conducător… Băsescu nu e majestuos şi a fost cel mai bun preşedinte al României de 60 de ani încoace.
Una peste alta, Constantin Timoc este onest, deştept şi cult, dar mult prea idealist. Nu vreau un visător erudit în parlament.
Mircea Lubanovici – PD-L
Clipul lui Mircea Lubanovici este minunat, dar nu spune nimic. Mai multe am putut afla din diversele pagini de pe site (Omul de afaceri sau Autobiografie, de exemplu). Omul îşi povesteşte viaţa foarte sincer, nici nu se umflă în pene, nici nu se crede unsul lui Dumnezeu. Paginile sunt foarte romanţate, dar în fine, concizia e un criteriu secundar pentru mine. Singura mea mare problemă cu Mircea Lubanovici este că nu are studii superioare.
Ceea ce mă face să-l admir este cât s-a implicat în viaţa comunităţii româneşti din zona în care a trăit (Portland, Oregon, mare parte a timpului). Şi nu doar discuţii interminabile şi iniţiative rămase în faza de proiect, ci realizări concrete: a organizat o secţie de votare în 1996, a condus un ziar şi un studio TV, a organizat un campionat de fotbal amatori românesc, a înfrăţit Portlandul cu Iaşiul. Mă rog, sunt chestii mai mari şi mai mici, dar sunt chestii concrete. Omul şi-a pus în cap un lucru, l-a dus la bun sfârşit, după care s-a apucat de altul.
Deci una peste alta, eu m-am cam hotărât cu cine votez. Revin şi cu un post despre candidaţii la Senat, că şi acolo avem o ofertă copioasă. 🙂
Alege dacă ai din ce (Deputaţi) Read More »