Salta

Suntem în Salta de vreo două zile. Salta este un oraș de vreo 400.000 de locuitori la 1.100m altitudine, la poalele Anzilor. E frumușel, mare și nu prea, cu o piață mare în centru și multe terase. Și vremea ține cu noi. Fiind aproape de tropice, aici au fost mereu peste 25 de grade ziua, mult mai bine decât în Buenos Aires. Seara e o plăcere să stai la o berică, deși localnicii sunt destul de insistenți, vin mereu la masa ta să-ți vândă ceva (de la un artist chiar am cumpărat ceva, că știa să-ți spună o poveste ca să-și vândă marfa). În rest, ne-au oferit serviciile vreo șase lustragii de pantofi și mulți alți vânzători de nimicuri frumoase, din cele pe care le pui pe un raft și pe urmă le bombăni când ștergi praful.

Ieri am făcut o excursie lungă de tot. Ne-am trezit la 04:45, ca să fim la 05:50 la locul de întâlnire. Ne gândeam că tot orașul o să doarmă, dar aiurea, orașul încă nici nu se culcase. Erau străzile luminate și pline de lume. Autobuzul care ne-a luat era de fapt un fel de camion de safari, cu trape deasupra scaunelor, pe care le-am folosit din plin. Era un Mercedes modificat de un inginer german care a venit la Salta și i-a plăcut așa de mult, că n-a mai plecat. Primul drum a fost către San Antonio de los Cobres („al cuprului”), un oraș minier la 3.750m altitudine. Drumul a fost foarte interesant, printre munți. Pe același traseu există și o linie de tren foarte pitorească, un fel de mocăniță de-a lor. Din păcate, nu ne-am întâlnit cu trenul, pentru că este unul singur pe zi și noi am plecat înaintea lui. Dar i-am văzut efectele: am oprit într-o gară pe traseu unde puținii localnici își desfăceau tarabele cu obiecte artizanale în așteptarea turiștilor.

În San Antonio, ghidul ne-a rugat să nu dăm bani copiilor, ca să nu-i obișnuim să fugă de la școală ca să vină la cerșit. Mai ales, ne-a rugat să nu le dăm dulciuri, pentru că orașul are 5.000 de locuitori, dar un singur dentist. Când am oprit acolo vreun sfert de oră, am fost pur și simplu asaltați de femei și copii care voiau să ne vândă lucruri, de obicei din lână de lamă sau de alpaca: mănuși, ciorapi, căciuli sau împletituri de jucărie. N-am rezistat, am luat și noi câte ceva (chiar erau frumoase).

După San Antonio, ne-am oprit la un cătun numit El Mojón („piatra de hotar”) să luăm prânzul. El Mojón este, mai degrabă, locuința unei familii care stă acolo de 60 de ani. Au tot soiul de acareturi, inclusiv o cămară făcută din sare, care reflectă razele solare și ține interiorul rece. Și-au făcut și biserică, dar preotul vine să slujească o singură dată pe an și atunci fac tot ce au de făcut, nunți, împărtășanii și celelalte. În mijlocul bătăturii era un glob uriaș făcut din sârme, de care stătea legat un telefon celular (probabil singurul mod de a obține un semnal în lipsa semnalului). Iar apa și mâncarea se puteau încălzi, la nevoie, în focarul unei parabole uriașă de metal. În aceste condiții, totuși, am mâncat pe cinste, niște empanadas cu carne de capră și niște chiftele de lamă cu orez.

După prânz, am luat-o spre nord prin podișul andin și am ajuns la o salină de suprafață. Am mai văzut eu așa ceva, dar asta era mare, nene, peste 200 km². Te uitai în toate direcțiile și vedeai numai sare. Și era o lumină, exact ca pe zăpadă. Puteai să cumperi și obiecte artizanale, evident făcute din sare, ceea ce am și făcut. Rămâne să vedem dacă o să le priască în România, unde umezeala e alta (aici în podiș plouă 5cm de apă pe an).

Pe drumul spre casă, am ajuns la altitudinea maximă de 4170m. Așa am făcut eu două lucruri noi și nemaipomenite într-o zi: am urcat prima oară peste 4.000m și am mâncat carne de lamă, tot pentru prima oară, dar sper că nu și ultima, pentru că a fost foarte bună, cam ca oaia, așa.

Am încheiat cu o coborâre de 2000m pe un drum de 22km (n-am mai pomenit pantă de 9% care să dureze atât) și o mică oprire în Jujuy, de unde am mai cumpărat câteva prostii, că deh, turiști suntem.

Mâine iar ne trezim devreme, ne-a plăcut așa de mult că mai vrem o dată, dar în altă parte.