ianuarie 2008

Daca mai exista vreun dubiu ca murim cu totii, chiar si cei mai mari dintre noi, iata – a murit si Bobby Fischer… Un om putin nebun, putin imatur, putin evreu antisemit, putin fara diploma de liceu, dar un sahist magistral, poate cel mai mare al tuturor timpurilor.

Nu-mi sta in fire sa bloghez fara diacritice, dar evenimentul e prea notabil; momentan nu-mi merge internetul pe Linux (suntem in Londra zilele astea), iar sub Windows n-am un pachet bun de diacritice. Ca sa fac o paranteza si sa anticipez o sugestie, driverul de Windows facut de Cristian Secara este bun si foloseste chiar diacriticele romanesti corecte (ș si ț, cu virgula dedesubt), dar acestea nu sunt incetatenite si se vad prost pe majoritatea sistemelor, in sensul ca ș si ț au marime diferita de restul literelor si arata enervant. Sub Linux, maparea romaneasca foloseste doua litere gresite, s si t cu sedila in loc de virgula, dar macar arata uniform pentru ca majoritatea sistemelor stiu sa le redea.

La Pensiunea Ana-Maria a fost extraordinar, am avut parte de nişte gazde exact cum îmi imaginez eu când aud cuvintele „omenie” şi „a omeni”. N-am ştiut ce-i foamea şase zile şi, deşi am mâncat ca sparţii (trei mese pe zi, ceea ce eu nu mai făcusem de câţiva ani buni), n-am reuşit să le risipim gazdelor impresia că „copiii ăştia nu mănâncă nimic”. Şi am nimerit şi în sezonul potrivit, la sarmale, caltaboşi, sângerete, piftie şi alte bunătăţi. Vila e făcută clar cu scopul ca turiştii să se simtă bine, nu cu scopul de a face bani (de exemplu, toate camerele erau foarte mari şi cu o mulţime de mobilă).

Vila are o curte lungă, care coboară lin (sau nu prea, depinde cu ce parte te aşezi pe sanie) spre un pârău. Fiind vorba de o iarnă în Bucovina, când am ajuns acolo deja erau vreo 30 cm de zăpadă şi mai târziu a mai nins încă pe-atât. Aşa că ne-am dat cu sania şi cu schiurile (puse tot de gazde la dispoziţie) sau direct cu pantalonii de schi şi cu fundurile (noastre). Într-o zi am ajuns până jos la pârâu şi am făcut şi o mică expediţie, am luat-o în sus prin albia îngheţată şi, lăsând în urmă ultimele case, am intrat prin pădure. Era foarte frumos, era totul nins şi doar din loc în loc se mai vedeau urme de iepure şi de câine. Plus din loc în loc câte un copac tăiat. Pădurea asta este chiar întreţinută cu cap, cum ar trebui să fie, adică ultima casă de pe drum este cea a pădurarului şi el marchează copacii care trebuie tăiaţi (şi mai şi plantează ceva în loc). De exemplu, ne-a plăcut că am ajuns la un ciot unde fusese tăiat un brad, dar chiar de lângă ciot mai ieşea un brad tânăr, de vreo 2-3 ani, pe care îl lăsaseră în pace.

Gazdele ne-au povestit că vara, în fiecare zi, se duc prin pădure şi adună ciuperci, mure şi alte ingrediente pe care le-am recunoscut cu plăcere într-o plăcintă de ciuperci de să mori mâncând, într-o salată de hribi muraţi sau într-o afinată, după… afinităţile fiecăruia. Pe lângă asta, pe ambele laturi ale curţii oamenii plantaseră zmeură, afine, corni, măceşi şi alte plante numai bune de făcut tot soiul de băuturi terminate în -ată (şi gemuri, despre care prietenii mi-au spus că-s mortale, dar eu n-am încercat, pentru că trebuia să trag linia undeva înainte să explodez).

Am făcut şi drumeţii prin zonă. Am fost la două mănăstiri, Arbore şi Suceviţa şi e o deosebire ca de la cer la pământ între ele din punct de vedere al condiţiei. Suceviţa este prosperă, are majoritatea picturii exterioară şi turiştii vin gârlă, chiar şi pe 31, când am ajuns noi. Arbore este mult mai retrasă şi mai chinuită de vreme (pe exterior, doar pe sub streaşină mai rămăsese pictura cât de cât intactă). Cred că o duc şi mai rău cu fondurile de la UE şi se cunoaşte, pentru că interiorul este în restauraţie de peste 10 ani şi au făcut doar jumătate sau poate mai puţin. Şi era un frig! Dar chiar şi în condiţiile astea, doamna de la intrare a stat cu noi şi ne-a povestit o mulţime de lucruri despre mănăstire.

