Din fazele Bucureştiului

Vreau să schimb filtrul de apă la frigider (avem un frigider care dă apă de băut şi cuburi de gheaţă). Problema e că nimeni nu vinde filtre de schimb, deşi am fost la vreo 5 lanţuri mari de magazine şi am sunat la telefon la alte câteva, şi toate vând frigidere cu automat de gheaţă. Se pare că e o problemă în Bucureşti, toată lumea vinde produse, dar nimeni nu vinde consumabile. Am sunat la telefon la producător şi mi-au spus că „poate au în Metro, că acolo se duc toţi” sau, dacă nu, la ei la firmă în Otopeni. Mişto, pentru un filtru care costă $40 trebuie să mă duc până în Otopeni. Prin comparaţie, când am schimbat un filtru identic la frigiderul din San Francisco, l-am scos din soclu, i-am luat numărul de model, l-am căutat pe Google, am dat click pe primul magazin cât de cât respectabil care-l vindea şi l-am cumpărat. Totul a durat 10 minute, plus încă două zile ca să-mi vină acasă prin poştă.

O problemă similară am avut şi cu telefonul fix. Am intrat pe la vreo trei magazine căutând un telefon fix fără fir, cu robot, marca Panasonic (avem şi în State şi ne place mult marca asta). Bun, am găsit în câteva locuri, dar nimeni nu vinde sateliţi suplimentari. Le-am explicat că aş vrea 3-4 şi toţi îmi zic că sigur că da, se pot adăuga sateliţi suplimentari, dar noi nu-i vindem. În cele din urmă, am cumpărat un telefon cu un singur satelit (cel care vine cu baza). Evident că vânzătorul mi-a explicat că nu se pot adăuga sateliţi noi, noroc că nu l-am crezut. Acum sunt în stadiul în care am telefonul mult dorit, dar vreau să-i mai adaug sateliţi, ştiu exact ce model îmi trebuie, şi nimeni nu-l vinde. 🙂

În România este imposibil să iei un produs din raft, să dai banii pe el şi să ieşi din magazin (poate doar dacă cumperi o pâine). La Diverta am stat o grămadă la coadă pentru că, nu ştiu din ce motiv, acolo se pot plăti şi facturi la gaze sau altele. Sau dacă nu este asta, este cineva în faţa mea care a cerut o factură, care înseamnă că trebuie completate vreo două kilograme de formulare pentru ca ei să poată scădea preţul unei cărţi din taxele unei firme de tricouri.

Am cumpărat un fier de călcat din Cora şi m-au întrebat de vreo trei ori dacă sunt sigur că nu vreau să fac proba şi garanţia. Raţionamentul meu este că, dacă din fiecare 10 produse cumpărate unul nu merge, e ca şi cum aş plăti totul cu 10% mai scump şi în schimb scap de nişte ore de stat la coadă. Şi dă-l încolo, e un fier de călcat, nu o plasmă, şi e marcă bună.

Cu cartea de credit surprizele nu mai contenesc. Teoretic, multe magazine zic că acceptă cărţi de credit, dar în final te pun să introduci PINul, ori cărţile de credit merg fără PIN (spre deosebire de cele de debit). Nu numai, dar e o greşeală să introduci PINul la o carte de credit, pentru că atunci tranzacţia se face în regim de debit, ca şi cum ai scoate bani gheaţă de pe cartea de credit. Iar pentru o asemenea tranzacţie, compania de credit mă taxează scurt $20-$30. Motiv pentru care eu n-am folosit niciodată PINul la cărţile de credit şi nici nu mi-l ştiu. Şi e o situaţie tâmpită să te trezeşti la magazin cu cumpărăturile făcute şi neavând cum să plăteşti. Până la urmă plătim cu cartea de debit, ceea ce implică alte riscuri (fiind legată direct de contul din bancă, ai mai mult de pierdut dacă magazinul se hotărăşte să-ţi fure numărul cărţii).

