„My computing on my machine”

Folosesc activ Internetul (5-10 ore pe zi) din 1999, pentru studiu, pentru serviciu, pentru informare, pentru proiecte personale și pentru relaxare. Internetul s-a schimbat mult în acești ani.

La suprafață, schimbările au fost în bine. Paginile web arată mai elegant și permit operațiuni mai complexe decât în 1999. La vremea lor, toate tehnologiile au fost noi și revoluționare. DHTML, de exemplu, este un set de tehnologii care permite utilizatorului nu doar să vadă pagini „statice”, ci să și interacționeze cu ele, cum ar fi să tragă de Google Maps în stânga și în dreapta. Vă mai amintiți MapQuest prin 2000? Când trebuia să dai click pe săgețile nord-sud-est-vest și să aștepți până se reîncărca pagina? Am avansat mult de atunci.

Este normal să vrem pagini care arată și se mișcă mai bine, cu care putem face mai mult și mai repede. Dar în goana după comoditate uităm că sunt alte lucruri mai importante. Scandalul PRISM mi-a reamintit aceasta într-o manieră brutală.

În esență, dezvăluirile lui Edward Snowden au arătat că Statele Unite interceptează o parte substanțială din toate comunicațiile electronice care încep sau se termină pe calculatoare din SUA. Și acesta pare să fie doar vârful aisbergului. Ușor-ușor, va ieși la iveală ce alte țări au participat fără să crâcnească la acest program și ce companii au pus de bună voie datele despre utilizatorii lor la dispoziția NSA.

Oricare ar fi adevărul, putem lua măsuri ca să nu mai stăm la mila guvernelor și a companiilor în ce privește securitatea noastră. Principiul nu este nou: my computing on my machine. Calculele de care am eu nevoie le fac pe calculatorul meu. Pentru majoritatea nevoilor pe care Google sau Facebook sau Yahoo sau Apple le satisfac, există și programe instalabile pe propriul meu server. De multe ori aceste programe arată mai ponosit sau au funcționalitate mai limitată decât echivalentul lor online. Dar acest preț merită plătit în numele libertății și al intimității.

Eu unul m-am lăsat atras puțin câte puțin de mirajul interfețelor strălucitoare, până când mi-am dat seama că am încetat complet să mai țin cont ce date personale țin pe serverele altora. Iată, de exemplu, lista de servicii Google pe care le foloseam și cum am procedat ca să mă las de fiecare din ele.

