De ce nu merg la referendum

Încep cu o analogie imperfectă, dar care mă ajută să ilustrez de ce unele provocări trebuie refuzate. La jocurile de noroc, cea mai bună strategie este să nu joci. De exemplu, jocul de ruletă se desfășoară cu 37 de numere (în varianta europeană). 18 numere sunt roșii, 18 numere sunt negre, iar numărul 0 este verde. Cu un leu jucat pe numerele roșii poți câștiga doi lei, dar aceasta se întâmplă cu probabilitatea 18/37. Valoarea așteptată a câștigului pentru un leu este, așadar, 2 * 18/37 = 36/37 = 97,3 bani sau 97,3%. Pot fi jucate și alte combinații sau sume, dar toate au această valoare așteptată, de 97,3%. Pe termen scurt poți câștiga, poți să tragi un tun, dar pe termen lung valoarea așteptată nu minte: este sub 100%, deci cea mai bună strategie este să nu joci. Dacă cineva te lasă la intrarea cazinoului cu 1.000 de lei într-o seară și îți spune „vino mâine dimineață cu cât mai mulți bani”, cea mai bună strategie este să stai cuminte într-un colț până dimineață.

USL îmi propune pe 29 iulie un joc: vreau să-l demit pe Traian Băsescu sau nu? Iar cea mai bună strategie este să nu joc, pentru că referendumul este o capcană.

Se știe aproape sigur că peste 50% din voturile exprimate vor fi în favoarea demiterii (procentajele exacte depind de institutul de sondaj întrebat, căci majoritatea deformează statistica în scopul manipulării maselor). Ecuația devine, așadar, extrem de simplă: dacă peste 50% din alegătorii cu drept de vot vin la urne, Traian Băsescu va fi demis; altfel, va reveni la Cotroceni. De aici, strategia mea decurge în mod evident: pentru prima oară în viață, nu vreau ca votul meu să conteze.

Până aici am enumerat fapte matematice și hotărâri personale. Încerc să și argumentez.

1. Acestea nu sunt alegeri; acesta este un referendum.

Nu sunt un fan al lui Traian Băsescu. Sunt, însă, realist. În toate aspectele vieții încerc să analizez variantele și să o aleg pe cea mai bună. Dacă analiza e pe termen scurt sau lung, depinde de situație; important este că există o analiză. Altfel, sub impulsul momentului, oamenii tind să facă, să spună, să cumpere și să aleagă cele mai nesăbuite lucruri.

Dacă la alegerile prezidențiale din 2004 sau 2009 ar fi existat un candidat mai potrivit decât Traian Băsescu, l-aș fi votat. La parlamentarele din 2008 am petrecut o zi întreagă citind despre candidații din circumscripția mea (Statele Unite, pe atunci) și am ales candidați din partide diferite la Camera Deputaților și la Senat. În turul doi al alegerilor prezidențiale din 2000, întâmplarea a făcut să fiu prin aeroporturi, dar aș fi votat cu Iliescu, pentru că o analiză sumară spunea că era mai bun decât CV Tudor.

Problema cu referendumul din 29 iulie, care arată mârșăvia celor care l-au pus la cale, este că nu ni se pun în față doi candidați. Ni se cere să judecăm, la modul absolut, dacă Traian Băsescu este un președinte bun sau nu. Ni se distrage astfel atenția de la întrebarea complementară: dacă pleacă el, cine îi ia locul? Să continuăm cu Antonescu până în noiembrie și posibil încă 5 ani? Brrrr.

O întrebare pentru care nu am date ca să răspund este: cine finanțează campania electorală a lui Traian Băsescu? Zilele acestea orașul este împânzit de afișe pro-demitere. Cele anti-demitere sunt aproape inexistente. Senzația mea este că Traian Băsescu nu are o sursă de fonduri, ceea ce ar fi o altă diferență între alegeri și referendum. Dacă ar fi așa, ar fi o nouă încălcare a onoarei în acest joc nedrept.

Eu refuz să răspund când cineva mă întreabă „vrei să te împușc sau vrei să te spânzur?”, iar coala de hârtie are doar două căsuțe.

2. Nu vreau să fiu condus de Antonescu și de Ponta.


Nu am o antipatie fundamentală la adresa doctrinelor social-democrată și liberală. Am mai fost, și m-aș mai lăsa, condus după aceste principii. Probabil că, pus în fața definițiilor din manual, chiar aș înclina spre polul social-democrat al spectrului politic. Înțeleg ideile de dialog politic, de alternanța puterii, de voința majorității. Dar în nici un caz nu vreau ca Ponta, Antonescu și Voiculescu să aibă vreun dram de control asupra vieții mele.

