Se tot vorbește despre alegeri zilele astea. Cred că este un moment bun să le reamintesc cititorilor mei (toți 5 🙂 ) să nu fie niște oi pasive, ci să meargă la vot. Au murit mii de generații de sclavi pentru ca noi, ultima generație, să ajungem la luxul și răsfățul de a ne determina singuri soarta. Hai să nu aruncăm darul ăsta la gunoi.

Prin primăvară, echipa noastră de la Dexonline, sătui de toți indignații care ne condamnă pentru că ne pasă de soarta cetății, am scris un articol cu opiniile noastre despre civism, politică și de ce e bine să-ți pese. Iată-l:

http://wiki.dexonline.ro/wiki/Civism_și_politică

 

„Dacă n-ai nimic de ascuns, n-ai de ce să te temi”. „Intimitatea este moartă”. „Intimitatea nu mai este o normă socială”. Nu-i așa?

Nu, nu este deloc așa. Societățile în care oricine poate fi supravegheat oricând (nu toată lumea și nu tot timpul, dar oricine, oricând și fără a putea distinge cine și când) duc la gândirea de grup, la conformitate, la supunere orbească și la suprimarea dizidenței.

Un TED talk electrizant al lui Glenn Greenwald. Puteți citi doar transcrierea. Sper să apară curând și traducerea în română; echipa de traducători în română a TED pare să facă o treabă remarcabilă (puteți și să contribuiți dacă doriți).

Într-un articol din Dilema Veche, Cătălin Drulă explică mecanismele prin care guvernarea Ponta-Șova refuză miliarde de euro din fonduri europene, insistând să construiască autostrăzi care nu ne ajută, cu costuri suportate integral de statul român. Adică de mine și de voi. Motivul? Din banii de la UE este mai greu să furi.

E un articol lung, dar fantastic de bine scris.

Ponta continuă să insiste că el nu participă la dezbateri în turul 1. Argumentul lui este că n-are cu cine să discute în turul 1.

Hai să-mi fac datoria de a traduce asta, deși sper că e clar pentru oricine are minte. Ponta este un laș. Ponta știe că este un om slab, care nu poate depăși limitele discursului pregătit de cei care îl controlează, și știe că într-o dezbatere liberă Macovei sau Iohannis l-ar desființa. L-ar pulveriza. L-ar face să-și înghită limba în fața a milioane de oameni. L-ar face să plece plângând din studio. Ponta ține cu dinții de cele 40% și evită dezbaterile pentru că ar scădea sub 30% și ar fi terminat ca om politic.

Băi Ponta, în politică nu e ca în World Wide Wrestling. Doar acolo prostimea mai crede că „nene, s-au bătut ăia mici între ei și unul singur, ăla mai tare dintre ei, a ajuns să se bată cu șeful ăl mare”. Treci la dezbateri! Aici nu mai este vorba de competență politică sau de conservarea unui procentaj. Este vorba că împăratul e în pielea goală și asta se vede de la o poștă. Lașule.

 

Dat fiind că reclama din gură în gură e cea mai bună, mă simt dator să laud un joc foarte mișto: Escape Experience. L-au creat Irina și alții și e genul de joc unde o echipă de 2-5 oameni sunt încuiați într-o cameră și au o oră la dispoziție să găsească cheia rezolvând un șir de problemuțe de logică. După o oră, dacă nu găsesc cheia, se deschide o mică trapă prin care ies șerpii. Glumesc. Poate.

Eu l-am încercat când era în testele finale înainte de lansare și am depășit un pic ora alocată, deși ne-au dat destul de multe îndrumări. Noi am ales să dăm vina pe joc, că vezi, Doamne, nu erau încă rezolvate toate chichițele. 🙂

Nu este singurul, mai sunt două în București. Pe ăsta l-am încercat personal și îl recomand cu căldură!

 

Dezvăluirile despre supravegherea în masă făcute de Snowden de acum un an au avut efecte amestecate. Sunt mulți cei cărora nu le pasă că toate comunicațiile lor sunt captate și stocate pe termen nelimitat, la îndemâna guvernelor existente și a celor ce vor urma, de orice fel ar fi ele. Dar existăm și cei cărora dezvăluirile ne-au arătat că trebuie să ne ocupăm activ de confidențialitatea comunicărilor noastre digitale, că nu putem să ne încredem pentru aceasta în companii private sau în guverne.

