Jos toată lumea și să fie bine în lume

Dat fiind că m-am implicat săptămâna trecută în greva împotriva PIPA și SOPA, am avut ocazia să compar două proteste desfășurate concomitent. Nu stau bine nici cu spiritul de observație, nici cu memoria, dar în acest caz câteva concluzii se pot trage și de pe Lună.

Protestele se fac pe lucruri clare. Nu are nicio valoare să ceri „să fie bine în țară” la modul general. Greva împotriva SOPA și PIPA a cerut un lucru foarte clar: nu vrem să treacă proiectele de lege SOPA și PIPA. Greva a obținut, în numai două zile, un prim pas spre victorie: proiectele de lege au fost amânate pentru revizuire.

Protestele nu se fac pentru „jos Guvernul”, ci pentru „Guvernule, fă ce vrem noi”. Dacă transformăm un set de dorințe legitime într-o vendetă împotriva unui set fix de persoane, ne îndepărtăm de la scopul final al democrației: vrem să trăim în libertate, nu să ostracizăm pe cineva. Dacă dorințele protestatarilor s-ar îndeplini astăzi (jos Băsescu, jos Guvernul), România s-ar cufunda în anarhie. Grevele de pe Internet au cerut Senatului SUA să facă ceva, nu să plece.

Protestele se fac pașnic. Incitarea la violență este o idee periculoasă. Am văzut o pancartă cu „angajez lunetist”, ca să nu mai vorbesc de îmbrânceli absurde și atacarea forțelor de ordine. Grevele anti-SOPA au fost un echivalent al grevei foamei. Nimeni nu a cerut asasinarea nimănui, nici măcar într-o țară în care dreptul la exprimare liberă permite acest lucru.

Nu sunt în general împotriva protestului umoristic, dar umorul din Piața Universității este abject („angajez lunetist”), de prost gust („Udrea, chioru și piticu” etc.) și împănat cu greșeli de ortografie („capu lui Băsescu” etc.). Hazul de necaz are șarmul lui, dar prefer oricând o schimbare în bine. Orice încercare de umor distrage atenția de la revendicări. Greva anti-SOPA a fost în general sobră, pentru că pericolul reprezentat de cele două proiecte de lege este departe de a fi distractiv. Numai site-urile de satiră au protestat în același spirit, ca de exemplu The Oatmeal.

Închei cu un exemplu de revendicare: reduceți TVA, măcar până la 15% și ideal la 6%. Este o propunere clară, sobră, pașnică, implementabilă într-o zi și care ar face mai mult bine României decât toate demisiile. Mai am douăzeci ca asta, dacă îi pasă cuiva.

Cum să nu ceri bani

ACTUALIZARE: Am scris și episodul 2 al acestei povești.

Azi am primit o scrisoare din partea Societății Române de Radiodifuziune care m-a revoltat atât de tare, încât am reînviat acest blog. Și încă într-o zi când am zece alte lucruri de făcut și numai de asta n-am timp. Dar am hotărât să pun capăt nesimțirii lor.