Ponta este un plagiator de cea mai joasă speță. Un copil de gimnaziu își poate da seama că un procent semnificativ din lucrarea de doctorat a lui Ponta este copiată grosolan. În aceste condiții, Ponta a dizolvat comisia care a decis în favoarea plagiatului. Argumentul că a doua comisie a decis împotriva plagiatului este pueril (și laș, că tot se vântură acest cuvânt). Plagiatul se vede de pe Lună. Există documente elocvente pe Internet care compară lucrarea sa cu cea originală și subliniază bucățile comune.

Crin Antonescu se aliază cu partide care nu au nici în clin nici în mânecă cu doctrina liberală pentru a fi la putere. Dacă o persoană ar conviețui cu alta împotriva oricăror principii, i-am arunca cuvinte grele. De ce, când un partid face asta, se numește înțelepciune politică?

Eu am fost student la MIT, inginer software la Google, fondator al DEX online și refuz să legitimez prin vot un om care își bate joc de instituția cunoașterii și de nesfârșitele ore de trudă ale tuturor celor care înțeleg că rezultatele se obțin cu muncă și cu răbdare.

3. Traian Băsescu nu a fost acuzat de nimic grav.

Un președinte nu poate fi demis oricând vrea parlamentul. Românii au înghițit cu naivitate argumentul „peste jumătate din parlamentari vor să-l suspende pe Traian Băsescu, deci este democratic să-l suspendăm”. Este bine că ne-a intrat democrația în sânge, dar lucrurile nu stau așa.

Dacă USL a preluat majoritatea în parlament, bravo lor. Pot să dea legi care să reflecte orientarea lor politică (vorbesc de PSD, căci PNL și UDMR vor doar să fie la putere, chiar și cu prețul schimbării doctrinei). Dar președintele este o persoană separată în stat; este unul din multele mecanisme pe care statul de drept le face să se țină reciproc în șah. Miile de ani de istorie ne învață că puterea corupe. Puterea parlamentară nu este supremă și președintele are arme să controleze abuzurile de putere ale parlamentului, în special prin dreptul de a numi primul-ministru și dreptul de a cere reexaminarea unei legi înainte de a o promulga.

Tocmai de aceea, procedura de suspendare a președintelui este permisă de Constituție numai în cazul unor abuzuri grave. Că Traian Băsescu a jignit ici și colo o persoană sau o categorie socială, este stânjenitor, dar nu este un motiv pentru suspendare. Toate capetele de acuzare aduse lui par grave, dar sunt susținute de argumente frivole și episoade de importanță secundară.

Eu refuz să particip la o mascaradă de proces.

4. Nu schimbi regulile jocului în timpul jocului.


Pe timp de recesiune economică, popularitatea conducătorilor scade. Asta se știe de când lumea și a dus la alternarea puterilor în toate statele democratice, deci poate e un lucru normal, parte din felul omenirii de a merge înainte.

Însă, președintele a fost ales în 2009 pentru 5 ani. Cei care l-ar fi vrut pe Geoană președinte trebuie să accepte acest lucru, la fel cum și oponenții lui Iliescu și Constantinescu au acceptat că au pierdut (și, ehei!, ce-ar fi însemnat să iasă Raţiu președinte în 1990). Aceasta este regula jocului.

USL a făcut un lucru total lipsit de onoare. A stat la pândă, a așteptat punctul de minim al popularității lui Traian Băsescu și a lovit. A lovit rapid, încălcând în trei locuri Constituția (schimbarea fără un motiv întemeiat a avocatului poporului, restrângerea puterilor Curții Constituționale și suspendarea pentru motive frivole a președintelui). Parafrazându-l pe prietenul meu Bogdan, este ca și cum un boxer ar începe să-l lovească pe celălalt cu picioarele în mijlocul reprizei. După care ar spune, senin, „nu știu, domnu’ arbitru, e la podea, uite-l că e plin de sânge, și i-auzi spectatorii, le place și lor”.

Lui Traian Băsescu i s-a cerut imposibilul: să mențină o susținere de peste 50% în timpul unei recesiuni economice. Nu știu cine a reușit asta în toată istoria planetei. Eu refuz să fiu parte din această statistică irelevantă.

Eu refuz să cumpăr bilet la un meci de box cu picioarele.

5. Președintele nu este cel mai mare vinovat pentru starea țării.

Aici mă voi lansa în niște considerente destul de dure la adresa românilor în special și a oamenilor în general.

Românii cred cu naivitate în propaganda ieftină. Românii iau totul de bun. Românii nu se informează cu privire la raporturile de cauză și efect în chestiuni elementare de economie. Românii ignoră statistica și preferă să se ghideze după un caz particular (cum ar fi un afiș bine ticluit). Românii nu cunosc atribuțiile președintelui.

