cata

Cătălin şi-a învins o frică din copilărie. Nu vreţi să ştiţi ce groază aveam de urşii ăştia acum 25 de ani. Bine, erau şi mai mari pe vremea aia, aveau vreo 3 metri înălţime. Şi voiau să mă muşte mereu.

De curând s-a încheiat IOI 2008, Olimpiada Internaţională de Informatică. Am vrut şi eu să mă duc să văd rezultatele, că am auzit că românii au spart anul ăsta (şi unii din ei sunt din liceul meu). Dar, fază tare, nu le merge siteul. Asta e aşa, cam ca şi cum ar fi organizat China Olimpiada (sportivă) fără stadion. 🙂

În altă ordine de idei, am rezolvat cu filtrul de apă pentru frigider: l-am cumpărat din America. 🙂 În România am mai dat vreo 10 telefoane şi am zis că trebuie să trag linie undeva. Toată lumea mă trimitea la service, iar la service, cele vreo 3 la care am sunat, mi-au zis că n-au. Şi vorbim despre un model de filtru de apă foarte comun, pe care toate frigiderele Electrolux şi White Westinghouse îl folosesc (dacă fac apă şi cuburi, evident). Un filtru care trebuie schimbat la fiecare 6 luni, pentru care nu e nevoie de service, pentru că se scoate şi se bagă la loc prin apăsarea unei clape. Ceva ce ar trebui să găsesc prin orice hipermagazin.

Vreau să schimb filtrul de apă la frigider (avem un frigider care dă apă de băut şi cuburi de gheaţă). Problema e că nimeni nu vinde filtre de schimb, deşi am fost la vreo 5 lanţuri mari de magazine şi am sunat la telefon la alte câteva, şi toate vând frigidere cu automat de gheaţă. Se pare că e o problemă în Bucureşti, toată lumea vinde produse, dar nimeni nu vinde consumabile. Am sunat la telefon la producător şi mi-au spus că „poate au în Metro, că acolo se duc toţi” sau, dacă nu, la ei la firmă în Otopeni. Mişto, pentru un filtru care costă $40 trebuie să mă duc până în Otopeni. Prin comparaţie, când am schimbat un filtru identic la frigiderul din San Francisco, l-am scos din soclu, i-am luat numărul de model, l-am căutat pe Google, am dat click pe primul magazin cât de cât respectabil care-l vindea şi l-am cumpărat. Totul a durat 10 minute, plus încă două zile ca să-mi vină acasă prin poştă.

O problemă similară am avut şi cu telefonul fix. Am intrat pe la vreo trei magazine căutând un telefon fix fără fir, cu robot, marca Panasonic (avem şi în State şi ne place mult marca asta). Bun, am găsit în câteva locuri, dar nimeni nu vinde sateliţi suplimentari. Le-am explicat că aş vrea 3-4 şi toţi îmi zic că sigur că da, se pot adăuga sateliţi suplimentari, dar noi nu-i vindem. În cele din urmă, am cumpărat un telefon cu un singur satelit (cel care vine cu baza). Evident că vânzătorul mi-a explicat că nu se pot adăuga sateliţi noi, noroc că nu l-am crezut. Acum sunt în stadiul în care am telefonul mult dorit, dar vreau să-i mai adaug sateliţi, ştiu exact ce model îmi trebuie, şi nimeni nu-l vinde. 🙂

În România este imposibil să iei un produs din raft, să dai banii pe el şi să ieşi din magazin (poate doar dacă cumperi o pâine). La Diverta am stat o grămadă la coadă pentru că, nu ştiu din ce motiv, acolo se pot plăti şi facturi la gaze sau altele. Sau dacă nu este asta, este cineva în faţa mea care a cerut o factură, care înseamnă că trebuie completate vreo două kilograme de formulare pentru ca ei să poată scădea preţul unei cărţi din taxele unei firme de tricouri.

