Cum să nu mergi la film

Luni era Daria la şcoală toată ziua, aşa că am decis să mă duc la film de unul singur. Voiam să văd Zack and Miri Make a Porno; nu ştiam nimic despre film, nici actorii, nici dacă avea recenzii bune, dar văzusem posterul şi îmi plăcuse ideea. Buuuuun.

Intru eu în sală, mă aşez, se sting luminile, mă uit la reclame… începe filmul. Prima secvenţă, un prim-plan cu Philip Seymour Hoffman, gras şi blond cum e el, în chiloţi. Hm, zic, bun, mie chiar îmi place tipul, l-am văzut în The Talented Mr. Ripley, în Before the Devil Knows You’re Dead şi-mi place cum joacă. E el cam gras ca să joace într-o comedie despre un film porno, dar începe bine.

A doua scenă, apare şi Catherine Keener (Maxine în Being John Malkovich). Actriţă bună şi ea, n-aş prea vrea să o văd dezbrăcată, dar în definitiv nu e un film porno, e o comedie despre un film porno, probabil tocmai de acolo provine umorul.

Mai trec câteva scene şi filmul era semi-umoristic, dar un umor cam negru; parcă mă cam dezumflasem, mă aşteptam la altceva. Philip Seymour Hoffman trăgea să moară, urina sânge, se umpluse de sicozis, iar nevastă-sa îi destăinuia psihiatrului conjugal că îşi doreşte ca soţul ei să moară, ca să o poată lua de la început. Ce naiba-i asta, când vine vorba despre filmul porno?

Mai trece vreun sfert de oră, nevasta îl părăseşte, pleacă cu fetiţa lor la Berlin, iar fetiţa creşte sub influenţa unei artiste renumită pentru operele ei pornografice. Aha! Am auzit cuvântul cheie. Mă rog, nu prea-mi vine să râd, totul e chiar destul de tragic. Dar măcar ne-apropiem de partea cu adevărat comică.

După vreo oră din film, eram de-a dreptul alarmat. Nu exista nici un personaj cu numele Zack sau Miri, nimeni nu vorbea de nici un film porno, Philip Seymour Hoffman regiza o piesă de teatru care se confunda cu propria lui viaţă… de fapt, eu în ce teatru am intrat? 6? Şi pe bilet ce scrie? Teatrul 5? Ce de cacao, am intrat în teatrul greşit! Ce fac, mă mut alături? Nah, hai să stau până la capăt. Cât mai e? O mai fi mult?

Până la urmă, s-a dovedit că văzusem Synecdoche, New York, despre zbaterea unui regizor de teatru care îşi filtrează propriile insuccese prin prisma unei piese autobiografice. Nu e genul meu de film, dar a fost interesant. Probabil totuşi că nu m-aş fi dus voluntar să-l văd. Dar măcar mi-a confirmat că Philip Seymour Hoffman e un actor bun.

Aseară am fost şi la Zack and Miri, cu Daria, şi a fost haios, vi-l recomand cu căldură!