iunie 2007

Nebunie mare cu iPhone-ul ăsta, programat pentru lansare mâine. Internetul e în flăcări, pe străzi mi-a fost frică să ies 🙂 Cel mai probabil, Apple a dat din nou lovitura cu un aparat care încorporează un telefon celular quad-band, iPod, wireless, client email, browser web şi probabil şi-un desfăcător de bere pe undeva. Pentru mine, alegerea a fost extrem de simplă: nu ştie formatul Ogg pentru muzică, deci n-am ce face cu el.

Uneori e frustrant că industria nu dă doi bani pe lucruri nobile. Pentru că, de ce să nu recunosc, îmi arde buza după un iPhone. E frumos al naibii şi pun pariu că şi interfaţa e haioasă, ca tot ce vine de la Apple. Dar principiile sunt principii. Un player audio care nu ştie formatul Ogg e ca un calculator pe care nu e instalat GNU/Linux: e pângărit.

Cel mai potrivit lucru pe care l-ai putea citi în avion. Din Stephen Hawking, Visul lui Einstein şi alte eseuri, referitor la descoperirea lui Einstein că timpul curge relativ:

Ceasul din avion merge ceva mai încet decât ceasul staţionar. Totuşi, pentru viteze normale de călătorie, diferenţele dintre indicaţiile ceasurilor sunt foarte mici. Pentru a-ţi adăuga o secundă de viaţă, pământul trebuie ocolit cu avionul de o sută de milioane de ori; dar viaţa ţi se va scurta cu mult mai mult din cauza tuturor meselor servite la bord.

Umor britanic.

Curtea de Apel: Icoanele trebuie scoase din şcoli

Suntem din ce în ce mai săraci…

Stau seara în baie şi-mi fac rutina dinainte de culcare (vreo jumătate de oră pentru dinţi, ca-n Seinfeld). Pe geam se aud nişte lătrături furioase şi nişte miorlăituri ca din gură de şarpe. Un gard se zguduie ca şi cum cineva sau ceva s-ar izbi de el. E clar, zic, pisica aia a-ncurcat-o. Zgomotele continuă aşa minute bune, după care îmi dau seama că se aud mai multe miorlăituri distincte. Iar lătrăturile parcă-s mai mult a ciudă. Pesemne un câine prins într-o curte moare de oftică fiindcă o târlă de pisici se coţăiesc în voie în mijlocul străzii noastre din piatră de râu denivelată.

Seară de vară în Vatra Luminoasă.

Când am plecat din România în Statele Unite, acum opt ani, a trebuit să mă dezvăţ cât mai repede să convertesc toate preţurile americane în lei româneşti, pentru că nu aş mai fi cumpărat nimic. Comparat cu preţurile româneşti, cele americane păreau exorbitante. Tricourile, adidaşii, mâncarea, papetăria, o masă la restaurant erau mult mai scumpe decât în România. Cu timpul, am învăţat, cum e normal, să judec dolarul american ca pe o monedă în sine şi să raportez costurile la salariu.

Acum, însă, se întâmplă ceva incredibil: trăiesc acelaşi sentiment, dar în sens invers! Comparate cu preţurile americane, alcoolul, electronicele, mâncarea, hainele costă aberant. Oi fi înnebunit eu? Ce-i drept, în ’99 tot ce cumpărai în România era turcesc şi/sau de proastă calitate. Acum sunt chestii bune, multe de mărci cu care sunt obişnuit din State. Dar tocmai de aceea pot compara mere cu mere şi nu-mi vine să-mi cred ochilor. De exemplu, Glenfiddich, un whisky care ne place nouă, costă cam $30 la majoritatea magazinelor din SUA, deşi îl poţi găsi uneori redus la $25. În România nu l-am găsit nicăieri sub $40 (100 de lei), iar preţul standard e mai aproape de $50. Un telefon cordless Panasonic mişto, cumpărat în America, costă vreo $120 şi are bază şi încă doi sateliţi. Aici am găsit la acelaşi preţ un model mai prost şi cu un singur satelit (şi, în paranteză, un Gică de la reprezentanţă a făcut şi mişto de mine). De telefoane mobile şi calculatoare nu mai zic, sunt cam cu 50% mai scumpe. Aici chiar nu găsesc altă explicaţie decât că sunt destui fraieri care dau banul, că doar toate-s făcute în Taiwan şi n-au motiv să coste mai mult decât cele din State.

Probabil o să fac ce-am făcut acum opt ani: o să renunţ să mai convertesc totul în dolari şi o să socotesc în lei… 🙂

Să mai zic şi de bine, să nu creadă lumea că ne pute pe oriunde mergem 🙂 Acum câteva zile am fost la un club cum mi-aş dori să fie mai multe. Într-un subsol cu multe camere, un om s-a apucat mai demult să-şi invite prietenii la o supă săptămânală. Cu timpul, prietenii au adus alţi prieteni, la oferta de supă (rămasă doar pentru cei apropiaţi) s-a adăugat şi oferta tradiţională de alcool, şi aşa, dus de un prieten al unui prieten al unui prieten al patronului-gazdă, am ajuns şi eu pe acolo într-o seară. Atmosfera e cu nenumărate clase deasupra cluburilor cu pretenţii, muzica e bună, dar nu dată prea tare şi, ca să demonstreze că se poate, aerisirea e admirabilă (deşi se fumează mult). Unele camere au mese, altele sunt lăsate goale pentru dans. Clienţii sunt în mare parte studenţi şi artişti fără ifose (la club, în pantaloni scurţi? erezie!).

Cu toate astea, servirea este ireproşabilă, mai ales din punctul de vedere al unui nepriceput ca mine. De exemplu, am comandat două whisky-uri diferite (Laphroaig, mmmm) şi într-unul din ele am primit cuburi de gheaţă, pe când celălalt a venit separat cu un pahar de apă rece. Nu că m-aş pricepe eu, dar omul părea că ştie ce face. Berea rece este într-adevăr rece, iar mojito-urile sunt pisate cu nădejde, nu doar de formă, nu cumva să se strivească vreo frunză. Şi ce e mai mişto decât să te servească chiar patronul? Te simţi bine, exact ca într-o vizită. Colac peste pupăză, m-am întâlnit şi cu o verişoară, dovadă suplimentară că localul e frecventat de genul de oameni cu care chiar vreau să mă-ntâlnesc.

Dacă vă interesează, întrebaţi-vă prietenii – sigur unul din ei a fost vreodată acolo 🙂

Nasol! Una din primele chestii pe care le observi în suburbiile Americane este că nu există trotuare. Cam încolo se îndreaptă Bucureştiul zilele astea. Iată, într-o suflare, câte lucruri pot să enumăr cu care trebuie să te lupţi dacă insişti să mergi pe jos: rahaţi de câine, maşini parcate, bălţi, foste săpături pe care nimeni nu le-a nivelat, ţevi de scurgere de la balcoanele de deasupra (care picură încontinuu, chiar şi pe timp de mare secetă), grămezi de moloz, mese de la terase improvizate, tomberoane, reclame cu cursuri valutare, ghişee de ambasadă cu soldaţi încruntaţi, garduri mobile care ţin locuri pentru maşinile care urmează să parcheze, tarabe de flori, tarabe de multiplicat chei, bătrânei cu cântare, crengi de copaci crescute aiurea şi netunse (astea sunt „nemesisul” meu personal), şi eventual câte o maşină în plină viteză care caută unul din locurile de parcare enumerate mai sus.

Mai dă cineva doi bani pe mersul pe jos?