Am cumpărat un fier de călcat din Cora şi m-au întrebat de vreo trei ori dacă sunt sigur că nu vreau să fac proba şi garanţia. Raţionamentul meu este că, dacă din fiecare 10 produse cumpărate unul nu merge, e ca şi cum aş plăti totul cu 10% mai scump şi în schimb scap de nişte ore de stat la coadă. Şi dă-l încolo, e un fier de călcat, nu o plasmă, şi e marcă bună.

Cu cartea de credit surprizele nu mai contenesc. Teoretic, multe magazine zic că acceptă cărţi de credit, dar în final te pun să introduci PINul, ori cărţile de credit merg fără PIN (spre deosebire de cele de debit). Nu numai, dar e o greşeală să introduci PINul la o carte de credit, pentru că atunci tranzacţia se face în regim de debit, ca şi cum ai scoate bani gheaţă de pe cartea de credit. Iar pentru o asemenea tranzacţie, compania de credit mă taxează scurt $20-$30. Motiv pentru care eu n-am folosit niciodată PINul la cărţile de credit şi nici nu mi-l ştiu. Şi e o situaţie tâmpită să te trezeşti la magazin cu cumpărăturile făcute şi neavând cum să plăteşti. Până la urmă plătim cu cartea de debit, ceea ce implică alte riscuri (fiind legată direct de contul din bancă, ai mai mult de pierdut dacă magazinul se hotărăşte să-ţi fure numărul cărţii).

Gata astea-s alea rele, am şi multe bune de povestit. 🙂

Nu-mi stă în fire să postez ca să fac reclamă, dar… mergeţi fraţilor la Derby, că se mănâncă bine de tot! Pe lângă pozele de mai jos, au mai existat un aperitiv cu ficăţei şi o supă cremă de dovlecei cu crutoane şi usturoi, de să mori mâncând! Ceea ce era aproape să şi facem.

Sâmbătă seară, cam pe la al doilea Glenmorangie în The Harp, R. ne-a zis că nişte prieteni ai ei voiau să meargă duminică la Vulcanii Noroioşi. Aşa că ne-am lipit şi noi de ea, că ştiam că merită văzuţi vulcanii ăia. Zis şi făcut, a venit şi I. şi am stabilit să ne adunăm cu toţii la noi acasă la 9 dimineaţa duminică. Ceea ce am şi reuşit, destul de anevoios, dar am reuşit.

Am plecat noi voioşi către Urziceni şi Buzău, noi trei în maşină şi I. pe noua lui motocicletă. Pe drum, căldură mare, pe la 10 dimineaţa deja trecuse de 30˚C. La prânz ajunsese pe la 57˚C la soare şi n-a scăzut sub 30˚C decât pe la 9 seara. Unde altundeva mai potrivit să mergi, pe căldura asta, decât la nişte vulcani? Pe drum (drumul european), tarabe cu legume, săteni venind de la biserică, animale. Zi de vară în Bărăgan.

La vulcani ne-am amintit şi eu şi Daria de unele părţi din Death Valley: o zonă mare lipsită complet de vegetaţie, un peisaj alb-negru (şi mai ales gri), căldură şi apă puţină (cea din noroi).

După asta, la 40 de grade, ce era să facem? Am luat o bere şi-un grătar…

Am dat o tură şi pe la al doilea punct cu vulcani, mai mari şi cu mai mulţi clăbuci.

În final arătam cam aşa:

Ne-am oprit o tură şi la Casa Matei, pe DN10, că aveau nişte deserturi faimoase. Dulceţurile („chiseaua bunicii”) cică sunt făcute la mănăstirea Văratec. Eu personal m-am tratat cu nişte Unicum, că m-am lăsat de deserturi…

În final, am luat-o spre Întorsura Buzăului / Săcele / Cheia, cu intenţia să ne odihnim un pic în Cheia şi să mâncăm, dar ne-am socotit prost timpul şi până la urmă am trecut întins prin Cheia şi înapoi acăsică. Săraca R. a condus vreo 12 ore ziua aia. Recordul meu pe o zi cred că e vreo 10, care şi-aşa a fost prea mult, şi asta pe autostrăzile Californiei, care nu se compară cu cele de ieri.