Multe sondaje arată că românii consideră că Traian Băsescu și-a făcut prost treaba. Tare aș fi vrut ca sondajul să conțină întrebări privind atribuțiile președintelui. Despre ce „treabă” este vorba? Lui Traian Băsescu i se pun în cârcă tăierea pensiilor, creșterea taxelor, exodul de creiere, războiul cu presa, rasismul, practic tot ce este rău în țară. Și eu cred că Traian Băsescu e de vină că eu mănânc ca porcul numai carne cu cartofi.

Oamenii sunt lacomi. Oamenii nu înțeleg cât de important este să nu fii dator nimănui. Oamenii sunt adesea ca niște copii care sparg o vază, apoi se întorc către fratele mai mare și spun „tu ai spart-o!”. Și, când lucrurile se împut, oamenii vor sânge.


Oamenii de peste tot, și românii printre ei, s-au împrumutat cât au putut atunci când băncile le-au dat bani pe tavă. Au ajuns să trăiască pe credit. De unde românii declarau la alb doar salariul minim pe economie, ca să nu plătească taxe, ajunseseră să declare la alb un salariu mai mare decât cel real, ca să poată lua și mai multe credite. Pentru că băncile sunt operate tot de oameni, s-au antrenat și ele în hora aceasta, emițând împrumuturi peste împrumuturi, fără acoperire.


În 2007, oamenii se uitau la tine ca la un nebun dacă le spuneai că nu e OK să trăiești pe credit, că nu e OK să faci afaceri cu 10% banii tăi și 90% banii băncilor sau ai prietenilor, că este bine să fii propriul tău stăpân, că prețurile caselor nu vor crește la infinit. În 2007, toată lumea juca la bursă și se credeau mari analiști financiari, pentru că aveau profit, când de fapt bursa în sine era în creștere și până și un cimpanzeu cumpărând și vânzând la întâmplare ar fi făcut profit. Traian Băsescu nu este de vină pentru lăcomia voastră.


Lucrurile nu au mers, nu aveau cum să meargă la infinit așa. Neșansa românilor și singura circumstanță atenuantă pe care le-o găsesc este că, proaspăt ieșiți din comunism, orbiți de mirajul capitalismului și fără instincte de conservare economică, au fost luați de mână de băncile vestice și prinși în acest joc piramidal. În 2009 a venit prima recesiune serioasă de după 1989, care pe români i-a devastat, pentru că prea puțini dintre noi eram pe picioarele noastre.


Eu îmi asum greșelile mele, nu le pun pe umerii președintelui Traian Băsescu.


6. O schimbare politică de această amploare desfășurată în numai 5 zile este o lovitură de stat.


Vorbeam de impulsul momentului; pentru chestiuni de organizare a statului, 5 zile sunt un simplu moment. Reacțiile externe dure de natură politică (politicieni de toate culorile și-au exprimat vehement alarmarea) și economică (leul este în cădere liberă) reflectă acest lucru. Cu cât miza este mai mare, cu atât schimbarea trebuie să fie mai lentă.

USL ignoră complet avertismentele Occidentului. Mai rău, ne tratează ca pe niște copii proști, spunându-ne că totul e sub control, că Europa și NATO au înțeles situația și sunt prieteni la cataramă cu Ponta, când o lectură pe diagonală a presei internaționale vădește tocmai opusul.

Eu refuz să dau dovezi Europei că românii se împacă ușor cu o lovitură de stat.

7. Nu Traian Băsescu este laș; USL sunt lași pentru că lovesc un om căzut.


USL asmute oamenii să iasă la vot, spunându-le că votul este marca democrației. Ei preîntâmpină orice încercare de a susține contrarul invocând argumentul suprem că cine nu iese la vot este laș. Dar nu este chiar așa.

Pentru motivele arătate mai sus, USL sunt adevărații lași. Ei încearcă să câștige un război fără să lupte în nicio bătălie. Au prins momentul oportun și l-au speculat din plin.

Eu îmi dovedesc bărbăția făcând lucruri bune pentru țară, nu înjunghiind oameni pe la spate.


8. Miza nu este demiterea președintelui, ci înăbușirea justiției.


Tot circul cu încălcările grave ale Constituției care au dus la suspendarea președintelui este praf în ochi. Adevărata intenție a USL este să înăbușe justiția română care, de bine, de rău, începuse să funcționeze. Adrian Năstase a fost primul; ar fi urmat Dan Voiculescu și alții.

Eu refuz să consfințesc imunitatea celor care au furat, indiferent de culoarea lor politică.

9. Mi-e frică de o guvernare care începe așa.

Nici nu am ajuns încă la referendum și deja Europa ne marginalizează și moneda națională se prăbușește. Chiar dacă efectele economice se vor estompa în timp, istoria acestor zile va sta mereu sub semnul abolirii instituțiilor statului de drept.

Mai ales, mi-e frică să descopăr că nația mea este compusă preponderent din oameni care își urmează dorința viscerală de a găsi un țap ispășitor, ca să se poată minți pe ei înșiși că altcineva este de vină pentru toate neajunsurile lor, cu legătură sau fără. Mi-e frică să aflu că nația mea renunță de bună voie la cadrul Constituției și al libertății. Mi-e frică să aflu că nația mea este atât de ușor de manipulat.

Chiar dacă referendumul este nevalidat, reacția apatică a societății românești mă scârbește și mă întristează. Ar fi trebuit să vedem un milion de oameni pe stradă, care să condamne palma peste ochi dată democrației în România. Au fost doar câteva zeci de mii, înșirați pe câteva zile, iar dintre ei, o bună parte erau chiar susținători ai evenimentelor.

Indiferent ce se va întâmpla, mă voi gândi îndelung și adânc dacă timpul meu mai merită cheltuit în slujba neamului românesc.

Arama pe față

Unde sunteți voi, ăia care susțineați că „toți sunt o apă și-un pământ”?

Scriu rar pe teme politice, de obicei împotriva PSD-ului (comuniști) și a PNL-ului (curve politice). Întotdeauna se găsesc câțiva care să-mi comenteze că și PDL-ul fură, că nimeni nu-i mai breaz ca ceilalți.

Ei, uite că nu sunt toți o apă și-un pământ. PDL-ul fură. PSD și PNL calcă în picioare democrația, Constituția, relațiile cu o lume întreagă. Orice pas spre diminuarea libertății este un pas greșit, iar USL a făcut pași mari în numai două zile. Ultimul dintre ei este diminuarea puterilor Curții Constituționale. „CCR și judecătorii săi sunt independenți” (Victor Ponta), doar că nu mai au putere de decizie.

Mai știți sentimentul ăla de pe 22 decembrie 1989? Eu eram mic, dar mi-l amintesc perfect. Acum îl am din nou, dar invers.

Utilizatori neajutorați

Cronologia unei breșe de securitate:

În 2010 Adobe a lansat Creative Suite versiunea 5 (CS5). Aceasta este o suită de programe pentru design grafic și editare video. Ca și majoritatea codului produs de Adobe, CS5 este software privat, adică utilizatorii trebuie să semneze o licență pentru a-l putea folosi și, în plus, nu au acces la codul-sursă. Din aceste două cauze, ei nu au niciuna din cele patru libertăți fundamentale care definesc software-ul liber: nu pot executa programul decât în modurile permise de Adobe, nu pot multiplica programul, nu pot studia și modifica codul-sursă și nu pot redistribui copii modificate.

Pe 20.03.2012 a fost raportată o breșă critică de securitate în CS5. Un programator care exploatează această breșă poate prelua complet controlul oricărui calculator pe care rulează o copie de CS5.

Pe 07.05.2012 Adobe a lansat noua versiune de Creative Suite, CS6. Upgrade-ul de la CS5 ls CS6 poate fi cumpărat pentru circa $200. Desigur, CS6 este tot software privat.

Pe 08.05.2012, Adobe a publicat un buletin de securitate în care vorbește despre breșa de securitate din CS5 și propune ca remediu cumpărarea CS6, în care această breșă a fost reparată.

Între 08.05.2012 și 11.05.2012 a avut loc o reacție publică de dimensiuni moderate împotriva Adobe. Vedeți discuția de pe Slashdot (un site de știri din IT cu o comunitate foarte vorbăreață) sau aceste articole.

Pe 11.05.2012, Adobe a actualizat buletinul de securitate și a precizat că va oferi gratuit un patch pentru CS5 (un patch este o bucată de cod care modifică un program existent pentru a repara o problemă specifică). Nu se știe când va fi gata acest patch.

Ce învățăm de aici?

Cu software-ul privat, utilizatorul este la mila companiei producătoare a programului. Susținătorii software-ului privat spun că nu este nimic rău cu aceasta și că o companie bună are grijă de utilizatorii ei. Iată că nu este așa. Acesta nu este un exemplu izolat; este doar unul care s-a întâmplat să-mi cadă sub ochi în detaliu.

Cu software-ul privat, utilizatorul intră de bunăvoie într-un monopol pentru suport. Pentru tot ce înseamnă breșe de securitate, componente care funcționează prost sau orice funcții noi pe care utilizatorul le-ar dori, singura care poate scrie codul necesar este compania. Nimeni altcineva nu are acces la codul-sursă.