Pentru mine, primul pe listă este e-mailul (poșta electronică). Urmează, mult în spate, rețelele sociale, SMS-urile și convorbirile pe mobil. Dar cine are acces la e-mailul meu poate citi toată viața mea ca într-o carte deschisă.

Securizarea e-mailului este o problemă ușoară din punct de vedere tehnic. Fundația pentru Software Liber a publicat un ghid intitulat Autoapărarea pe e-mail în care arată, pas cu pas, cum poate fi folosit Thunderbird pentru a avea corespondență criptată. Există și o traducere în limba română, la care am fost onorat să particip. Ghiduri similare există și pentru alte programe și site-uri de e-mail.

Securitatea poștei electronice are două fațete:

1. Semnăturile electronice, prin care eu pot dovedi că sunt (sau nu) autorul unor mesaje transmise în numele meu.
2. Criptarea mesajelor, care garantează că doar persoana căreia îi adresez un mesaj îl poate citi.

Primul pas este ușor de implementat și eu l-am adoptat din iunie 2014. Mesajele pe care le trimit vin cu o semnătură electronică atașată și oricine (dacă își instalează un pachet de criptografie) poate da click pe acea semnătură ca să se convingă că mesajul este autentic și nu vine de la cineva care se dă drept mine.

Dar confidențialitatea corespondenței există cu adevărat numai când implementez și pasul al doilea, criptarea. Iar aceasta nu este o activitate pe care o pot face eu de unul singur. Trebuie ca persoana căreia mă adresez să aibă pachetul de criptografie instalat, să își genereze o cheie de criptare și să o publice; cu alte cuvinte, destinatarul trebuie să fie și el un utilizator activ al criptării. De aceea, criptarea e-mailurilor presupune o masă critică de utilizatori.

Vă încurajez pe toți să adoptați acest sistem. După o instalare care durează 15-30 de minute, sistemul este complet transparent. Mesajele vor arăta exact ca de obicei, dar nimeni de pe lanțul de calculatoare dintre voi și corespondenții voștri nu le vor putea descifra.

Este important să ajungem cât mai repede la acea masă critică de oameni care adoptă criptarea. Dacă doar oamenii care au ceva secret de spus folosesc criptarea, ei vor deveni ținte evidente pentru guvernele care ne spionează. Aceste guverne au la dispoziție suficientă putere de calcul pentru a sparge criptarea unei chei, a unei persoane. Dacă, însă, cu toții ne vom face un obicei din criptarea mesajelor, guvernele care ne spionează (da, inclusiv cel român) nu vor ști cu cine să înceapă.

Trăim într-o lume care încearcă să prevină ca dezvăluiri revoltătoare ca ale lui Julian Assange sau Edward Snowden să mai vadă vreodată lumina zilei. Depinde de noi ca, prin numărul nostru, să protejăm secretul corespondenței între acești oameni și aliații lor din jurnalism, ca și dintre oricare alți locuitori ai planetei.

 

Sunt într-un impas vizavi de reciclare.

Declar de la bun început că sunt un mare fan al reciclării. Am trăit 10 ani în Boston și în San Francisco și m-au inoculat și pe mine cu asta. Sunt dispus să depun niște eforturi rezonabile ca să fac planeta un pic mai locuibilă. Am văzut chiar și episodul din Bullshit despre reciclare și tot continui să reciclez.

Dar modul în care e de presupus să fac asta în România începe să mă calce pe nervi.

Sistemul meu este așa. În bucătărie am trei saci: unul pentru hârtie, unul pentru sticlă și unul pentru plastic + metal. Când unul dintre ei se umple, îl leg, îl duc în portbagajul mașinii și încep altul în loc. Ocazional, când plec cu mașina undeva, mă opresc la clopotele de pe Maior Coravu. Acolo desfac sacii și arunc materialele în clopotele potrivite.

De ce procedez așa? Pentru că am nevoie de o soluție scalabilă, de o economie de scară. Estimez că 90% din deșeurile mele sunt reciclabile, asta ajutat și de insistența României de a produce ambalaje de trei ori mai groase decât este necesar. Idealul meu în viață nu este să merg 300m până la clopote pentru fiecare punguță, deci merg pe acest principiu al acumulării.