Acasă mai că n-am înfundat ţevile de la duş cu cât nisip am dat jos de pe mine. Printr-o minune, am scăpat fără arsuri, deşi degetele mele de la picioare luaseră o nuanţă de roşu aprins la un moment dat.

Pe 13 august ajung în România (seara târziu, ar putea fi chiar 14 august dacă avionul întârzie un pic…). Fanii Dariei trebuie să mai aştepte până pe 16, că mai sunt nişte muzee în New York pe care nu le-a văzut încă şi se opreşte acum câteva zile pe drum.

Ne e dor de voi (vă ştiţi voi care)!

Gata, ne-am întors aseară acasă. Iniţial trebuia să stăm doar până duminică, dar am ajuns vineri seara acolo, iar sâmbătă dimineaţă ne-am dat seama că în două zile de-abia apucăm să ne punem pantofii. Aşa că ne-am extins sejurul cu încă o zi.

Activitatea principală a fost datul la manetă, evident. E un sport destul de distractiv dacă nu speri să câştigi. Banii oricum se duc pe termen lung şi cu cât joci mai mult timp, cu atât mai sigur e că îi pierzi. Secretul fericirii la jocuri mecanice este să priveşti banii ăia ca duşi de la bun început. Deja majoritatea jocurilor din Las Vegas sunt electronice şi au o grafică foarte haioasă când câştigi ceva (cum ar fi 10¢). Fug veveriţele şi ursuleţii aşa pe frumos pe ecran şi îţi cântă muzica la maxim, după care te anunţă cu litere de o şchioapă: ai câştigat… 49¢!!!! Şi tu te bucuri şi baţi din palme. De-asta e America bogată, că ştiu să-ţi ia banii cu amândouă mâinile şi tu eşti cel mai fericit. 🙂

Pe lângă asta, am văzut şi o grămadă de spectacole. Chiar de ziua mea am mers la Zumanity, care se autodefineşte ca „latura senzuală a lui Cirque du Soleil”. A fost un fel de circ + cabaret. Am văzut tot felul de acrobaţi, gimnaşti, contorsionişti, care printre picături se mai şi dezbrăcau, plus diverse scenete comice, totul legat de sex. Surpriza a fost că ne-am luat bilete în primul rând fără să ne gândim ce implică asta la spectacole de circ. Drept care am participat şi eu la una din scenete, a fost foarte palpitant, şi m-am ales şi cu o poză gratis. În caz că vă întrebaţi, eu mi-am păstrat hainele pe mine.

Am mai fost şi la The Star Trek Experience şi bine am făcut, pentru că se pare că o să se desfiinţeze spectacolul (Hilton, în cadrul căruia funcţionează, nu le-a mai reînnoint contractul). Din cauza asta, la ieşirea din atracţie erau nenumărate mesaje de la fani care cereau ca spectacolul să rămână. Unele erau şi scrise cu tâlc, de genul „Please don’t boldly go”. Mie mi-a plăcut foarte mult (ce surpriză). La intrare era o cronologie lungă a zborurilor spaţiale, cum au descoperit warp drive, cum au făcut primele zboruri de explorare, când s-a născut şi ce-a mâncat fiecare membru al echipajului etc. Printre astea, preluau şi date din episoade, de exemplu marcau momentul când a fost asimilat Jean-Luc Picard de borgi şi a devenit Locutus. După asta, puteai să mergi la două spectacole, de vreo 20 de minute fiecare, şi eu am fost la amândouă. Într-unul te răpesc klingonii, în celălalt ne invadează borgii. Au efecte bine făcute amândouă, unul cu proiecţii, iar unul cu ochelari 3D, plus actori îmbrăcaţi în costume (mulate, exact ca-n film!) şi scene turnate cu actorii reali din film, care vorbesc la persoana a doua, ca şi cum ar vorbi cu tine direct. Decorurile să zicem că nu erau perfecte, erau cam de plastic, dar când micşorau luminile, deveneau mai credibile. Şi e o experienţă mişto să stai pe puntea Enterprise şi să apară Riker pe ecran să-ţi explice de ce te-au răpit klingonii.