Compania nu este neapărat rău-intenționată. Ea are pur și simplu propriile sale resurse de alocat și propriile sale intenții, care includ sau nu implementarea cerințelor unui utilizator anume. În acest caz particular, poate Adobe a fost rău intenționată când a publicat soluția sugerată („cumpărați CS6”) la exact o zi după lansarea CS6. Sau poate Adobe a fost doar foarte ocupată cu finalizarea și lansarea CS6 și a trecut orice altceva pe planul doi, inclusiv repararea unei vulnerabilități grave în CS5. Faptul că Adobe a așteptat fix până după ce a lansat CS6 ca să recomande o soluție scumpă unor oameni fără alternative mă face să cred că Adobe s-a comportat ticălos. Dar aceasta contează mai puțin.

Ce contează este că semnarea unei licențe este un lucru de evitat. Mai ales atunci când vorbim de un program cu care utilizatorul își câștigă pâinea (așa cum este CS5 pentru un designer grafic), utilizatorul devine efectiv un sclav care trebuie să joace așa cum îi cântă compania.

Faptul că putem folosi alte programe, tot private (cum ar fi CorelDraw) nu schimbă situația. În cuvintele lui Stallman, „Libertatea nu înseamnă o alegere între un stăpân sau altul. Libertatea înseamnă să nu ai stăpân”. Singurul mod de a face acest lucru în lumea calculatoarelor este să folosim software liber.

Dacă folosim software liber, diferența este că oricine poate citi și modifica codul-sursă al programului. Dacă eu nu știu să programez și sunt doar un utilizator, mă pot totuși duce la orice prieten programator sau pot angaja un programator care să repare breșa depistată sau să-mi implementeze o funcție pe care mi-o doresc de la program. Alți utilizatori pot să adopte versiunea mea modificată sau nu, după cum doresc. În loc de monopol, avem o piață liberă. Din nou, acest scenariu nu este ipotetic. Și programele libere au breșe de securitate ocazionale sau alte bug-uri. Dar cele mai grave sunt reparate în câteva ore.

Cum să nu ceri bani, episodul 2

Am tot amânat, dar iată noutăți despre disputa mea cu Societatea Română de Radiodifuziune privind taxa radio pentru persoane juridice (puteți citi episodul 1 aici).

Am început să caut un avocat ca să văd ce pot face. Norocul a fost că am dat peste cineva deosebit de competent care era la curent cu un proces vizând exact această taxă radio. În 2010 și 2011 a fost o firmă din Cluj care a dat Guvernul României în judecată solicitând anularea acestei taxe. SRR a fost intervenientă în acest proces. Firma a câștigat procesul în aprilie 2010 și recursul care a urmat în 2011, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus anularea unor prevederi-cheie din hotărârea de guvern care permite SRR să colecteze această taxă. Toate aceste lucruri au fost publicate în Monitorul Oficial.

În concluzie, Codex Publicus (firma care deține proiectul DEX online) a trimis o scrisoare către SRR prin care solicită anularea datoriilor cerute și un document care să ateste acest lucru.

raspuns2-1 raspuns2-2
Am primit un răspuns prompt, civilizat și personalizat. Am apreciat acest lucru, dar scrisoarea evită exact cerințele esențiale ale scrisorii mele. SRR face referiri la acte din 2003, 2004, 2009, însă ocolește actele din 2010 și 2011 pe care Codex Publicus le-a menționat inechivoc.
raspuns3-1 raspuns3-2

Sunt pur și simplu stupefiat de această respingere puerilă a unui adevăr evident („mă fac că nu există”). M-am consultat din nou cu avocatul, care mi-a recomandat să aștept până să apară un titlu executoriu, pe care apoi îl putem contesta în instanță. Cât timp există doar o înștiințare de plată, ar fi prematur să intentăm un proces.

În dreptul român, precedentul nu are valoare juridică, dar, din fericire, demersul firmei din Cluj a realizat mult mai mult decât să creeze un precedent anulând taxa pentru o singură firmă. Prin publicarea în Monitorul Oficial, decizia ne servește pe toți.

Sper ca aceste informații să ajute și pe alții. Documentele de mai sus indică actele relevante și adresele unde pot fi descărcate.

