Se pare că îmi place Londra. 🙂 Am vrut să schimb aerul câteva zile și, profitând de faptul că am doi colegi din State care sunt și ei în trecere, am dat și eu o fugă de-un weekend. Mi-am pus problema să văd în loc de asta un oraș nou (pentru mine) din Europa, dar mă trage ața aici. 🙂
Și nu-mi pare rău. Londra e cochetă și curată ca de obicei. Chiar vorbeam cu un coleg că e un oraș de 7,5 milioane de locuitori, de departe cel mai mare oraș din Europa (restul sunt toate sub 3,5 milioane), și totuși nu se simte; nici urmă de zgomotul, mizeria, cerșetorii și poluarea la care te-ai aștepta. Ce-i drept, e un oraș crescut în general pe orizontală.
Azi am fost la prânz la Google London, unde am mâncat o chestie nouă: friptură de cangur. N-a fost rău, dar nici cu mult mai grozav decât o friptură de vacă. Dar acum sunt un om mai împlinit, știu ce gust are cangurul. 🙂
După-amiază am fost la Casa Handel, o casă în care compozitorul a locuit ultimii 37 de ani ai vieții sale. A fost mai mult informativ decât interesant. M-a mirat să aflu că Handel a trăit într-o casă modestă, ca pentru pătura de sus, dar nu aristocratică; eu trăiam cu ideea că Handel a fost mare compozitor de curte și a dus o viață fastuoasă. A avut tot felul de boli (obezitate, un atac cerebral, episoade de paralizie, iar ultimii 5 ani din viață a fost orb); e de mirare că a trăit 74 de ani. Era extrem de prolific. Oratoriul Mesia l-a compus în trei săptămâni.
După ce mi-am pierdut interesul pentru persoane reale, m-am dus la Muzeul Sherlock Holmes. Aici m-am distrat pentru că era la nivelul meu intelectual: avea statui de ceară cu diverse personaje din povestiri, inclusiv cu victime ale otrăvurilor și cuțitelor, iar în salonul principal era un nene care făcea pe Dr. Watson și își juca rolul chiar bine (atât că la început am crezut că și el e de ceară și era să fac infarct când a început să vorbească cu mine).
Aș fi vrut să fac și poze pe străzi, dar vremea n-a ținut cu mine. A cam plouat și a început să se întunece dubios de devreme, înainte de 16:00. Se pare că cele șapte grade de latitudine în plus față de București chiar contează. Dar am făcut câteva poze și la amurg și au ieșit interesante.
Am ajuns la hotel fără niciun strop de noroi pe pantaloni, după vreo două ore de mers pe jos și vreo 5 călătorii cu metroul. Diseară mă văd cu lumea la un restaurant indian. Mmmmm, indian.