Tot în ziua aia (pe 31, în loc să dormim) am mai ajuns la Marginea, vestită pentru atelierele ei de ceramică, unde am intrat într-un atelier şi eu am stat vreun sfert de oră uitându-mă prostit la un olar cum făcea glastre. Boţul ăla de humă care se învârte e aproape hipnotic şi omul lucra cu o viteză fantastică, în mai puţin de 5 minute făcea o glastră de vreo 20-25 cm şi în final toate arătau exact la fel (deşi erau făcute absolut manual, cu un singur ghidaj pentru înălţime).

Tot pe 31 am ajuns şi la Salina Cacica, care este, la propriu şi la figurat, mult mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară. Când ajungi acolo arată ca orice mină, cam dărăpănată. Dar înăuntru găseşti două capele, una catolică şi una ortodoxă, cu tot cu icoane, un lac sărat, un teren micuţ de fotbal, toate săpate în sare. Astăzi exploatarea se face modern, inundând galeriile cu apă care apoi este dusă la o staţie de evaporare câţiva kilometri mai încolo. Dar se mai văd încă vechile puţuri din vremea când se lucra cu târnăcopul.

Ultimul obiectiv a fost un stejar de la Cajvana, de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Nu este foarte înalt şi era şi cam chel, fiind iarnă, dar trunchiul este enorm. Trei oameni cu mâinile întinse abia dacă am putut cuprinde o bucăţică din el, cred că e nevoie de vreo 8-9 să-l cuprindă tot. Şi toată lumea ne-a spus că pe vremuri avea o scorbură enormă (în care nu-ştiu-cine a crescut şi porci la un moment dat), dar azi s-a resorbit şi abia dacă mai putea intra un copil de-a buşilea în ea.

Întoarcerea (pe 3 ianuarie) a fost demnă de restul excursiei, pentru că pe 2 a început să ningă. Mai în glumă, mai în serios, am luat-o spre sud pe E85, cu gândul că dacă se înăspreşte vremea tragem la un motel şi mai vedem noi. Asta din cauză că începând cu 2 ianuarie văzuzem la Realitatea TV numai ştiri de genul „deci astăzi muriţi, aţi trăit voi până azi, dar azi sigur muriţi” (un fenomen numit „farmecul discret al isteriei”). Şi aiurea, că s-a mers perfect până la Urziceni, cu câteva mici zone unde viscolea peste şosea şi se depusese câte puţin. De la Urziceni încolo, e drept, s-a mers în coloană cu 30-50-70 km/h, după posibilităţi, dar în total am făcut 6 ore, nu cu mult mai rău ca vara.

Surpriza cea mai plăcută a fost că, într-adevăr, mâncarea asta nu îngraşă (după cum ne tot spuneau gazdele în timp ce eu făceam eforturi să nu iau şi a patra sarma). Neavând cântar la Solca şase zile, m-am suit pe cântarul de acasă pe 4 ianuarie aşteptându-mă să-l rup, dar chiar nu depusesem decât vreun kilogram şi ceva, iar de atunci am jucat fotbal de două ori şi am revenit la greutatea nominală.

Ce frumoasă este iarna!

Dacă era să ne luăm după semnalmente, Revelionul ăsta a început groaznic. Aveam o vilă rezervată în Arieşeni, judeţul Alba, şi pe 28 seara urma să plecăm cu trenul de noapte spre Cluj. De acolo mergeam cu nişte prieteni cu maşina. Numai că, chiar pe 28 după-amiază, am aflat că varianta Arieşeni a picat (un tras în piept à la Balcani). Şi deci ne-am pomenit noi cu bilete la trenul de noapte spre nicăieri, iar prietenii noştri plini de draci după ce pregătiseră excursia asta în amănunt, cu mulţi nervi şi timp cheltuit.

De aici, totul a mers însă din ce în ce mai bine. Printr-un noroc chior, am găsit o vilă de închiriat la Solca, judeţul Suceava (un pic la vest de Suceava, un pic la nord de Gura Humorului). Proprietarii vilei fuseseră, la rândul lor, traşi în piept în ultima clipă de nişte posibili chiriaşi şi deci toată lumea a răsuflat uşurată când ne-am găsit.

Dacă tot aveam bilete la tren şi dacă prietenii noştri erau deja în Cluj, am luat oricum trenul încolo. A fost haios la trenul de noapte, cu care îmi place mult să merg, dar nu prea se iveşte ocazia. CFR-ul mi se pare unul din cele mai bune servicii din România (deşi are şi el poveştile lui de groază). Dorm bine când mă leagănă trenul, dar de data asta m-am trezit pe la vreo două noaptea în nişte zgâlţâituri apocaliptice. Făcea urât trenul, turbulenţele de la avioane sunt nimica toată! Am încercat eu să mă calmez zicându-mi că probabil sunt eu buimac şi de-asta creierul exacerbează senzaţiile, dar ulterior am aflat că chiar există o bucată din traseu, după Braşov, unde şinele sunt foarte proaste. Dar am scăpat vii şi de data asta şi la 7:20 dimineaţa eram la Cluj.

De aici, după porcăriile şi cozonacul de rigoare la prietenii noştri acasă (doar eram încă în lumina Crăciunului), am luat-o cu maşina vitejeşte pe drumul european E576 prin Apahida – Gherla – Dej – Bistriţa – Pasul Tihuţa – Vatra Dornei – Câmpulung Moldovenesc – Gura Humorului – Solca. Dacă vă-ntrebaţi de ce am trecut şi Apahida în listă, este pentru că m-a distrat să trecem prin el, fiindcă mi-a adus aminte de cântecul lui Semnal M, Bal la Apahida.

Litera E din E576 probabil vine de la „E cel mai nasol drum din lume”. Cred că şi-a căpătat statutul de drum european fiindcă leagă Transilvania de Bucovina, fiindcă din punctul de vedere al calităţii ar trebui inventată o iniţială nouă special pentru acest drum. Erau porţiuni de kilometri întregi unde drumul pur şi simplu nu avea bucăţi drepte, tot timpul erai cu cel puţin o roată într-o groapă. La un moment dat, maşinii din faţă i-a sărit capacul de la roată de la atât hurducat. Şi în condiţiile astea trebuia să mai depăşeşti şi camioane, pe serpentine. Când nu erau gropi, erau celelalte distracţii specifice drumurilor româneşti: câini, căruţe, maşini parcate, maşini care dau înapoi… Una peste alta, drumul n-a fost periculos nici o clipă, dar a fost extrem de tracasant (nu pot decât să-mi închipui cum i-a fost şoferului). A fost şi pitoresc, în zona Pasului Tihuţa peisajele sunt minunate, dar e greu să faci focus din cauza zgâlţâiturilor. 🙂

Va urma, dar până atunci iată şi câteva poze:

În anul 2008, Bucureştiul este încă la mila Domnului. O iarnă bună este una în care ninge puţin, iar o zăpadă mare parcă ar fi a 11-a plagă a Egiptului, comparabilă în gravitate cu moartea întâilor-născuţi.

Am petrecut trei ierni grele în Boston şi niciodată nu mi-a fost dat să văd aşa mormane de zăpadă pe bulevardele mari. Om fi noi mai proşti de nu le putem dovedi? În Boston, soluţia era ca, îndată ce se prognoza câte o zăpadă mare, să interzică parcarea pe anumite artere mari din oraş, iar pe acelea le parcurgeau în permanenţă cu plugurile şi le menţineau curate. Pe străzile mici, ce-i drept, nu se putea intra întotdeauna, dar măcar puteai ajunge dintr-o parte în alta a oraşului la fel de bine ca şi vara. Şi sigur că în timp veneau şi camioanele care încărcau troienele şi le duceau undeva (nu apucau să se transforme într-o mocirlă neagră, acea soră urâtă a zăpezii).

De când cu zăpada, Bucureştiul a devenit o mare parcare. Cumva, printr-o conexiune care mie îmi scapă, dacă pe prima bandă sunt parcate maşini, iar pe a doua a dat plugul zăpada, rezultă că pe a treia poţi parca alte maşini. Şi aşa pe drumuri de 3 benzi + tramvai pe sens ajungi să mergi doar pe linia de tramvai. Dacă mai dă încă o ninsoare, probabil vom avea nevoie de vreo şase benzi pe sens ca să mai putem merge undeva (eventual ne învârtim toţi prin Piaţa Unirii). S-a gândit cineva să prevadă că nu are unde să lase maşina şi, în consecinţă, să o lase acasă?

Zăpadă sau nu, taxiurile nu mai vin la comandă. Ştiu pe dinafară 5-6 numere de companii mari, dar cam în 50% din cazuri, după un sfert de oră de stat la telefon, descopăr că în zone ca Vatra Luminoasă sau Timpuri Noi nici una din companii nu are maşini libere. Ştie cineva vreo firmă bună? Una care vine nu doar când nu e agolmeraţie, nu e zăpadă, nu e weekend şi nu sunt sărbători?

Bucureştiul a avut şi părţi frumoase de sărbători. De exemplu, decoraţiile de pe Magheru, cele care imitau fulgii de zăpadă căzând, au fost poate cele mai frumoase pe care le-am văzut vreodată. Şi ninsoarea a avut şi o parte bună: măcar vreo două zile, oraşul a fost imaculat. După care a început să iasă din nou la iveală faptul că nimeni nu-şi mai spală maşina. 🙂 Principiul, de o imbecilitate dezarmantă, este că „oricum se murdăreşte”. Pe acest principiu, începând de azi nu mai fac duş.