amenintare
Codex Publicus este firma din jurul proiectului DEX online. Când am primit plicul pe care scria Societatea Română de Radiodifuziune chiar m-am bucurat. Speram să fie vreo invitație la colaborare, vreo înștiințare despre un proiect cultural, ceva util. Citind însă scrisoarea, m-am enervat groaznic.
În primul rând, nu neg (dar nici nu susțin) că Radio România face emisiuni valoroase. Acest articol nu este o judecată de valoare a produselor Radio România. Acest articol este un protest împotriva unui bun care i se vinde cu forța firmei mele fără ca ea să aibă nevoie de acel bun.
În al doilea rând, mă revoltă insistența statului de ne obliga să finanțăm un model tehnic muribund. SRR spune: uite grila de programe; dacă vrei programul X trebuie să comuți pe canalul Y la ora Z. Acest sistem este un dinozaur care a murit, dar încă nu și-a dat seama că a murit. Viitorul este pe Internet, unde voi putea vedea ce emisiune vreau la ce oră vreau. Nu spun că SRR este pe moarte. Le doresc viață lungă, dar trebuie să migreze spre un model de distribuție în care orice emisiune să poată fi ascultată la orice oră.
Evident, firma funcționează la mine în casă, unde există TV (există și radio, pentru că amplificatorul meu are și receptor radio pe care nu l-am folosit niciodată). Dar niciodată nu am folosit vreun aparat de radio sau TV în interesul firmei. Când mă uit la TV, mă uit ca persoană fizică, nu juridică. Și pentru aia plătesc deja, și până la un punct înțeleg să plătesc.
În al treilea rând, mă revoltă tonul de o obrăznicie nemaivăzută al scrisorii. Este plină de amenințări destul de directe. Îmi bagă legea sub nas, cu litere mari și bold, și îmi amintește că sunt pasibil de pedeapsă dacă nu mă supun. Cum ar veni, mă tratează apriori ca pe un ticălos și mă avertizează: „suntem cu ochii pe tine”. Și toate astea într-un cadru perfect legal. Sistemul este betonat, este samavolnicie cu acte în regulă. Sistemul este de așa natură, încât SRR nici măcar nu îmi poate da mie vreo scutire pentru că am gura mare și le tulbur apele. Statul îi obligă să mă stoarcă de bani.
În al patrulea rând, stilul scrisorii este la nivel de clasa a IV-a cu risc de corigență. Amestecă litere bold, bold majuscule, bold majuscule subliniate, bold italice, italice și normale. Nu folosește deloc diacritice, nu delimitează vizual paragrafele și pune virgulă după titlu. Mai lipsea să o picure puțin cu ceară de trei culori și să o parfumeze. Nu știu ce retardat a compus scrisoarea asta, dar dacă eu eram Constantin Pușcaș, director economic, nu mi-aș fi pus semnătura pe ea.
În al cincilea rând, sunt absolut convins că există modalități de a obține o scutire. Probabil sunt nepractice, probabil trebuie să notarizez un kil de hârtie în fiecare lună, dar legea trebuie să permită scutiri în cazuri excepționale. Despre acestea, însă, șșșșșș! Nici o vorbă.
Și în al șaselea rând… v-ați gândit să veniți la mine cu o vorbă bună în loc de amenințări? Sunt un om, probabil ca mulți alții, care aude de SRR din an în Paști și de obicei atunci când veniți să mă extorcați.  Chiar vreți ca asta să fie prima și singura mea impresie despre voi? Nu știu alții cum sunt, dar de la mine sigur ați obține MULT (na, bold, italic și subliniat) mai mult decât 120 de lei pe an dacă v-ați prezenta frumos. Dacă mi-ați spune ce faceți cu banii mei. Dacă mi-ați vorbi despre emisiunile voastre de știri, divertisment, sport și cultură, despre zone defavorizate ale țării unde emisiunile voastre țin loc de școală, despre jurnalismul vostru care este cu o clasă peste cel de la alte posturi. Dacă mi-ați da de înțeles că nu sunt obligat, ci poate doar un pic dator moral, să vă dau niște bani. La o adică, ați putea să vă și căciuliți un pic.
Așa se cer banii, așa se deschid buzunarele. Am trăit în SUA 10 ani și fundațiile de acolo știu să ceară. Sunt un fraier în privința asta: nu pot să spun nu când cineva știe să-mi ceară. Am donat sume mai mari ca asta unor instituții cu misiuni mult mai puțin nobile decât a voastră. Voi de ce veniți cu neobrăzare? Da, sunt obligat de lege să vă plătesc, dar încă nu am făcut-o. Sunt banii mei și vor rămâne ai mei până în ziua în care voi face transferul bancar.
Iar asta nu se va întâmpla prea curând. Cu chestia asta mă lupt până în pânzele albe. Știu, 120 de lei pe an e un fleac, dar e fleacul meu și mă revoltă principiul. Mai bine desființez firma și opresc proiectul DEX online decât să le dau lor vreo lețcaie în condițiile astea.
Vă țin la curent.

Pa, Londra

Nicio ocazie de a folosi Internetul nu trebuie risipită. 🙂 Așa că profit de lounge-ul din aeroport ca să-mi admir pozele. Azi ploua mocănește și enervant când m-am trezit, dar când am ieșit din cameră (cu noaptea-n cap, pe la 11) a stat ploaia ca prin minune. Așa încât am putut să mă plimb prin St. James’s Park și prin Mayfair și mi-au ieșit multe poze drăguțe. De mâine cică se face soare, așa, ca să mă enerveze pe mine.