  • Gmail: pe acesta îl foloseam doar pentru interfață. Toate mesajele le semnam tot cu adresa mea canonică @francu.com. Am revenit la mail.francu.com, pe care îl găzduiește fratele meu, și folosesc roundcube sau alpine pentru interfață. Nu este comod, în special din două motive: căutarea este mai greoaie și gruparea mesajelor în threads (fire de discuție) este primitivă. Dar mă descurc.
  • Groups: creasem diverse liste de e-mail, în special pentru DEX online și pentru cercul de informatică pe care îl țin. Am instalat mailman, care se comportă fantastic și este mult mai personalizabil.
  • Docs: aici țineam liste de cumpărături, informații financiare, idei de cadouri, într-un cuvânt, o viață de om la îndemâna oricărui guvern se gândea să o ceară. Mi-am instalat owncloud, care face 99% din ce vreau eu. Știe inclusiv să se lase montat ca partiție, așa că îl pot vedea ca director pe oricare din calculatoarele mele. Ce nu face este editarea interactivă (în browser) de spreadsheets, ceea ce mă cam lovește.
  • Calendar: programare la doctor? Întâlnire cu amantul? Plec în concediu două săptămâni? Treceam totul în calendar. Mi-am instalat davical, care face exact ce trebuie. Pare că aș fi putut folosi și owncloud pentru acest scop. Implementează un protocol standard, care merge cu Thunderbird, cu clienți de Android etc.
  • Android: am încercat să trec la Replicant, căci modelul meu de telefon este printre (puținele) suportate în prezent. Totuși, încă nu au un driver de Wi-Fi și am decis că nu aș putea să stau fără el. Am instalat CyanogenMod, care este un sistem de operare pentru Android 99% liber, cu excepția câtorva drivere pentru hardware. În loc de Google Play (piața lor de aplicații) am instalat F-Droid, care conține doar aplicații software liber.
  • Blogger: acolo mi-am găzduit blogul de când l-am creat. Am trecut la propria instalare de WordPress. Sunt un pic nemulțumit de temă, în special de faptul că nu pot să am teme diferite pentru calculatoare normale și pentru dispozitivele mobile. În cele din urmă, m-am oprit la o temă un pic sărăcuță pentru desktop, dar care arată bine pe mobil. Din punct de vedere al conținutului, încă nu am reușit să solicit autentificare cu OpenID pentru comentarii. Vom vedea dacă spam-ul va ajunge o problemă.
  • Sincronizarea lui Chrome: era util să am istoria navigării sincronizată între toate calculatoarele, dar aparent nu suficient de util încât să caut un înlocuitor.
  • Google+ (și Facebook, cu ocazia asta): îmi va lipsi comunicarea cu oameni pe care altfel nu apuc să-i văd, cum ar fi cei de peste ocean. Am încercat pump.io, dar este imposibil de instalat pe calculatorul personal. Mi-am făcut un cont pe unul din serverele lor și par să aibă probleme mari (încarc poze, care nu se văd). Încă nu am o soluție.
  • Google Maps: aveam o hartă salvată, cu restaurante din București. În plus, îi dădusem adresa mea de acasă și era comod fiindcă nu trebuia să o mai tastez când ceream trasee. Privind în urmă, îmi e un pic rușine că pentru așa un fleac am fost de acord să-mi dau adresa de acasă. Pentru Android am instalat OsmAnd. Nu-mi merge localizarea, mai investighez.
  • Tasks: îl foloseam ca să-mi țin lista de cumpărături. Îmi plăcea că o puteam modifica de la orice calculator sau dintr-o o aplicație de Android. Până la urmă, mi-am dat seama că nu gestionam acea listă decât de pe Android, deci am renunțat la Tasks și am instalat Simply Do. Se mișcă fulgerător și face un singur lucru, dar bine.
  • Talk: îl foloseam ocazional pentru video conferințe. Pentru voce am folosit ocazional Ekiga. Teoretic merge și pentru video, dar n-am testat.
  • Picasa: l-am folosit foarte rar, în special deoarece pozele încărcate pe Blogger erau găzduite automat aici. Există tone de alternative libere decente. În prezent folosesc Gallery.
  • Wallet: pare că l-am folosit odată acum 100 de ani, că avea adresa mea, numere de credit card etc. Din nebuniile tinereții.
  • Webmaster Tools, AdSense, Analytics: acestea sunt servicii care măsoară traficul web pe un site pe care îl deții, sugerează îmbunătățiri de calitate și servesc reclame ca să câștigi bani. Le-am trecut pe toate pe contul de Google al dexonline. Consider că o firmă n-are nevoie de intimitate și mă bucur că am folosit ocazia asta ca să-mi delimitez mai bine viața personală de proiectul dexonline.
  • Sincronizarea contactelor: Asta mai rău mi-a făcut. Eu oricum mi-am notat în calendar și îmi descarc lista de contacte pe calculator o dată la patru luni. În numele „siguranței”, Google mi-a poluat cartea de adrese cu sute de adrese de e-mail, inclusiv de spammeri. În plus, mi-a unificat contacte care nu trebuiau unificate (coliziuni de nume). Mi-a luat cam două ore să primenesc tot gunoiul.

Cum am ajuns la 16 servicii folosite? Cu puțină lipsă de vigilență și cu convingerea naivă că pentru câteva minute câștigate ici și colo poți renunța la tot ce înseamnă viață privată. Când mi-am descărcat toate datele de la Google, am constatat că mai deținea încă date despre mine pe care eu nu le-am oferit niciodată voluntar sau le-am oferit acum 8-10 ani: istoria web, Orkut, cloud printer (WTF?).

În concluzie, în luna iulie am făcut curățenie prin toate aceste servicii, am instalat și configurat vreo duzină de produse, apoi mi-am închis conturile de Google și de Facebook. Mai am un pic de lucru și îl închid și pe cel de Yahoo.

