decembrie 2007

În altă ordine de idei, mi-am luat pe avion să citesc The God Delusion şi m-am enervat înfiorător. Atât de tare, încât cred că o să mă apuc să comentez pe marginea ei, probabil o să fac o pagină de web. Cartea, în esenţă, vrea să demonstreze că nu există Dumnezeu, dar rar mi-a fost dat să văd un text cu atâtea aberaţii, sofisme, comparaţii tendenţioase şi tertipuri de doi lei. Nu cred că am găsit un paragraf întreg cu care să fiu de acord. Practic, Richard Dawkins spune că „din cauză că nu-l putem vedea pe Dumnezeu în spaţiul fizic, din cauză că clericii nu reuşesc sau nu se preocupă să-i demonstreze existenţa, din cauză că în numele religiei s-au săvârşit atrocităţi de-a lungul vremii şi din cauză că Biblia este supusă şi ea erorii umane, rezultă că nu există Dumnezeu”.

Sigur, atei au mai fost pe lume, dar Dawkins e coerent, deştept şi carismatic şi, pentru o minte şubredă, multe din inepţiile pe care le spune pot părea adevărate, pentru că le spune foarte sentenţios. Deocamdată am citit două capitole, revin mai încolo ceva.

Cu ceva (numai ceva…) întârziere, am pus pe internet pozele din Hawaii. Avem o grămadă de povestit pe marginea lor, dar pentru asta trebuie să daţi de băut. 🙂 O să le adaug şi comentarii, dar numai după ce ne întoarcem în SF, iar între timp poate apuc să mai scriu câte ceva pe blog.

http://catalin.francu.com/Photos/

De exemplu, pe insula Maui am închiriat un Jeep Wrangler. Mare greşeală! El e construit cu intenţia să fie o maşină de teren, mai bărbătească, dar cred că s-au întrecut cu măsura. Răspundea foarte greu la comenzi, roţile parcă nu se curbau destul şi din cauza asta lua toate curbele foarte largi, iar acceleraţia cred că era prost reglată, fiindcă mi-a luat vreo două zile ca să învăţ să plec de pe loc fără scrâşnete de cauciuc. Nu avea nimic electronic pe ea, totul era mecanic, de la încuietori la radio şi la afişaje. Era decapotabilă, dar copertina se prindea al naibii de greu şi dacă n-o prindeai bine fâlfâia zgomotos tot drumul. Pot să înţeleg cum unii oameni gustă genul ăsta de aventură, dar nu eu. 🙂 Pe Big Island am închiriat un Chrysler Sebring şi a fost mult mai mişto.

Un bar undeva prin Lipscani (nu vă divulg numele nu pentru efectul artistic, ci pentru că nu-mi amintesc, pentru mine Lipscaniul a fost dintotdeauna o mare nebuloasă). Eu şi un prieten bem câte ceva (eu un Irish coffee, în speranţa de a drege busuiocul, el fidel berilor lui) şi vorbim despre chestiuni filozofice adânci. E încă devreme, cel puţin pe alte fuse orare. Mă duc la baie şi când mă întorc îl găsesc vorbind cu un tip care până atunci stătuse singur într-un colţ. Îmi zice în engleză, „ia uite, tipul ăsta trăieşte în San Francisco”. Mai mult din reflex zic, „wow, unde în San Francisco?” Zice, „North Beach, tu?” Zic şi eu, „Ashbury Heights”. Şi mă întreabă pe ce stradă! Zic „Upper Terrace”. Şi ştia de ea!

Ce şanse ai să intri într-un bar la întâmplare din Bucureşti şi să dai peste un concitadin din partea opusă a globului, dintr-un oraş de numai 800.000 de oameni?

Şi fiindcă asta nu era destul, după ce stăm noi trei vreun sfert de oră şi schimbăm generalităţi despre meseriile noastre şi ce facem noi în Bucureşti (tipul avea câteva zile de pierdut până la nunta unui prieten din Bruxelles), apare încă un tip care foarte nonşalant se bagă în discuţie, tot în engleză. Şi la ăsta se vedea de la o poştă că era tot american, fiindcă era de culoare, marca Bob Marley. Şi cu el am schimbat alte amintiri, despre Cambridge, Massachusetts, fiindcă tipul fusese la Harvard. Din păcate, ăsta era cam beat (chiar şi după standardele noastre), fiindcă ne-a luat cam jumătate de oră ca să aflăm cum îl cheamă şi era greu să-l convingi să se concentreze mai mult de două fraze pe acelaşi subiect. Şi am ţinut-o aşa, vreo două ore, în care mie încă nu-mi venea să cred că am dat peste doi americani din cele două oraşe în care am trăit eu în SUA, complet întâmplător, într-un bar oarecare din Lipscani. Asta în timp ce Bob Marley se dădea de zor la barmaniţă, care ar fi vrut să ne evite, dar nu avea cum, pentru că trebuia să treacă mereu pe la noi să ne aducă băuturi. Şi eram şi ultimii clienţi (cel puţin ultimii care nu adormiseră deja). O experienţă complet suprarealistă.

Asta cred că a fost, de departe, cea mai improbabilă noapte din viaţa mea.