Am fost şi la un acvariu destul de interesant cu rechini. Nu era foarte mare, pentru $18 mă aşteptam să vedem mai mulţi peşti, dar aveau câteva exponate deoebite. De exemplu, am văzut prima oară un varan. Nu făcea el mare lucru, dar stătea şi se uita foarte curios la oameni. Traseul prin acvariu tot cobora, astfel încât în final puteai să treci printr-un tunel pe sub acvariu şi să vezi peştii de jos în sus. Aveau şi un exponat pentru copii: un bazin cu apa foarte joasă unde puteai să bagi degetul să mângâi pisici de mare, crabi şi nişte peştişori coloraţi. Am mângâiat şi eu animalele, dar mai cu jumătate de inimă, că o pisică de mare l-a omorât pe Steve Irwin (nu e ceva obişnuit, se întâmplă o dată la un milion şi nu de la o înţepătură în deget, dar oricum).

Aşa mi-am petrecut eu aniversarea de 25 de ani! A, şi încă ceva ce nu vezi în fiecare zi: duminică, de Sfântul Ilie, a plouat în Las Vegas, ceea ce se întâmplă cam o zi pe an. N-a plouat mult, nici torenţial, dar oricum a fost un pic straniu să plouă în deşert de Sfântul Ilie.

Cine a citit până aici, îi dau o bere 🙂

Ieri (pe 18) imi zice Daria „vezi ca diseara mergem la restaurant cu Pavi si Carter, ne iau ei cu masina”. Mi s-a parut mie cam ciudat ca mergem cu ei la restaurant cu o zi inainte de ziua mea, ca vorbisem in principiu sa ne vedem chiar pe 19 cu ei. Dar o cina cu ei nu se refuza niciodata, deci n-am zis nu.

Dupa care pe la 5 dupa-masa incepe Daria sa-mi zica „du-te un pic in baie, ca vreau sa-ti impachetez cadoul si nu vreau sa vezi”. Am bombanit eu un pic, ca nu intelegeam de ce nu-i ajung trei camere sa-mi impacheteze mie cadoul, dar m-am dus pana la urma.

Pe la 7 seara vin Pavi si Carter sa ne ia. Ne pupam noi, ne suim in masina si-i intreb: „unde mergem”? Zice Pavi, „in Burlingame, stiu eu un restaurant indonezian bun acolo” (Burlingame e un oras chiar langa aeroport). Bun, mergem in Burlingame. La un moment dat, cum faceam noi conversatie, ma prind eu ca suntem pe rampa de iesire catre aeroport. Hopa, ce naiba se-ntampla, de ce mergem la aeroport? Carter, foarte prompt: „Mi-au pierdut astia o geanta cand am venit din Oklahoma si trebuie sa ne oprim sa o iau”. Ok, are sens in continuare! Cam la modul „ce stie tot satul, nu stie barbatul”, dar pentru mine avea sens.

Cand a oprit Carter la intrarea de pasageri insa, mi-a picat si mie fisa! Sigur pe mine, zic „aaaaa, avem musafiri surpriza de ziua mea!”. Deja ma gandeam pe cine o fi invitat Daria sa ma surprinda. Numai ca in momentul ala ne-am dat toti jos din masina si Carter a inceput sa scoata niste valize din spate. De ce scoate Carter valize din spate? Credeam ca am venit sa luam o valiza, nu sa lasam? Si asta nu-i valiza mea, ca parca o recunosc? „Unde mergem?”

Si-atunci s-au indurat in sfarsit sa ma lumineze si pe mine: „Vegas, baby!”.

Asadar am ajuns in Las Vegas azi-noapte pe la zece, eu ca o floare, doar cu portofelul si cu hainele de pe mine (imi facuse Daria bagajele pe ascuns). Ne-am dus fuga sa mancam ceva, ca eu nu mancasem nimic toata ziua, in ideea ca mergem la restaurant oricum. Pe la 3 noaptea am terminat si noi cina, ca asa e cu fusul orar in Las Vegas, dupa care am tras un pic la manete si ne-am dus sa ne culcam.