Gata astea-s alea rele, am şi multe bune de povestit. 🙂

8 thoughts on “Din fazele Bucureştiului”

  1. Eu când am nevoie de accesorii/consumabile fac la fel cum ai descris tu: caut pe Google, găsesc un magazin cât-de-cât respectabil, fac comandă și aștept 🙂 În medie durează cam 10 zile – din care o săptămână e drumul peste ocean și restul (până la încă o săptămână) fredonația prin minunata și fascinanta vamă (eh)…

    Nu știam faza cu cărțile de credit – e drept că multă lume se plânge că li se cere PIN-ul la noi, dar să știi că și în alte țări europene e la fel – am observat același lucru în Amsterdam de pildă. Eu cred că e doar o încercare de a mări siguranța (și așa inexistentă) a CC-urilor. Ca fapt divers, în funcție de nivelul de cunoștințe al angajatului de la casă, unii știu să programeze POS-ul în mod PIN-less – am făcut asta la un magazin SONY astă-iarnă, deci se poate – trebuie doar să insiști 🙂

  2. Introducerea PIN-ului este o masura de securitate, de autentificare a tranzactiei si nu are nicio legatura cu modul de comisionare.

    Creditorul face diferenta intre tipul operatiunii efectuate, respectiv plata la comercianti sau retragerea de numerar de la ATM.
    Esti absolut sigur ca asta e motivul pt care te taxeaza 20-30$ ?

    Cred ca e vorba de obiceiuri..
    De ex, pe mine m-a deranjat practica din .us de confirmare a platii doar prin semnatura, motivul e similar celui mentionat de tine.
    Nu ma ingrijoreaza atat cazul in care magazinul s-ar gandi sa iti fure nr cardului, ci e vorba de cazul banal in care iti pierzi cardul si pana cand iti dai seama de asta, gasitorul poate face plati dupa pofta inimii, desi nu-ti stie PIN-ul. Dar nici nu i-l cere nimeni. Ti se pare ok asa ? 🙂

    Oricum, confirmarea tranzactiei prin introducerea PIN-ului este o practica des intalnita nu numai in .ro si este indiferent de tipul de card.

    Asteptatul la coada la Diverta .. se mai intampla si asta.
    Eu am stat la coada 30 de minute pt a-mi reincarca un prepaid la AT&T. De ce ? Pentru ca inaintea mea era o dra semi-isterica care avea nu stiu ce pb cu iPhone-ul si nu se rezolvau de doua saptamani ..
    Sa trag de-aici concluzia ca in U.S.A se sta mereu la coada cu orele ? Sau ca oamenii de la coada sunt isterici ? 🙂
    (sau ca sunt pb cu iPhone-ul ? :)) )

    Si totusi .. ce legatura au toate astea cu Bucurestiul ? 🙂

    Hai cu cele bune !
    Si bine ai venit !

  3. Da, pe cărţile mele de credit sigur există echivalenţa asta, că o tranzacţie făcută cu PIN se consideră ca o extragere de numerar. Nu ştiu de ce taxa e aşa de mare, dar bănuiesc de ce: pentru că îmi trebuie bani gheaţă *acum*. 🙂

    Cât despre furatul cărţii, diferenţa e următoarea: când cineva îmi fură o carte de credit şi face cumpărături cu ea, nu cheltuie banii mei, ci ai companiei de credit. Care, pentru comisionul de 2-3% pe care îl câştigă pentru tot ce cheltuiesc eu, îmi oferă diverse garanţii. Pot să îi sun să le zic „nu am făcut eu cheltuielile astea” şi compania mă crede şi suportă ea pagubele.

    Cu o carte de debit, însă, lucrurile stau altfel, pentru că ea este legată direct de contul din bancă şi deci hoţul cheltuieşte banii mei. Şi acolo pot să-i zic băncii „nu am cheltuit eu sumele astea”, dar altfel negociez cu ei când banii mei sunt deja duşi.

  4. rand
    Vad ca s-a ratacit comentariul meu. Rusinica blogger! Halal interfata!
    end of rant

    Nici in SUA situatia nu e asa de roz in privinta cardurilor. Eu am avut probleme cu cardul meu de debit (Visa Electron). Pur si simplu nu vroiau sa valideze tranzactia. Noroc ca o colega cu care eram s-a gandit sa-i puna pe vanzatori s-o bage in POS ca una de credit si asa a mers. Altfel … cred ca faceam foamea pe-acolo.

    Mai stiu pe unii care s-au dus in concediu intr-o statiune aflata la granita dintre Austria si Elvetia si unde n-au putut sa foloseasca absolut niciun card.

    Pare cam greu de crezut ca-s asa de treaba bancile, chit ca asa cum ai zis e vorba de banii lor. Nu vad de ce asta i-ar opri sa mearga pana-n panzele albe pentru a-si recupera banii de la tine, de la clientul lor. Plus ca banca castiga niste comisoane din tranzactiile la POS-uri si daca sunt facute cu un card de debit.

