cata

Unii au câini, alţii au pisici, noi avem calculatoare. Şi se pare că mi-e dat să am în permanenţă câte ceva de instalat, deşi asta ar trebui să ocupe 0,01% din modul de folosire a unui calculator. Dar recunosc că-mi şi place!

Ne-am decis să renunţăm la unul din calculatoarele desktop, pentru că abia îl mai deschideam (de când cu laptopul). Dat fiind că aveam un desktop mai solid şi unul mai slab, evident că am hotărât să renunţăm la cel mai slab. Da, dar serverul (care stă pornit 24h/zi şi găzduieşte diverse chestii) era instalat pe cel mai slab. Aşa că am decis, cu elan pionieresc, să reinstalez Linux pe ambele calculatoare de la zero, să mut toate chestiile de server pe desktopul mai tare, iar pe cel mai slab să-l donăm în speranţa de a mai câştiga un adept pentru Linux. Pardon, GNU/Linux. 🙂

Am optat pentru instalarea de la zero, deşi e ceva mai mult de muncă (trebuie reconfigurate o droaie de aplicaţii) pentru că serverul nu mai fusese reinstalat de câţiva ani buni. Fedora (varianta de Linux pe care o folosesc) permite teoretic să aduci mereu la zi pachete fără să razi tot şi să reinstalezi, şi am făcut asta de vreo 5 ani. M-am conversat chiar cu un tip care lucrează la RedHat şi care nici nu ştia că se poate asta. Dar cu timpul apar diverse erori şi sistemul începea să se plângă de diverse incompatibilităţi. Aşa că mi-am călcat pe inimă şi am stins serverul (care mersese încontinuu din martie, de când ne-am mutat).

Cu ocazia asta am tras nişte concluzii interesante:

• Pentru un utilizator care nu vrea decât poştă, editare de texte şi internet, Linuxul a ajuns la fel de uşor de instalat ca şi Windows. Eu mi-am complicat un pic viaţa pentru că am ales Fedora, o distribuţie paranoică în privinţa licenţei (motiv pentru care implicit nu poţi să asculţi mp3-uri, de exemplu) şi pentru că am ales să-l instalez prin reţea (adică îi spun o adresă de unde să-şi descarce toate pachetele necesare). Dar dacă aş fi cumpărat un DVD de instalare, nu aveam decât să bag DVD-ul şi să dau Enter-Enter-Enter până termina de instalat.
• S-a dus de mult vremea când trebuia să fii expert. Azi nici măcar nu mai ai nevoie să ştii ce-s alea partiţii, formatări, /etc, nimic. Băieţii ţin pasul cu explozia de tehnologii şi echipamente într-un ritm fantastic. De exemplu, în vechea versiune de Fedora nu-mi mergea sunetul în Flash, deci nu puteam vedea filmuleţe pe YouTube. Acum totul a mers bine-mersi.
• Mi-am dat seama că, în România, un om care nu se pricepe la calculatoare, dar a auzit şi el că Linuxul este gratuit, nu prea are de unde să şi-l procure. Nu-mi amintesc să-l fi văzut în vreun magazin, iar site-urile cel.ro, flamingo.ro şi dc-shop.ro nu înapoiază decât chestii nerelevante la căutări după „Fedora” şi „Linux”. Cine se pricepe, probabil poate să-şi descarce o imagine de DVD şi să îşi ardă propriul DVD de instalare.
• Mi-am dat seama că e greu să îmbrăţişezi software-ul liber în totalitatea principiilor lui. Practic, asta înseamnă să nu rulezi decât software acoperit de licenţa GPL, care presupune să renunţi să asculţi mp3-uri, să te uiţi la filme (din lipsa driverelor), să rulezi orice fel de Flash, etc. Fedora sunt foarte stricţi în privinţa licenţei şi din cauza asta este foarte evident ce merge şi ce nu. Ulterior, poţi adăuga un „repository” nou, adică un set de pachete auxiliare, care nu vin de la Fedora, ci de la alţii care au decis să le permită utilizatorilor mai puţin stoici să suplinească această lipsă.
• În plus, dacă vrei ca sistemul să folosească la maxim componentele hardware, îţi trebuie drivere speciale (în special pentru placa grafică, imprimantă şi reţea wireless). Şi de obicei aceste drivere nu sunt acoperite de licenţa GPL.
• În plus, există multe electronice în jurul casei care au nevoie să fie cuplate la calculator (pe USB) pentru configurare şi care pot fi programate numai cu software de Windows sau Mac. În cazul meu, e vorba de o telecomandă universală şi de un WAP (punct de acces wireless).
• E bine să ai softul şi hard-ul făcut de aceeaşi firmă 🙂 Avem un Mac nou (motivul care a declanşat toată mişcarea de trupe) şi Daria l-a scos din cutie şi a început să asculte muzică şi să se uite la filme, fără nici un fel de greţuri. La Linux vor exista întotdeauna mici neînţelegeri între hardware şi software, sau se va păcăli uneori când încearcă să auto-detecteze vreun model de monitor sau vreun periferic cuplat pe USB.