Londra forever

Să nu mă recunosc — e a treia zi când plec dimineața de la hotel și mă mai întorc seara târziu! Azi am fost la Turnul Londrei, un palat-fortăreață-muzeu construit și reconstruit pe parcursul a 900 de ani. Dincolo de lecțiile de istorie învățate (asedii, incendii, asasinate, încoronări etc.), tuturor ne-a plăcut sentimentul de a te plimba pe un teren imens plin de ziduri, pajiști și fortificații, și totuși de a rămâne în inima unei metropole. Englezii au reușit să facă un muzeu perfect organizat și gemând de informații (săli conservate, armuri, coroane, artilerie, machete, ba chiar și-o toaletă medievală) fără să aducă prea multe modificări complexului.
Singurul aspect odios al Turnului Londrei este bistroul. Mâncarea de acolo a fost groaznică, parcă desprinsă dintr-o carte cu stereotipuri despre englezi: fadă și topită. Poate m-am așteptat eu la prea mult din cauză că am amintiri plăcute de ultimele dăți când am mai mâncat prin bistrouri ale muzeelor (în Argentina, cred).

Am continuat cu o vizită la H&M (doar nu credeați că am venit la Londra să mă cultiv sau să mă văd cu prietenii), apoi o cină cu sushi, apoi niște cidru și palavre. Mâine, cu voia institutului meteo, sper să mă plimb prin Mayfair și St. James’s Park, deși prognoza e dezastruoasă; parcă aș fi în Londra.
Oricum, slavă Domnului pentru plecări și pentru întoarceri. Mă bucur și de una, și de cealaltă.






Bezmeticind prin Londra

Azi am avut o zi lungă. Ca să ne meargă bine, am început pe la 12 cu un brunch (în traducere, o crăpelniță pentru oamenii care dorm până la 10 și se scoală deja flămânzi) cu prietenii de pe aici. Apoi ne-am dat seama că ne-am întins prea mult cu masa și nu mai aveam destul timp să vedem Turnul Londrei, așa că am decis în pripă să mergem la Catedrala Sf. Paul și să urcăm sus în dom. Zis și făcut și nu ne-a părut rău. Domul are o înălțime de 111m și nu se poate urca decât pe scări, iar de sus Londra se vede chiar spectaculos, în toate direcțiile. Sigur, pentru 15 lire mă așteptam să mă ducă cel puțin pe orbită, dar m-am mulțumit cu un morman de poze făcute din dom.

Am (re)văzut și cripta catedralei unde odihnesc cohorte de sirs, lords și ladies, ale căror trăsături comune sunt că toți și-au iubit țara și toți sunt morți. Cripta e o adunătură eterogenă, dar fascinantă, de statui, coșciuge, basoreliefuri, plăci comemorative. Nu ai nici pe unde să calci altfel decât pe morminte. Din criptă se trece, convenabil, direct în cafenea, magazin și toalete.
Am vrut să căutăm bilete la vreun spectacol, dar nu ne-am putut pune de acord (iar faptul că aveam de ales între Lion King și Chicago nu a ajutat). Drept care am hălăduit pe străzile Londrei până seara și am făcut poze pe timp de noapte, care înseamnă că nouă din zece sunt bune de aruncat. Dar atmosfera era frumoasă, parcă tot orașul ieșise să se plimbe.
Spre seară ne-am proptit într-un pub local și am comandat, toți pe linie, fish & chips și bere.
E greu să fii turist!