    Oricum mare pacat ca tehnologia e inca asa de nesigura si ca bancile sunt asa comode, reticente si zgarcite in a imbunatati sistemul.

  5. Am avut aceeasi problema – am rezolvat-o anuntand din start ca platesc cu „card fara PIN”. De obicei asta inseamna ca se cheama sefa care bate ceva magic sau (la Carrefour si Bricostore) cardul iti este dus intr-un loc special impreuna cu buletinul. Dureaza mai mult dar pt tranzactii mari merita.

  6. Problema e ca in Romania nu prea se stiu inca chestiile astea cu credit/debit. E o aiureala sa spui ca in toata Europa e ca in Ro, nicaieri nu ti se cere absolut nici un PIN, eu am platit cu (prea multa :)) larghete si in Franta si in Spania numai pe semnatura.
    O fi mai nesigur dar banii pe care nu-i cheltuiesc eu nu sint problema mea. In Ro se face smecheria aia cu pinul ca ei sa-ti ia banii ca csah advance si sa nu plateasca nici o taxa (1-5% cit da comerciantul), dar evident tu platesti o penalizare de te rupi.

    Catalin, in ziua de azi majoritatea bancilor americane iti garanteaza si debit cardul, in limita a 50 sau 100$. Nu stiu cit de repede se rezolva, dar inclin sa cred ca printr-un simplu telefon ca si la credit card.
    Si eu am fost de curind in Romania si am observat cozi groaznice pentru orice: am stat 30-45 de minute intr-un oficiu postal fara AC fiind al treilea sau al patrulea la coada si cei din fata mea cu operatiuni simple… si femeia de la ghiseu chiar muncea, cit se putea la 45 de grade. Dar sint milioane de stampile si semnaturi si printari pentru orice rahat.

  7. Magazinele in Romania folosesc metoda cu pinul ca sa nu plateasca comisioane firmelor de carti de credit (comisioane care variaza intre 3 si 10% din valoarea tranzactiei plus cativa centi).
    Deci daca ai cumpara un frigider si dai $1000 folosind cartea de credit VISA fara PIN, comerciantul (care sa zicem are negociat un comision de 4% + $.30) va plati $40.30 lui VISA.

    Daca in schimb folosesti PIN, atunci tranzactia este complet diferita. Aici in US se numeste „Cash advance” si comerciantul nu mai plateste nici un fel de comision. In schimb, posesorul cardului este incasat un comision (de obicei 3%). Mai e inca o cheltuiala ascunsa de care multi nu isi dau seama, si anume faptul ca un cash advance incepe sa acumuleze dobanda pe cartea de credit (care variaza de la 8% pana la 25% / an) imediat, spre deosebire de cheltuielile normale, fara PIN, care de obicei au o perioada de gratie de cel putin 25 zile (in care nu platesti dobanda).
    Si chiar si mai mult, daca de exemplu aveai facute deja cheltuieli (normale fara PIN) pe card de sa zicem $2000, care nu acumuleaza dobanda, si apoi cumperi frigiderul cu $1000 dar cu PIN, atunci pentru $1000 incepi sa platesti dobanda imediat, si cand incepi sa faci plati la cartea de credit, MAI INTAI se reduce balanta la suma FARA dobanda (deci cei $2000 existenti), astfel incat platesti dobanda cat mai multa la $1000 de la fridiger.
    In US este interzis prin contract comerciantilor sa afiseze logo cum ca accepta carti de credit, si sa refuze tranzactii fara PIN. In acelasi timp le e interzis sa si puna limite de suma (asa cum fac unele bufete chinezesti prin Bay Area). In principiu, daca ti se intampla o chestie de genul asta, poti sa suni la VISA sau MasterCard etc si sa te plangi. Daca mai multa lume se plange, e posibil ca acel comerciant sa piarda contractul, sau sa trebuiasca sa il renegocieze pentru comisioane mai mari.

    Bineinteles, in Romania si chiar si in Europa, e altfel. Dar de, e alta lume, ce sa-i faci?

    Si apropo, Visa Electron e o retea raspandita in Europa si Asia. In US extrem de putini sunt legati la aceasta retea (poate 1%), de aceea nu prea ai ce face cu Visa Electron aici.

Dă-i un răspuns lui mihnea Cancel Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *