E sărbătoare. 🙂 Sau a fost, mă rog, pe 17 august, dar m-a prins miezul nopții și n-am apucat să bloghez. Pe 17 august 1999 am ajuns în SUA. N-o să vin cu platitudinea „parc-a fost ieri”, dar nici nu mi se pare c-ar fi trecut 10 ani. Vă scutesc de analize tâmpite, dacă mă simt mai bătrân, mai înțelept, dacă regret ceva. Sunt 10 ani, e doar un număr, dar mi-l aduc aminte. 🙂

Ne repatriem pe 26 august! (Daria pe 28, că mai sunt niște expoziții de văzut prin New York) Dincolo de bucuria revenirii, repatrierea presupune o mulțime de griji banale. Practic trebuie să împărțim toate obiectele din casă, de la ace până la mobilă, în căprării pentru aruncat, pentru trimis în România, pentru vândut pe Craigslist și pentru donat. La noi în casă deja e șantier și de-abia am intrat serios în febra mutării. După care vor începe vizitele, pentru că proprietarul va vrea să arate apartamentul pentru reînchiriere, și vor începe telefoanele de la toți cei interesați să cumpere câte ceva. Dar încercăm și să ne bucurăm de ultimele săptămâni în San Francisco (adică să le bem cu toate ocaziile). Și așteptăm să vă vedem mai des pe cei din România!

Așa se traduce best man, nu? Am făcut-o și pe-asta, am fost la nunta lui Tudor și l-am ajutat să se însoare, din postura de cavaler de onoare, iar Daria ca domnișoară de onoare. A fost o zi foarte reușită. Dimineața ne-am dus toți cavalerii la Tudor la hotel (mirii au dormit la hotel nopțile dinaintea nunții) și l-am ajutat să se îmbrace, în timp ce domnișoarele o ajutau pe Jeanette. Pe urmă am plecat cu două limuzine, fetele cu una albă, iar noi băieții cu una neagră, și ne-am dus la Sutro Heights Park să ne facem poze, fiindcă acolo au ieșit Tudor și Jeanette la prima lor întâlnire. Și am făcut la poze, să te ții, vreo două ore.

Mai pe după-masă a fost ceremonia, ținută chiar de tatăl lui Jeanette, care și-a luat licență de ofițer de stare civilă special ca să poată oficia la nunta fetei lui. A fost sobră ceremonia, dar și cu momente caraghioase. Daria și cu mine am citit, în românește și englezește, un sonet frumos de Elizabeth Browning, pentru care am găsit și o traducere deosebită în românește. După care au început felicitările, masa și dansul! Care nu s-au mai oprit până după 1 noaptea. A venit lumea cu chef și a fost ringul plin mai tot timpul.

În final am rămas cu niște amintiri extraordinare și cu un smoching mișto.

O reclamă la Intel care mi-a mers la inimă:

Mi se pare că un răspuns ca ăsta e necesar într-o lume (și mai ales într-o țară ca România) unde 99% dintr-o generație are numai vânturi în cap (vezi și Ce-și dorește omul cu mâna lui de Răzvan Exarhu).

De obicei, când citesc articole pe hotnews.ro, încerc să citesc și comentariile. Nu de puține ori, comentariile sunt scrise de oameni deștepți, care pun în lumină puncte de vedere care altfel mi-ar scăpa. Din păcate, discuțiile la români au tot întotdeauna darul de a degenera într-un „tu ești prost! ba tu ești prost!”.

Iată, de exemplu, un articol privind impasul financiar în care a ajuns construcția noului Stadion Național. Articolul este scris bine, lăsând la o parte faptul că la Hotnews articolele sunt întotdeauna scrise fără diacritice, cu cuvinte mâncate și cu greșeli de tipar. Dincolo de asta, faptele rezultă destul de clar: Stadionul Național ține de Primărie, care, deși i s-au promis 160.000.000 de lei, ar fi trebuit să facă și o cerere către MAI pentru alocarea fondurilor, formalitate pe care a uitat să o facă. De asemenea, cele 160.000.000 de lei au fost promiși de fostul guvern, care între timp s-a schimbat. În concluzie, există riscul ca stadionul să nu fie gata până în mai 2012, când avem deja arvunită finala Cupei UEFA (viitoarea Liga Europa).

La ora la care scriu acest post, există 24 de comentarii la articol. Unele din ele sunt deja ascunse pentru prea multe voturi negative, și Hotnews nu-mi mai dă posibilitatea să le văd. Din cele care încă se mai văd, spicuiesc:

• Un comentariu foarte la obiect, care subliniază implicațiile înghețării construcției: se pierd locuri de muncă; scade cererea de materiale de construcție care ar fi ținut niște fabrici în funcțiune; dacă ni se revocă organizarea finalei, pierdem zeci de mii de turiști care ar fi stat în hoteluri, ar fi mâncat în restaurante etc.
• Încă câteva comentarii coerente, în care se discută dacă fostul stadion trebuia demolat, dacă nu mai mergea renovat, dacă fundația ar fi permis renovarea și extinderea.
• O mare de comentarii fără cap și coadă, de genul „păi sigur, lasă să ne facem de cacao”; „păi da, că la noi doar se fură, munca e pentru fraieri”; „în Germania făceam trei stadioane”; „români, trezirea!”, „tu nici măcar nu te-ai dus la vot”; „ba m-am dus la vot”; „tu ești prost”; „ba tu ești prost”.