Supraveghere video – răspuns de la Primăria Sectorului 2

În postul trecut scriam despre un mesaj trimis Primăriei Sectorului 2 referitor la amplasarea de camere video. Am primit un răspuns remarcabil de rapid (3 zile lucrătoare) și apreciez asta. Din păcate, răspunsul evită sau tratează neclar lucrul care mă deranjează pe mine:

Răspundem sesizării dumneavoastră trimisă la adresa infopublice@ps2.ro sub nr. 11715/30.01.2012, înregistrată la Poliţia Locală sector 2 sub nr.1579/30.01.2012.
Vă comunicăm  că amplasarea echipamentelor de supraveghere video pe raza sectorului 2 vizează supravegherea spaţiilor publice, s-a facut în folosul cetăţenilor şi are în vedere reducerea infracţionalităţii şi asigurarea ordinii şi liniştii publice în zonele monitorizate.
Precizăm că  implementarea proiectelor presupune o tehnologie Window Blanking, care, prin setari corespunzătoare,  maschează anumite zone. Imaginile captate vor exclude asfel orice zonă privată. Mai mult decât atât, operatorii din cadrul Serviciului de Monitorizare şi Supraveghere Video cunosc şi aplică prevederile Legii nr. 677 din 21 noiembrie 2001 (*actualizată*) pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date. Datele solicitate sunt stocate doar la cererea poliţiei sau a instanţei de judecată.
Menţionăm că prelucrarea notificată având ca scop “monitorizarea /securitatea persoanelor, spaţiilor şi/sau bunurilor publice/private” a fost înscrisă în registrul de evidenţă a prelucrărilor de date cu caracter personal din cadrul Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal sub nr. 19038, specificat şi în antet.

Tot nu înțeleg dacă (a) datele nu sunt stocate decât începând cu momentul în care poliția sau un judecător cer acest lucru sau (b) datele sunt stocate în permanență, dar numai poliția sau un mandatar al unui judecător pot obține accesul la ele. De asemenea, nu se spune pentru cât timp sunt păstrate înregistrările. Mă dezamăgește că eu m-am străduit să trimit un mesaj succint, cu întrebări clare și puține, și primesc în schimb un șablon cu cuvinte mari, din care este treaba mea să deslușesc ce pot desluși.
Sunt totuși mulțumit de faptul că supravegherea se petrece într-un cadru legal bine delimitat. Sunt aproape liniștit că sistemul este greu de abuzat.
Să explic și de ce mă interesează pe mine subiectul. Nu mi se pare mulțumitoare implicația generală „dacă nu faci nimic rău, nu ai de ce să fii deranjat”. Acesta este un prim pas spre o societate Big Brother. O reformulare mai exactă ar fi „dacă faci ce-ți spunem noi, nu ai de ce să te temi”. Orice mișcare în direcția diminuării libertății cetățeanului trebuie bine cântărită și beneficiile trebuie să fie mai mari decât daunele. Aceasta este esența unui cod de legi.
Nu sunt mulțumit de argumentul conținut în răspuns, că supravegherea are rostul de a reduce infracționalitatea. O cameră nu reduce direct infracționalitatea, căci nu o cameră îl va împiedica pe X să îl omoare pe Y. Efectul direct al supravegherii este creșterea procentului de prindere a infractorului după ce crima s-a întâmplat deja. Pe termen lung, dacă procentul de prindere tinde spre 100%, oamenii se vor gândi de două ori înainte de a săvârși o infracțiune. Dar acesta este un lanț cauzal mai lung.
Privind din acest punct, ne putem suprima instinctul primar care ne determină să renunțăm la orice libertate în numele supraviețuirii. Problema supravegherii devine una economică și etică. Costul instalării și operării sistemului de supraveghere este mare. Este el justificat? Wikipedia spune că e discutabil. Este etic? Nici pe departe. Abundă exemplele de țări pretinse civilizate în care guvernele se întorc împotriva populației. Nu vreau ca guvernul meu să dispună de înregistrări ale unui eventual protest de masă (și spun asta fără să fiu adeptul tărăboiului din Piața Universității).
Dacă banii pentru acest sistem ar cădea din cer, să spunem că aș putea fi de acord cu el, căci nu vreau nici să cad în paranoia. Dar banii aceștia vin de altundeva și ar putea fi folosiți în alte scopuri. De exemplu, ar putea fi folosiți pentru educație. Lanțul dintre educație și reducerea criminalității este mai bine studiat și dovedit, plus că educația este un lucru pozitiv care crește calitatea unei societăți în general.
Enumăr și câteva planuri cu bătaie scurtă pentru creșterea imediată a siguranței cetățenilor din Sectorul 2. Ele ar preveni lucruri mai puțin rele decât un omor, dar care se întâmplă în număr mai mare.
  • ridicarea tuturor câinilor vagabonzi, pentru prevenirea mușcăturilor;
  • repararea canalizărilor vechi, care refulează mizerii pestilențiale la fiecare ploaie torențială;
  • deszăpezirea trotuarelor, pentru evitarea mâinilor rupte (90% din trotuare sunt impracticabile dacă ai trecut de 60 de ani);
  • arestarea tuturor contrabandiștilor de prin piețe. Nu este nevoie de camere pentru asta; un agent sub acoperire ar putea face ravagii;
  • crearea de patrule pedestre de poliție. Un polițist care face rondul chiar oprește o infracțiune. O cameră doar înregistrează un tip cu cagulă. Eu văd polițiști pe stradă doar când dirijează mașini.