… să cânte la pian. Deşi nici prea bine nu mai ştie, şi nici n-a ştiut vreodată. Dar uite ce piesă am reuşit să măcelăresc până la capăt:

handel.ogg

E o gavotă de Handel, din care eu n-am cântat decât două voci, nu patru (că degeaba am zece degete, dacă nu pot să coordonez decât două-trei). Dacă sună înfiorător, de vină e placa voastră de sunet.

S-a dus într-o cameră micuţă, dar de prieteni plină…

… am pus şi eu piciorul într-un stadion. Sâmbătă pe la prânz ne-a sunat Ovidiu, care a aflat că Chelsea urma să joace un meci demonstrativ la Stanford împotriva unei echipe mexicane. E o treabă să-i vezi pe Mourinho şi trupa în carne şi oase aşa că ne-am dus. Primul semn că meciul a generat interes în zonă a fost traficul: după ce am stat în coloană vreo jumătate de oră, am tras pe dreapta şi am luat-o pe jos. Şi bine am făcut, că am mai fi stat o oră. Era lume multă, crainicul a anunţat 47.000 de spectatori, dar nu era buluceală fiindcă erau bine organizate intrările. La băuturi era o coadă infernală (apropo de Rolling Stones), dar e drept că aici era voie să vii cu băutura de acasă.

Am avut locuri bestiale, la jumătatea terenului, chiar sub zona aia şmecheră, am uitat cum îi spune, care e închisă în sticlă, unde stau oamenii cu bani şi beau cocteiluri. Meciul în sine a fost antrenant pe alocuri, dar în mare parte cam anost. Chelsea a avut sclipirile ei; când punea Drogba piciorul pe minge ştiai că urmează un şut mişto, dar cam atât. Mexicanii în schimb nu erau aşa tehnici, dar erau rapizi pe contraatac. De fapt, având în vedere demografia zonei, majoritatea fanilor erau pe stadion pentru echipa mexicană, nu pentru Chelsea. Una peste alta, a fost o eperienţă foarte haioasă; chiar îmi pare rău că nu mi-am cumpărat şi eu ceva de făcut zgomot.

Ultima oară am fost pe stadion în 1987, pe Steaua. Aniversau 40 de ani de la aniversare şi a fost un spectacol de varietăţi, cu Arşinel şi Stela Popescu şi care mai erau în vogă pe atunci. Îmi amintesc doar două chestii, şi pe alea vag: pe tata jucând fotbal (bănuiesc că era un meci demonstrativ şi era şi el acolo) şi pe Arşinel care a făcut o poantă zicând că era şi ziua lui, că împlinea 120 de kile.

În 2027 mi-am propus să merg la campionatul mondial de pe Lună.

Lucrând la formele flexionare (conjugări şi declinări) pentru DEX online, am dat peste cel mai caraghios cuvânt românesc: telelelele (feminin plural articulat de la teleleu). Acum trebuie să-mi găsesc motive să pronunţ acest cuvânt minunat în conversaţii.

Suntem din nou în Durotar, pardon în Santa Fe. Dat fiind că suntem în deşert, dar şi la altitudine (2000m), clima e foarte plăcută, cu excepţia câtorva ore din zi, când urcă peste 30°C. Dar de obicei bate vântul, e răcoare şi stă să plouă mereu, deşi de fapt nu plouă niciodată. Ni s-a spus de vreo cinci ori în prima zi să bem cât mai multe lichide (asta e boala favorită a americanilor, deshidratarea).