Acest mecanism este foarte incomod, dar până de curând nu m-am plâns de el. Nu m-am plâns că sacii mei stau în văzul tuturor musafirilor, fiindcă bucătăria mea este mică și la vedere. Nu m-am plâns că portbagajul meu este mereu plin. Nu m-am plâns că, vreau-nu vreau, uneori trebuie să fac un drum de urgență la clopote înainte să mă pot duce la cumpărături. Nu m-am plâns că mașina mea miroase uneori a zeamă. Nu m-am plâns că o dată mi s-a rupt sacul cu sticle și următoarea oră am strâns ciobulețe în genunchi (s-au împrăștiat și pe scări, și la subsol). Nu m-am plâns că trebuie să scot deșeurile și să le bag cu mâna în clopot, ceea ce durează triplu doar fiindcă ei au făcut gurile prea strâmte. Nu m-am plâns că, după asta, mă șterg cât de bine pot și mă sui la volan, deși mâna mea miroase a nu-vreau-să-știu-ce.

Dar a venit o dificultate peste care îmi este greu să trec: mi-au luat clopotele de pe Maior Coravu. Erau foarte convenabil amplasate. Puteai parca fix lângă ele, sau la câțiva metri de ele, și nu încurcai pe nimeni. Acum, în lipsa lor, observ cât de prost sunt plasate alte clopote, în intersecții aglomerate, unde este imposibil să oprești. Am trimis un e-mail către Eco-Rom ca să-i rog să mi le reamplaseze pe cele de pe Maior Coravu. Am folosit chiar adresa lor de contact, dar mi s-a întors cu eroare.

Ca să cârpesc sistemul meu, am vorbit cu negustorii de fiare vechi care circulă pe stradă și au zis că le convine lor să-mi ia plasticul, metalul și hârtia. Le duc ei mai departe la centre și fac un ban. Nu e ideal, și mă deranjează că în locul unui sistem de la stat avem o economie subterană, dar măcar îmi ating scopul final. Sticla nu le trebuie, așa că mi se acumulează în portbagaj. Când se va umple portbagajul cu saci de sticle, nu mai știu ce să fac.

Și atunci nu mă pot împiedica să mă întreb: la ce bun? Prin câte gunoaie trebuie să mai scurm, umilit de propria mea țară, înainte să zic: bag picioru’, nu mai reciclez nimic?

Dar sistemul propus de stat nu este doar prost implementat. El este și iresponsabil și dăunător, din două motive:

1. Trierea deșeurilor nu este un lucru ușor. De exemplu, între plastic și hârtie există o gamă largă de posibilități. Ambalajele nu au întotdeauna informații despre tipul materialului. Sticlele de sticlă pot avea capace de metal. Oamenii, oricât de bine intenționați ar fi, se pot încurca în detaliile acestea.
2. Este o umilință și o crimă împotriva națiunii să le ceri tuturor oamenilor să-și petreacă (estimativ) o oră-două pe lună pentru a recicla. De ce mai cheltuiești banii statului ca să-l faci pe unul inginer, pe altul doctor și pe altul avocat, dacă până la urmă îți bați joc de timpul lor? Chiar nu înțelegem nimic despre diviziunea muncii?

De aceea am spus-o și am să o spun mereu: singurul sistem normal de reciclare este cel în care există un al doilea tomberon la fiecare curte și o a doua ghenă la fiecare bloc. Oamenii reciclează toate materialele la un loc, iar trierea lor se face la un centru de reciclare, de către oameni școliți să facă asta. Acest sistem reciclează mai eficient, creează o economie de scară și creează locuri de muncă. Eu plătesc 8 lei pe lună pentru ridicarea gunoiului și sunt primul care recunosc că e o sumă derizorie. Aș plăti cu drag 20-30-50 de lei pentru un program care să includă și reciclabilele.

Din păcate, în Europa suntem toți supușii regelui. Dacă nu prin constituție, atunci prin mentalitate. Acceptăm mult prea ușor ca cineva să vină să ne spună: băi domnu’ doctor honoris cauza, ia mai lasă sferele înalte și mută niște gunoaie de colo-colo. România vrea să fim o nație de gunoieri: doctori în ale gunoiului și cărăuși de primă clasă. În aceste condiții, să nu reciclezi devine un act de civism.

 

Am trimis o copie a următorului mesaj și pe adresa de e-mail a senatoarei mele, Anca Boagiu. Puteți citi opinia lui Bogdan Manolea, care include și detalii și legături către proiectul de lege la care mă refer.