Mesaj către Primăria Sectorului 2

Am trimis această solicitare prin email Primăriei Sectorului 2. Vă țin la curent dacă primesc vreun răspuns.

Bună ziua,
Am aflat despre inițiativa dumneavoastră de instalare de camere video pe diverse străzi din sectorul 2, în scopul prevenirii criminalității. Sunt profund preocupat de posibila încălcare a dreptului meu la o viață privată, drept consfințit în Codul Civil, art. 71. Doresc să aflu dacă fluxul de date video este înregistrat și stocat, iar dacă da, atunci unde, pentru cât timp și cine are acces la înregistrări.
Vă mulțumesc,
Cătălin Frâncu
http://catalin.francu.com
07xx.xxx.xxx

Jos toată lumea și să fie bine în lume

Dat fiind că m-am implicat săptămâna trecută în greva împotriva PIPA și SOPA, am avut ocazia să compar două proteste desfășurate concomitent. Nu stau bine nici cu spiritul de observație, nici cu memoria, dar în acest caz câteva concluzii se pot trage și de pe Lună.

Protestele se fac pe lucruri clare. Nu are nicio valoare să ceri „să fie bine în țară” la modul general. Greva împotriva SOPA și PIPA a cerut un lucru foarte clar: nu vrem să treacă proiectele de lege SOPA și PIPA. Greva a obținut, în numai două zile, un prim pas spre victorie: proiectele de lege au fost amânate pentru revizuire.

Protestele nu se fac pentru „jos Guvernul”, ci pentru „Guvernule, fă ce vrem noi”. Dacă transformăm un set de dorințe legitime într-o vendetă împotriva unui set fix de persoane, ne îndepărtăm de la scopul final al democrației: vrem să trăim în libertate, nu să ostracizăm pe cineva. Dacă dorințele protestatarilor s-ar îndeplini astăzi (jos Băsescu, jos Guvernul), România s-ar cufunda în anarhie. Grevele de pe Internet au cerut Senatului SUA să facă ceva, nu să plece.

Protestele se fac pașnic. Incitarea la violență este o idee periculoasă. Am văzut o pancartă cu „angajez lunetist”, ca să nu mai vorbesc de îmbrânceli absurde și atacarea forțelor de ordine. Grevele anti-SOPA au fost un echivalent al grevei foamei. Nimeni nu a cerut asasinarea nimănui, nici măcar într-o țară în care dreptul la exprimare liberă permite acest lucru.

Nu sunt în general împotriva protestului umoristic, dar umorul din Piața Universității este abject („angajez lunetist”), de prost gust („Udrea, chioru și piticu” etc.) și împănat cu greșeli de ortografie („capu lui Băsescu” etc.). Hazul de necaz are șarmul lui, dar prefer oricând o schimbare în bine. Orice încercare de umor distrage atenția de la revendicări. Greva anti-SOPA a fost în general sobră, pentru că pericolul reprezentat de cele două proiecte de lege este departe de a fi distractiv. Numai site-urile de satiră au protestat în același spirit, ca de exemplu The Oatmeal.

Închei cu un exemplu de revendicare: reduceți TVA, măcar până la 15% și ideal la 6%. Este o propunere clară, sobră, pașnică, implementabilă într-o zi și care ar face mai mult bine României decât toate demisiile. Mai am douăzeci ca asta, dacă îi pasă cuiva.

Cum să nu ceri bani

ACTUALIZARE: Am scris și episodul 2 al acestei povești.