Daria merge iar la un atelier de procese fotografice alternative, continuarea celui de vara trecută. Eu, fiind liber în timpul zilei, îmi fac de cap lucrând la DEX online (dar nu prea mult, că munca e dăunătoare). Seara batem străzile, singuri sau cu clasa Dariei, care-s nişte nebuni cu toţii. Santa Fe e un oraş foarte frumos şi foarte cochet (uite pozele de anul trecut), dar este un oraş care trăieşte exclusiv din turism şi majoritatea turiştilor sunt la vârsta a treia. Din cauza asta, timpul curge mai încet, nimeni nu se grăbeşte nicăieri şi uneori devine frustrant (când vrei să conduci cu peste 20 de mile pe oră, de exemplu).

În rest, azi e 4 iulie, Ziua Independenţei. Ca de obicei de la septembrie 2001 încoace, urarea tradiţională este „Have a safe and happy 4th of July”. E un pic deprimant că în America siguranţa a ajuns înaintea fericirii. Pot înţelege ce a determinat o naţiune întreagă să nu-şi mai dorească altceva decât siguranţă (cu alte cuvinte, să fie ferită de atacuri teroriste), dar e o spirală care nu duce nicăieri bun. Dar, dincolo de asta, aşteptăm cu mare interes artificiile de diseară, din piaţa centrală din Santa Fe, care se anunţă foarte spectaculoase. Şi altceva bestial: în New Mexico, aproape toate tipurile de artificii sunt legale, spre deosebire de California, unde practic n-ai voie decât să faci „poc-poc” din gură. Din cauza asta, de câteva zile vedem numai reclame la artificii şi rachete la televizor.

Nebunie mare cu iPhone-ul ăsta, programat pentru lansare mâine. Internetul e în flăcări, pe străzi mi-a fost frică să ies 🙂 Cel mai probabil, Apple a dat din nou lovitura cu un aparat care încorporează un telefon celular quad-band, iPod, wireless, client email, browser web şi probabil şi-un desfăcător de bere pe undeva. Pentru mine, alegerea a fost extrem de simplă: nu ştie formatul Ogg pentru muzică, deci n-am ce face cu el.

Uneori e frustrant că industria nu dă doi bani pe lucruri nobile. Pentru că, de ce să nu recunosc, îmi arde buza după un iPhone. E frumos al naibii şi pun pariu că şi interfaţa e haioasă, ca tot ce vine de la Apple. Dar principiile sunt principii. Un player audio care nu ştie formatul Ogg e ca un calculator pe care nu e instalat GNU/Linux: e pângărit.

Cel mai potrivit lucru pe care l-ai putea citi în avion. Din Stephen Hawking, Visul lui Einstein şi alte eseuri, referitor la descoperirea lui Einstein că timpul curge relativ:

Ceasul din avion merge ceva mai încet decât ceasul staţionar. Totuşi, pentru viteze normale de călătorie, diferenţele dintre indicaţiile ceasurilor sunt foarte mici. Pentru a-ţi adăuga o secundă de viaţă, pământul trebuie ocolit cu avionul de o sută de milioane de ori; dar viaţa ţi se va scurta cu mult mai mult din cauza tuturor meselor servite la bord.

Umor britanic.

Curtea de Apel: Icoanele trebuie scoase din şcoli

Suntem din ce în ce mai săraci…

Stau seara în baie şi-mi fac rutina dinainte de culcare (vreo jumătate de oră pentru dinţi, ca-n Seinfeld). Pe geam se aud nişte lătrături furioase şi nişte miorlăituri ca din gură de şarpe. Un gard se zguduie ca şi cum cineva sau ceva s-ar izbi de el. E clar, zic, pisica aia a-ncurcat-o. Zgomotele continuă aşa minute bune, după care îmi dau seama că se aud mai multe miorlăituri distincte. Iar lătrăturile parcă-s mai mult a ciudă. Pesemne un câine prins într-o curte moare de oftică fiindcă o târlă de pisici se coţăiesc în voie în mijlocul străzii noastre din piatră de râu denivelată.

Seară de vară în Vatra Luminoasă.