Londra, din nou

Se pare că îmi place Londra. 🙂 Am vrut să schimb aerul câteva zile și, profitând de faptul că am doi colegi din State care sunt și ei în trecere, am dat și eu o fugă de-un weekend. Mi-am pus problema să văd în loc de asta un oraș nou (pentru mine) din Europa, dar mă trage ața aici. 🙂
Și nu-mi pare rău. Londra e cochetă și curată ca de obicei. Chiar vorbeam cu un coleg că e un oraș de 7,5 milioane de locuitori, de departe cel mai mare oraș din Europa (restul sunt toate sub 3,5 milioane), și totuși nu se simte; nici urmă de zgomotul, mizeria, cerșetorii și poluarea la care te-ai aștepta. Ce-i drept, e un oraș crescut în general pe orizontală.
Azi am fost la prânz la Google London, unde am mâncat o chestie nouă: friptură de cangur. N-a fost rău, dar nici cu mult mai grozav decât o friptură de vacă. Dar acum sunt un om mai împlinit, știu ce gust are cangurul. 🙂
După-amiază am fost la Casa Handel, o casă în care compozitorul a locuit ultimii 37 de ani ai vieții sale. A fost mai mult informativ decât interesant. M-a mirat să aflu că Handel a trăit într-o casă modestă, ca pentru pătura de sus, dar nu aristocratică; eu trăiam cu ideea că Handel a fost mare compozitor de curte și a dus o viață fastuoasă. A avut tot felul de boli (obezitate, un atac cerebral, episoade de paralizie, iar ultimii 5 ani din viață a fost orb); e de mirare că a trăit 74 de ani. Era extrem de prolific. Oratoriul Mesia l-a compus în trei săptămâni.
După ce mi-am pierdut interesul pentru persoane reale, m-am dus la Muzeul Sherlock Holmes. Aici m-am distrat pentru că era la nivelul meu intelectual: avea statui de ceară cu diverse personaje din povestiri, inclusiv cu victime ale otrăvurilor și cuțitelor, iar în salonul principal era un nene care făcea pe Dr. Watson și își juca rolul chiar bine (atât că la început am crezut că și el e de ceară și era să fac infarct când a început să vorbească cu mine).
Aș fi vrut să fac și poze pe străzi, dar vremea n-a ținut cu mine. A cam plouat și a început să se întunece dubios de devreme, înainte de 16:00. Se pare că cele șapte grade de latitudine în plus față de București chiar contează. Dar am făcut câteva poze și la amurg și au ieșit interesante.
Am ajuns la hotel fără niciun strop de noroi pe pantaloni, după vreo două ore de mers pe jos și vreo 5 călătorii cu metroul. Diseară mă văd cu lumea la un restaurant indian. Mmmmm, indian.

De recitit la 31 decembrie 2011

Ca să parafrazez gluma unui coleg, „De la anul chiar voi fi un om mai bun! Aaaaaa, ia uite, a trecut deja de miezul nopții, ce bine, am un an întreg să lenevesc”.

Vi s-a întâmplat vreodată să vă scrieți bilete singuri? 🙂 Cum ar fi când lăsați rufele la spălat, plecați de acasă și vă lăsați un bilet cu „pune rufele la uscat”, ca să nu uitați și să zacă în mașină trei zile (să spunem că asta i s-a întâmplat, ăăăă, unui prieten). Cam același e și rostul acestui post.