Azi am primit o scrisoare din partea Societății Române de Radiodifuziune care m-a revoltat atât de tare, încât am reînviat acest blog. Și încă într-o zi când am zece alte lucruri de făcut și numai de asta n-am timp. Dar am hotărât să pun capăt nesimțirii lor.

amenintare
Codex Publicus este firma din jurul proiectului DEX online. Când am primit plicul pe care scria Societatea Română de Radiodifuziune chiar m-am bucurat. Speram să fie vreo invitație la colaborare, vreo înștiințare despre un proiect cultural, ceva util. Citind însă scrisoarea, m-am enervat groaznic.
În primul rând, nu neg (dar nici nu susțin) că Radio România face emisiuni valoroase. Acest articol nu este o judecată de valoare a produselor Radio România. Acest articol este un protest împotriva unui bun care i se vinde cu forța firmei mele fără ca ea să aibă nevoie de acel bun.
În al doilea rând, mă revoltă insistența statului de ne obliga să finanțăm un model tehnic muribund. SRR spune: uite grila de programe; dacă vrei programul X trebuie să comuți pe canalul Y la ora Z. Acest sistem este un dinozaur care a murit, dar încă nu și-a dat seama că a murit. Viitorul este pe Internet, unde voi putea vedea ce emisiune vreau la ce oră vreau. Nu spun că SRR este pe moarte. Le doresc viață lungă, dar trebuie să migreze spre un model de distribuție în care orice emisiune să poată fi ascultată la orice oră.
Evident, firma funcționează la mine în casă, unde există TV (există și radio, pentru că amplificatorul meu are și receptor radio pe care nu l-am folosit niciodată). Dar niciodată nu am folosit vreun aparat de radio sau TV în interesul firmei. Când mă uit la TV, mă uit ca persoană fizică, nu juridică. Și pentru aia plătesc deja, și până la un punct înțeleg să plătesc.
În al treilea rând, mă revoltă tonul de o obrăznicie nemaivăzută al scrisorii. Este plină de amenințări destul de directe. Îmi bagă legea sub nas, cu litere mari și bold, și îmi amintește că sunt pasibil de pedeapsă dacă nu mă supun. Cum ar veni, mă tratează apriori ca pe un ticălos și mă avertizează: „suntem cu ochii pe tine”. Și toate astea într-un cadru perfect legal. Sistemul este betonat, este samavolnicie cu acte în regulă. Sistemul este de așa natură, încât SRR nici măcar nu îmi poate da mie vreo scutire pentru că am gura mare și le tulbur apele. Statul îi obligă să mă stoarcă de bani.
În al patrulea rând, stilul scrisorii este la nivel de clasa a IV-a cu risc de corigență. Amestecă litere bold, bold majuscule, bold majuscule subliniate, bold italice, italice și normale. Nu folosește deloc diacritice, nu delimitează vizual paragrafele și pune virgulă după titlu. Mai lipsea să o picure puțin cu ceară de trei culori și să o parfumeze. Nu știu ce retardat a compus scrisoarea asta, dar dacă eu eram Constantin Pușcaș, director economic, nu mi-aș fi pus semnătura pe ea.
În al cincilea rând, sunt absolut convins că există modalități de a obține o scutire. Probabil sunt nepractice, probabil trebuie să notarizez un kil de hârtie în fiecare lună, dar legea trebuie să permită scutiri în cazuri excepționale. Despre acestea, însă, șșșșșș! Nici o vorbă.
Și în al șaselea rând… v-ați gândit să veniți la mine cu o vorbă bună în loc de amenințări? Sunt un om, probabil ca mulți alții, care aude de SRR din an în Paști și de obicei atunci când veniți să mă extorcați.  Chiar vreți ca asta să fie prima și singura mea impresie despre voi? Nu știu alții cum sunt, dar de la mine sigur ați obține MULT (na, bold, italic și subliniat) mai mult decât 120 de lei pe an dacă v-ați prezenta frumos. Dacă mi-ați spune ce faceți cu banii mei. Dacă mi-ați vorbi despre emisiunile voastre de știri, divertisment, sport și cultură, despre zone defavorizate ale țării unde emisiunile voastre țin loc de școală, despre jurnalismul vostru care este cu o clasă peste cel de la alte posturi. Dacă mi-ați da de înțeles că nu sunt obligat, ci poate doar un pic dator moral, să vă dau niște bani. La o adică, ați putea să vă și căciuliți un pic.
Așa se cer banii, așa se deschid buzunarele. Am trăit în SUA 10 ani și fundațiile de acolo știu să ceară. Sunt un fraier în privința asta: nu pot să spun nu când cineva știe să-mi ceară. Am donat sume mai mari ca asta unor instituții cu misiuni mult mai puțin nobile decât a voastră. Voi de ce veniți cu neobrăzare? Da, sunt obligat de lege să vă plătesc, dar încă nu am făcut-o. Sunt banii mei și vor rămâne ai mei până în ziua în care voi face transferul bancar.
Iar asta nu se va întâmpla prea curând. Cu chestia asta mă lupt până în pânzele albe. Știu, 120 de lei pe an e un fleac, dar e fleacul meu și mă revoltă principiul. Mai bine desființez firma și opresc proiectul DEX online decât să le dau lor vreo lețcaie în condițiile astea.
Vă țin la curent.