La Met

Aşa îşi alintă New Yorkezii Muzeul Metropolitan de Artă. Nu prea ai ce alinta la el, pentru că este enorm. Dar, în cazul ăsta, „bigger is better”! Am stat acolo vreo şase ore, iar Daria a rezistat vreo nouă. La început am fost amândoi în zona egipteană, la templul din Dendur. Ăsta e un templu antic din Nubia pe care egiptenii (moderni) plănuiau să-l scufunde, împreună cu alţi kilometri pătraţi, ca să facă un baraj şi un lac artificial. Dar, fiindcă americanii au sprijinit foarte mult proiectul, le-au dat lor templul să facă ce-or şti cu el. Şi americanii l-au pus la muzeu, în amplasamentul lui natural, într-o sală cât Polivalenta cu tavan de sticlă. Şi or să facă şi un fel de piscină în jurul lui! E o chestie, să ai atâta istorie în ţara ta, încât să-ţi permiţi să inunzi un templu de 2.000 de ani.

Pe urmă ne-am despărţit, Daria s-a dus pe la chestii mai moderne, de care eu fug ca dracul de tămâie, aşa că eu m-am dus la colecţia de instrumente muzicale, de unde n-am mai ieşit vreo două ore. Nu e mare, are doar o sală mare de instrumente europene şi una din restul lumii, dar e extrem de bine documentată. Ne-am luat ghiduri audio şi au fost de mare folos aici, pentru că la multe instrumente aveau fragmente muzicale în care îţi arătau cum sună instrumentul ăla (de exemplu, un clavecin făcut acum peste 300 de ani). Multe din ele erau un pic dezacordate din cauza vârstei şi sunau un pic fals, dar oricum. Cred că trebuie să fie o onoare să cânţi la aşa un instrument. Cam cum aş programa eu pe ENIAC 🙂

E foarte curios că instrumentele aşa cum le ştim noi nu există decât de 100-200 de ani. Înainte nimic nu era standardizat: forma, mărimea, numărul de corzi puteau să varieze. Unele chitare, de exemplu, aveau, sub corzile normale, încă nişte corzi „simpatice” pe care nu le puteai ciupi, dar care rezonau când le atingeai pe cele obişnuite, pentru a produce un sunet mai bogat. Şi am mai aflat o chestie care m-a şocat: viorile nu au bare transversale pe coadă! Adică violoniştii trebuie să înveţe după ochi unde să pună degetul pentru diversele note!

La prânz am mâncat tot la muzeu, într-una din cele patru sau cinci cafenele pe care le au. Problema a fost că era un frig de zile mari în sala aia, probabil ca să te gonească să mai vezi nişte artă.

După-masă Daria s-a dus la sălile de pictură europeană, dar pe mine m-a atras mai mult colecţia de obiecte din Orientul Apropiat. Cele mai vechi erau de la începutul Asiriei, de acum vreo 10.00 de ani! Şi după aia o luau din aproape în aproape, cu diversele civilizaţii care s-au format în zonă, plus turcii şi macedonenii care mai invadau zona ocazional (dar asta prin mileniul I î.d.H., când probabil sumerienii şi babilonienii se săturaseră de atâta civilizaţie şi au zis, „lasă-i mă şi pe ăştia să ne invadeze”).

Şi aşa am fost noi la Met. Seara am ieşit iar cu mai mulţi colegi şi am fost la un bar pe gustul meu: bere la carafă, carne şi cartofi! După care am bătut străzile vreo oră în căutarea altui bar, prin zona Washington Park.

1 thought on “La Met”

  1. Asta cu viorile puteam sa ti-o zic si eu ca vreme de patru ani asta a fost chinul meu, mai ales ca degetele mele nu se prea potriveau tiparului si trebuia sa le pun un pic mai rasfirate ca sa nimeresc notele. Probabil ca de aia isi astupau toti urechile in jurul meu.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.