2010 nu a fost un an strălucit; a avut bune și rele, am văzut lucruri noi, am învățat, dar sfârșitul face filmul, iar sfârșitul a fost lipsit de glorie. Am tratat haotic, egoist, fără răbdare sau copilăros multe aspecte din viață și asta m-a costat enorm. Nu cred în liste și rezoluții de Anul Nou (din același motiv pentru care nu cred în cărți de self-help), dar pot să încerc să-mi adaug câteva principii relativ ușor de urmat și să sper că pe 31 decembrie 2011 mă voi simți un pic mai împlinit decât pe 31 decembrie 2010.
Un prieten tocmai a postat un articol cu un sfat fantastic de simplu despre productivitate, preluat de la Jerry Seinfeld. (Pentru nevorbitorii de engleză, articolul spune să-ți iei un calendar mare de perete, cu toate cele 365 de zile pe o singură foaie, și să bifezi cu un X zilele în care ai reușit să lucrezi la proiectul tău. X-urile arată bine lângă alte X-uri și sfatul este să te lupți să nu întrerupi lanțul). Exact asta fac acum cu Wii Fit, unde mi-am propus, și am reușit timp de 4 luni, să alerg 30 de minute cel puțin o dată la două zile. Precis merge generalizat la atâtea și atâtea activități de care am nevoie în fiecare zi.
La carieră îmi este mai simplu să îmi cuantific obiectivele. Vreau să lucrez la civvic.ro, un proiect nou prin care, pe termen lung, vreau să ajut la deșteptarea spiritului civic la români. Primul pas, care probabil va dura mai mult de un an, este digitizarea, ierarhizarea și publicarea sistematică a întregii arhive a Monitorului Oficial (vreo 250.000 de mii de pagini de la Revoluție încoace). Și nu vreau să pun un X în calendar decât în zilele în care lucrez trei ore la asta. Am stat în dubiu dacă să-mi cer trei sau patru ore, dar o ștachetă prea înaltă e o invitație la eșec și la frustrări.
Vreau să continui să-mi fac exercițiile fizice. Din septembrie număr pe degete zilele în care am sărit ora zilnică (da, 60 de minute) de exerciții. Și organismul meu îmi mulțumește. Am ajuns în sfârșit, după eforturi de vreo 6-7 ani, la greutatea pe care eu o consider optimă pentru mine, ba chiar mai jos cu vreun kil. E un sentiment mirific să vrei să bagi în tine ca spartul o mâncare bună, să ți se declanșeze reflexul „băi, sunt gras ca un porc, ce naiba”, apoi să-ți amintești „ah, ba nu, chiar îmi permit”. 🙂 Secretul, în cazul meu, a fost să fac efortul să înțeleg că ziua are 23 de ore, că rutina fizică nu e ceva opțional, ci e ca spălatul pe dinți.
La asta vreau să adaug, sau poate să substitui ocazional, mersul pe bicicletă. Mi-am cumpărat de curând un Cube Hyde (cu butuc intern, woot!) și abia aștept să-l plimb peste tot prin oraș și poate și prin afară. Mi-a intrat microbul mersului pe bicicletă și bine a făcut, pentru că îmi limpezește mintea foarte mult. Ok, uneori aș vrea să pot să și mâzgălesc chestii pe o ciornă în timp ce merg cu bicicleta și mă gândesc la proiectele mele, dar deh, nu poți să le ai pe toate.
Vreau să mă țin de Guitar Hero, acum dacă la The Place a devenit obișnuită seara de joi ca seară de Guitar Hero și dacă tot mi-a adus Moșu’ și mie unul. 🙂 Nu e ceva în care să investesc prea mult, dar acum joc pe nivelul mediu și aș vrea să ajung să joc pe nivelul greu, că mă atrage butonul ăla portocaliu. Am și o chitară reală care adună praful, și mă tentează să încep să studiez și asta, dar nu suficient încât să fac din asta o promisiune.
Vreau să continui să adun muzică de ascultat. De prin 2007 până toamna asta cred că am cumpărat maxim 10 albume noi și e păcat, pentru că e așa mult de explorat și muzica ne aduce atâtea bucurii de durată. Toamna asta, dintr-una într-alta, i-am descoperit pe Propellerheads, Skeewiff, Bobby Hughes, Katie Melua, Tony Joe White, și alți câțiva, care mi-au adus un aer nou după ce mă săturasem de toate albumele mele.
Creșterea personală, din păcate, e mai greu de urmărit cu X-uri într-un calendar. 🙁 Aș vrea să pot fi mai puțin nonșalant în raport cu oamenii, pentru că am tot călcat pe sufletele altora, fără altă scuză decât că am făcut numai ce-am vrut eu, și nu e bine.
Vreau să învăț să-i ascult pe toți, dar să fac ca mine, pentru că acum sunt divizat: pe unii îi ignor, iar pe alții îi ascult orbește. Și sfaturile sunt bune, dar adesea le urmez chiar și când intuiția îmi spune că nu-mi vor aduce nimic bun (și timpul îmi dă dreptate).
Și vreau să mă strădui să deschid gura atunci când ceva nu-mi convine, să fiu mai puțin împăciuitor cu toată lumea. Atitudinea asta ar fi absolut contrară temperamentului meu introvertit, dar, în rarele ocazii când am făcut așa, mi-a fost întotdeauna bine și i-am ajutat și pe cei față de care am fost sincer. Așa că aveți grijă! 🙂