Stimată Doamnă Senatoare,

Sunt un alegător al dumneavoastră din colegiul uninominal nr. 4 București. Doresc să-mi exprim îngrijorarea față de proiectul de lege privind obligativitatea colectării și stocării datelor personale ale utilizatorilor de cartele prepaid și rețele wi-fi deschise.

Această inițiativă legislativă, dacă trece, va încălca grav dreptul la intimitate al cetățenilor. Înțeleg principiul că un stat poate îngrădi libertățile cetățenilor săi, dar numai când societatea în ansamblu câștigă. Nu este cazul aici.

Motivația adusă de CSAT se bazează pe doi piloni:

1. alinierea datelor colectate despre utilizatorii de prepaid cu cele despre abonați;
2. combaterea criminalității și a terorismului.

Primul motiv este o absurditate. Dacă o clasă de cetățeni este oprimată, iar libertățile lor sunt călcate în picioare, soluția nu este să-i oprimăm și pe restul.

Al doilea motiv este o vânătoare de vrăjitoare și o minciună. Nu există terorism în România, punct. Există studii care arată că măsurile similare din SUA și Marea Britanie (supravegherea în masă instituită de NSA, respectiv de GCHQ) nu au avut vreo contribuție semnificativă la depistarea unor comploturi de natură teroristă. Tehnica este veche de când lumea: inculcă frica în rândul maselor, ca să nu protesteze când le răpești libertățile. Din nou, ce câștigă societatea care să justifice pierderea dreptului la intimitate?

Nădăjduiesc că veți combate cu fermitate acest proiect de lege. Vă mulțumesc pentru modul în care administrați bucățica mea de România.

Vă mulțumesc,
Cătălin Frâncu
http://catalin.francu.com

 

Când închizi posturile TV românești cu non-știrile lor, afli chestii interesante. Am tot vrut să scriu pe larg despre unele, dar văd că nu mă învrednicesc, așa că enumăr, simplu, câteva:

1. Microsoft modifică fișierele stocate în serviciul lor

Când alegi să stochezi datele tale pe calculatorul altcuiva, îți cauți singur necazuri. În acest episod, Microsoft modifică fișierele pe care i le încredințezi (HTML, PHP și altele) inserând un identificator unic în ele. Nu este un abuz mai mare decât cele pe care le face deja Microsoft, este doar foarte, foarte nelalocul lui.

2. Oamenilor nu le pasă de „schimbări climatice”, dar le pasă de „încălzirea globală”

Aceasta explică insistența lui George Bush (care, din păcate, a dat roade) de a tulbura apele substituind termenul de „încălzire globală” prin cel de „schimbări climatice”. Când ești vândut mogulilor petrolului, este firesc să vrei asta. „Încălzire globală” sună rău, e ceva ce ne sperie. „Schimbări climatice” nu sună a pericol. De aceea trebuie să facem cu toții efortul să evităm sintagmele de propagandă și să spunem lucrurilor pe nume. De aceea nu mă veți auzi spunând vreodată „piraterie” când vreau să spun „copiere considerată ilegală”, „open source” când vreau să spun „free software” sau „politică” când vreau să spun „civism”.

Apropo de asta, definiția din DEX pentru civism are o traiectorie curioasă. În ediția din 1998, termenul era marcat ca „livresc” (care, realist, înseamnă „cam pe ducă”). În ediția 2009, mențiunea a fost scoasă. Mă bucur că Academia Română a constatat un lucru firesc: că poate să îți pese de țara ta fără să fii pompos sau desuet.

3. Podemos câștigă 8% din voturi în Spania

Am un entuziasm moderat față de această știre. Ei spun că vor să cimenteze „politica cetățenească”. Orice mișcare care urmărește să stimuleze implicarea constantă și informată a cetățenilor în treburile țării lor este o mișcare binevenită. Rămâne să vedem dacă asta vor.

Ieri a fost ziua liceului. Joia este și ziua de rând a cercului de informatică, dar, fiind o zi specială, am zis să facem și noi ceva festiv. Așa că am organizat un concurs de informatică de tip Jeopardy.

Am publicat online concursul. Poate vă face și vouă plăcere să vă măsurați puterile:

http://catalin.francu.com/jeopardy/

(Interfața este un pic neclară. Pentru ca o întrebare să dispară din tabelul de posibilități, trebuie să-i atribuiți punctele unei echipe dând click pe „+” în linia de jos).