Acum e 19 seara si o sa mergem la Zumanity, un spectacol de circ pentru persoane peste 18 ani. Urmeaza sa aflam daca circul este doar un pretext pentru alte lucruri mai adanci. 🙂

Acest mesaj este scris fara diacritice, deoarece il scriu de pe Mac-ul Dariei (nu am laptopul meu la mine, pentru ca Daria, cu toata inventivitatea ei, nu a gasit un pretext pentru care eu sa-mi iau laptopul la „restaurantul indonezian”).

Tocmai am şters ultima instalare de Windows de pe calculatoarele noastre. Casa Frâncu a fost exorcizată. 🙂

Au trecut vreo 15 ani de când am văzut prima oară un sistem Linux (pentru că, din păcate, au trecut vreo 15 ani de când eram licean). Apoi, în 1996 Andrei mi-a instalat Linux pe un calculator proaspăt cumpărat, pe vremea când numai un guru putea să instaleze un sistem. Dar nu l-am folosit prea mult, pentru că eram mult prea legat de diverse programe de Windows (Borland Pascal / C / Delphi, Microsoft Office şi altele).

În 1999 am intrat la MIT şi de atunci am trecut pe Linux pentru tot ce însemna şcoală sau muncă. Linuxul ajunsese deja la stadiul de kit de instalare şi sistemul în general se instala uşor, deşi trebuia în continuare să sapi prin documentaţii ca să instalezi şi să foloseşti diverse programe. Am rămas legat de Windows pentru diverse lucruri pe care din Linux nu le puteam face mulţumitor: scriere de CD-uri, scanare, jocuri, citirea documentelor Word pe care mi le trimitea lumea.

Cu timpul, Linuxul s-a pus la punct cu mai toate neajunsurile, ajungând să întreacă cu mult Windowsul la numărul de lucruri pe care le poţi face. Vorbind numai din experienţele personale, pot să enumăr întreţinerea unui server de web / SSH / mail, editarea de partituri muzicale, editarea de documente cu formule matematice complexe sau crearea de fişiere .ogg din CD-urile mele. Nu vreau să spun că aceste lucruri nu se pot face şi sub Windows; dar ele nu pot fi făcute în condiţii de stabilitate, securitate, gratuitate şi cu garanţia că software-ul pe care îl instalezi nu te spionează şi nu instalează diverse forme de malware.

De vreo doi ani, singurul motiv pentru care mai încărcam Windowsul era ca să joc World of Warcraft. Acum, de vreo lună, am rezolvat-o şi asta: Există un emulator de Windows pentru Linux şi deci pot juca World of Warcraft de sub Linux. După care am decis că am un grad suficient de independenţă faţă de Windows şi l-am şters fără să mai stau pe gânduri.

Îmi dau seama că am degenerat dintr-o pledoarie pentru free software într-una împotriva Windowsului în particular. Să renunţi la Windows este una, să renunţi la orice software care nu este liber presupune mai mult efort. Dar este un început bun. 🙂

Un coleg de facultate a spus o vorbă mare odată, în timpul unui campionat mondial (care se suprapunea mereu cu sesiunea): „Când câştigă România, n-ai chef să înveţi; când pierde România, n-ai chef să înveţi”. Azi România a făcut egal şi eu tot n-am chef de nimic. 🙂 Turneele finale sunt o pierdere de vreme îngrozitoare, mai ales în California: Te scoli dimineaţa, de la 9 până la 14 sunt meciuri, şi practic ziua e cu 5 ore mai scurtă.

Printre picături, mai şi lucrez câte ceva totuşi. Temporar sunt webmaster la siteul bisericii, până se găseşte cineva cu un ochi mai artistic decât al meu. Mergem înainte şi cu siteul de restaurante din Bucureşti, dar ne-am apucat de şapte lucruri deodată şi momentan nu avem nimic de arătat. 🙂