Chestia asta mă sperie un

Și acum am și un motiv irefutabil. 🙂 Am tot auzit critici pe marginea serialului; când te critică Matt Groening nu e semn bun, iar South Park a făcut chiar un episod întreg în care se leagă de Family Guy și de lipsa unei acțiuni închegate și a umorului de situație. Așa o fi, dar îmi plac la nebunie mini-bijuteriile de 10 secunde pe care le scot uneori din ei. Asta cu Sting mi s-a părut chiar genială:

N-am mai scris nimic în ultimele trei săptămâni; motivul este că ne-a vizitat mama Dariei, iar eu am fost maestrul de ceremonii! A fost foarte haios, am avut ocazia să revăd multe colțuri din San Francisco (și nu numai) pe care nu le-am mai văzut de ani buni.

Dintre evenimentele memorabile, enumăr o excursie (numai) de o zi la Yosemite și o vizită la acvariul din Monterey, unde am văzut niște căluți de mare și dragoni de mare incredibili. Pentru prima oară de când stau în orașul ăsta, am aflat că există un Muzeu al Jocurilor Mecanice în San Francisco (la Pier 45), pe care l-am vizitat și ne-a plăcut foarte mult. Eu am jucat chiar și Galaxians! Dar, pe lângă, jocuri arcade, existau și jocuri mecanice în adevăratul sens al cuvântului, de acum 100-150 de ani. Intrarea era gratuită și numai jocurile în sine costau 25-50-75 de cenți (și noi ne-am cheltuit partea noastră, că am vrut să le încercăm pe majoritatea).

Revin în curând cu maldărul de poze!

Mi-a plăcut la nebunie primăvara din București (culmea, deși vin de la primăvara perpetuă din San Francisco). E ceva deosebit, mai ales după ce de zece ani am văzut România numai verile și iernile.

Dar acum mi-am pus flori în păr, o iau înapoi spre San Francisco, că m-așteaptă mândra. 🙂 Să ne vedem cu bine în august (prima oară pe îndelete după muuuulți ani).

Hristos a înviat! Seara de aseară a fost perfectă, a fost tot ce mi-aș fi dorit, la pătrat. Am avut până și Lumină adusă de Părintele direct de la Sfântul Mormânt, cu avionul. Liturghia s-a terminat la 4 dimineața, dar n-am simțit somnul nici oboseala. Un singur lucru mi s-a părut nepotrivit ca nuca în perete, de la o poștă cel mai neplăcut moment al serii: citirea pastoralei Patriarhului Daniel.

Imediat după citirea Evangheliei și după cântarea Hristos a înviat, când lumea poate s-ar fi așteptat să audă un cuvânt frumos de învățătură, preotul a dat citire pastoralei patriarhale, care a durat vreo 30 de minute și a fost – părerea mea – complet seacă, de lemn, și nu a semănat nimic în inima nimănui. Lumea a trecut pe rând, prin diverse stări de spirit: interesată (primul minut), apoi îngăduitoare, apoi plictisită, apoi de-a dreptul ironică și vociferantă. Când a venit vorba și despre criza financiară, am auzit voci care se întrebau dacă pastorala o să-i ia în discuție și pe pirații somalezi.

Băi nenică! În noaptea Învierii, toți oamenii ăia de care râdem cu toții, toții cei care au lucrat numai din ceasul al unsprezecelea, toate arhetipurile de minijupe și fumători la ușa bisericii, se umplu totuși de o scânteie de divin, își deschid inimile și vin cu credință la biserică, așteptând ceva, poate nici ei nu știu ce, dar poate în mod mai sincer și mai umil decât noi, cei care ne fălim că mergem mai des la biserică. Poate aberez eu, dar există acolo un moment unic când poți să le spui ceva, nu știu eu ce, dar un cuvânt frumos cu care să-i aduci înapoi și altă dată. Dar o inimă nu stă deschisă la nesfârșit, plictiseala și neputința omenească lucrează. Oamenii sunt evlavioși în mod sincer, pentru 5 minute, dar tot în mod sincer vor să meargă acasă să mănânce miel. Dacă folosești acel interval pentru a citi un discurs scos parcă dintr-un manual de dialectică, fie el și corect din punct de vedere teologic, pe toți oamenii ăștia îi plictisești. N-o să faci direct teologi din mireni care ajung la biserică o dată pe an. Tot ce reușești este să le confirmi impresia lor că biserica e doar vorbe goale, că e perimată, că e pentru moși și babe, și toate celelalte răutăți care circulă în societatea noastră.

Părerea mea.

N-am mai făcut Paștele în România de fix 10 ani, de-abia aștept!

De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-și primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, mulțumind să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al șaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit. De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se. De-a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primește pe cel din urmă ca și pe cel dintâi, odihnește pe cel din al unsprezecelea ceas ca și pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; și pe cel din urmă miluiește și pe cel dintâi mângâie; și aceluia plătește, și acestuia dăruiește; și faptele le primește; și gândul îl ține în seamă, și lucrul îl prețuiește, și voința o laudă. Pentru aceasta, intrați toți întru bucuria Domnului nostru: și cei dintâi și cei de-al doilea luați plata.

(din Cuvântul de Învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur la ziua Învierii)