Închei cu câteva considerente filozofice. Vorbind cu oamenii despre planurile mele, am primit diverse reacții:

1. „Nu crezi că exagerezi?” Ba da, uneori și mie mi se pare că exagerez. Trebuie să fac un efort conștient să-mi amintesc că instinctul de securitate prin obscuritate este puternic („de ce ar avea cineva ceva tocmai cu mine?”). Dar securitatea care ne vine din acel instinct este falsă în lumea de astăzi. Realitatea este că nu mi-e teamă că cineva ar colecta date despre mine în particular, ci despre întreaga lume din care fac parte.

Care e diferența? Să spunem că eu ajung cineva peste 30 de ani. Îmi văd de treabă, fac ce mă pricep pentru lume, (eventual plagiez și-un doctorat) și ajung ministru. După care, brusc, apar niște e-mailuri de-ale mele, trimise la tinerețe, în care eu scriu că urăsc clovnii. Mă acopăr de penibil, mii de clovni vin să protesteze în fața ministerului, iar cariera mea este terminată.

Cum s-ar putea ajunge aici? Evident, nimeni nu spionează pe cineva pentru că există potențialul ca peste 30 de ani să ajungă ministru. Ca individ, astăzi zbor pe sub radar. Nu de asta mi-e frică. Dar dacă cineva colectează toate e-mailurile tuturor oamenilor, atunci undeva în această colecție există și un mesaj semnat de mine cu subiectul „moarte clovnilor”. Și nu este nevoie decât de un guvern rău intenționat să-l scoată la iveală. Iar din acestea există la tot pasul.

2. „Dar chiar ai ceva de ascuns? Doar nu-i urăști pe clovni.” Nu, evident că nu (decât pe clovnii care plagiază doctorate și demit pe oricine le atrage atenția). Dar eu nu știu cu ce măsură vor fi judecate opiniile mele. De exemplu, eu sunt în favoarea legalizării prostituției, a drogurilor ușoare și a căsătoriilor civile între homosexuali. Astăzi simt că trăiesc într-un cadru în care pot să susțin aceste lucruri. Dar 30 de ani este o grămadă de timp. Dacă societatea se radicalizează suficient, s-ar putea să ajung să prefer să-mi țin unele din aceste opinii pentru mine.

În plus, cine știe ce alte opinii mai am pe care eu le consider corecte, legale și morale, dar care îmi pot atrage suspiciuni sau acuzări din partea cuiva care are autoritate legală și pe care îl deranjează convingerile mele.

3. „Nu e greu? Nu pierzi timp cu instalările?” Ba da. Dar sunt unul din fericiții oameni care nu sunt doar consumatori de software, ci și programatori. Dacă eu, care mă pricep să-mi instalez toate aceste programe, nu fac asta din cauza comodității, atunci ce pretenții să mai am de la ceilalți?

Rick Falkvinge, fondatorul Partidului Piraților din Suedia, a scris un articol foarte profund intitulat Debunking the Dangerous „If You Have Nothing to Hide, You Have Nothing to Fear” (traducerea articolului cu Google Translate: Să demistificăm periculosul „Dacă nu ai nimic de ascuns, nu ai de ce să te temi”). Vi-l recomand cu căldură.

 

Copiii români o duc rău

UNICEF a publicat un studiu despre bunăstarea copiilor din 29 de țări industrializate. Există și un document PDF pe care eu îl găsesc mai util, fiindcă vorbește mai mult despre cum sunt calculate diversele scoruri. Sunt analizate cinci categorii:

  1. Bunăstarea materială
  2. Sănătatea și siguranța
  3. Bunăstarea educațională
  4. Comportament și riscuri
  5. Casa și mediul
România ocupă un loc 29 solid la patru categorii (1, 2, 3, 5), mult în urma penultimului loc. La categoria 4 suntem pe un onorabil loc 27. Comparativ cu media scorurilor, noi suntem cam cu 3 deviații standard mai jos. Dacă nu aveți noțiuni de statistică, este ca și cum românii ar fi mai scunzi cu 20 cm și mai slabi cu 25 kg decât media planetei (deviația standard a înălțimii este cam 7 cm, iar a greutății cam 8 kg pentru femei și 10-11 kg pentru bărbați). Iar asta este în condițiile în care noi înșine suntem parte din medie, deci o tragem zdravăn în jos. (Aș fi recunoscător dacă cineva și-ar găsi timp să calculeze mediile și abaterile României de la medie pentru țările cu excepția României).
Câteva din cifrele care pe m-au șocat sunt:
  • 3% din fetele între 15 și 19 ani nasc copii (câte, pe lângă acestea fac avorturi, nu știu)
  • 1,2% mortalitatea în primul an de viață
  • 10% din copiii de 11-15 ani fumează
  • 18% din copiii de 11-15 ani s-au îmbătat mai mult de o dată
  • 6% din copiii de 11-15 ani au fumat iarbă
  • 24% din adolescenți nu fac liceul
  • 40% din adolescenți nu mănâncă zilnic fructe sau legume (asta ține și de stil de viață, nu neapărat de sărăcie)
  • La 72% din copii le lipsesc două sau mai multe elemente dintr-o listă fundamentală: trei mese pe zi, fructe și legume zilnic, cărți, biciclete, jocuri, o cameră liniștită în care să-și facă tema, două perechi de pantofi, sărbătorirea zilei de naștere etc.
Ce mă irită cel mai tare este că doar jumătate din site-urile de știri și posturile TV s-au obosit să preia știrea (am căutat sumar). Știu că nu conține bombe, țâțe și gherțoi, dar e o știre care chiar contează. Dacă ar defila pe toate posturile timp de o zi întreagă, ar fi un început bun.

Rezoluția lunii aprilie: numai software liber

Nu dau rezoluții retroactive ca guvernele unor țări. 🙂 Mi-am pus planul în aplicare de la 1 aprilie, dar abia acum mi-am făcut timp să scriu despre asta.

În toată luna aprilie voi folosi exclusiv software liber, pe toate calculatoarele desktop și laptop la care am acces. Prin asta înțeleg că software-ul trebuie să fie disponibil sub o licență compatibilă cu GNU GPL.

În mare parte, făceam deja asta. Am renunțat la Windows și am trecut pe GNU/Linux încă din 2006. Dar ultimii pași sunt cei mai grei. A trebuit să renunț la următoarele programe:

  • Flash. Asta este de departe cea mai grea lovitură. Nu există alternative libere pentru Flash (există Gnash, dar are bube multe). YouTube încă mai merge parțial, căci unele filme merg în HTML5, dar cam atât. De exemplu, cam 50% din site-urile din România folosesc Flash (fără vreun motiv real) și deci acum le văd doar parțial.
  • World of Warcraft: e un joc care îmi place și acum, după 8 ani, chiar dacă mai puțin ca în prima zi. Dar o regulă e o regulă.
  • Alte jocuri noi și vechi pe care le jucam ocazional: Starcraft II, Sentinel, Colonization.
  • Driverul optimizat de Nvidia. Asta înseamnă că, dacă mă uit la filme pe calculator, vor merge ceva mai greu, căci folosesc driverele libere.

Deocamdată nu pot să zic că-mi lipsește ceva. În loc de jocuri, am reînceput să lucrez probleme de la Project Euler sau să recuperez din blogurile și revistele mele necitite.

M-am ocupat doar de calculatoarele personale ca să nu-mi fixez un obiectiv prea greu, dar mai sunt câteva capitole importante în viața mea unde folosesc încă software neliber. Poate în altă lună am să mă ocup și de ele:

  • Telefonul mobil. Din câte știu, nu există un telefon mobil cu adevărat liber. Spiritul software-ului liber este că utilizatorul trebuie să știe exact ce face echipamentul pe care-l folosește. Din acest motiv, nu ar trebui să am încredere nici în hardware. Or nu știu să existe un telefon cu hardware liber, adică cu specificații complete. Probabil o soluție parțială ar fi să iau un telefon cât mai vechi sau, cel puțin, să dezinstalez toate aplicațiile de pe telefonul meu care nu sunt libere.
  • Software as a Service (SaaS): asta înseamnă orice site web care procesează datele mele în numele meu — de exemplu, un cititor de bloguri sau un spreadsheet în Google Docs. Este o problemă spinoasă dacă un SaaS îmi respectă libertatea ca utilizator. În general, răspunsul este nu: eu nu pot ști ce face serverul cu datele mele, odată ce i le trimit. Există o mică clasă de servere care au adoptat licența Affero GPL, care înseamnă că utilizatorul poate studia codul-sursă al programelor care rulează pe server. La DEX online am adoptat Affero GPL, dar suntem o minoritate.
  • Centrul de media: Eu mă uit la filme și seriale printr-un mini-calculator (Acer-Veriton). Pentru ca filmele să fie redate bine și fără defecte, folosesc driverul grafic optimizat. Nu știu dacă s-ar mai vedea bine după ce comut la driverul liber, n-am încercat.

Alo, cu serverul de mail, vă rog

O mică victorie civică s-a dezumflat într-o înfrângere civică standard.

În ianuarie am trimis un mesaj către Primăria Sectorului 2 ca să-i rog să facă ceva în privința circulației pietonale pe Str. Matei Voievod. Ajung suficient de des pe jos pe acolo, căci frecventez câteva localuri din zona Traian – Agricultori. Mesajul meu a fost:

Bună ziua,
Doresc să vă semnalez o situație alarmantă pentru siguranța pietonilor, existentă pe Str. Matei Voievod (pe toată lungimea ei, dar în special pe porțiunea dintre Str. Rondă și Str. Agricultori).
Pe ambele trotuare sunt parcate mașini, din care niciuna nu lasă vreun culoar de trecere pentru pietoni. În special pe timp de iarnă, zona dintre mașini și zidurile caselor este impracticabilă. Pietonii trebuie să ocolească mașinile pe spațiul carosabil, ceea ce este periculos, căci traficul este mereu fluent, iar șoferii tind să depășească limita legală (nu am măsurat).
Întrucât nu îmi place doar să critic, îmi permit să vă ofer o sugestie. Ați putea interzice parcarea pe unul din trotuare. Sunt suficient de puține mașini parcate ca să încapă toate pe un trotuar, ceea ce l-ar păstra pe celălalt pentru pietoni.
Sper să nu vi se pară deplasată dorința mea de a vedea trotuarul redat pietonilor, ca în orice oraș civilizat. Vă mulțumesc pentru atenție și vă urez mult succes în îngrijirea sectorului nostru!

Răspunsul Primăriei Sectorului 2 a fost chiar admirabil: au răspuns prompt și au rezolvat tot ce era de competența lor să rezolve:

Un echipaj al Serviciului Circulație din cadrul Politiei Locale Sector 2 s-a deplasat pe Str. Matei Voievod, Sector 2 și a constatat că aspectele reclamate se confirmă.
Subliniem faptul că în zona mai sus menționată polițiștii locali au identificat 16 autovehicule staționate neregulamentar, cărora li s-au aplicat inștiințări pe parbriz, prin care sunt atenționați să nu mai staționeze în zona respectivă deoarece îngreunează circulația pietonală și  încalcă prevederile legale.
Împotriva acelora care nu se vor conforma, va fi declanșată procedura de identificare a utilizatorilor autovehiculelor în cauză, în vederea sancționării contravenționale a acestora, potrivit normelor legale în vigoare.
De asemenea, în zonă au fost sancționați contravențional un număr de 4 conducători auto pentru încălcarea prevederilor art 142 și 143 din R.A.O.U.G. nr. 195/2002, modificată și republicată, privind circulația pe drumurile publice.
Vă îndrumăm să vă adresați Administrației Străzilor din cadrul Primăriei Generale a Municipiului București, în vederea montarii unor stâlpișori pentru blocarea accesului parcării autovehiculelor pe trotuar.

Din păcate, când am încercat să mă adresez Administrației Străzilor, am dat peste o pagină de contact făcută complet anapoda și care dă o eroare la trimitere. Păcat, căci blocarea fizică a accesului pe trotuar ar fi avut șanse mai mari să dureze decât niște avertismente izolate.

Probabil aș putea să pun mâna pe telefon, dar, din fericire, restul vieții mele îmi oferă succese mai mari cu eforturi mai mici.

Un mesaj către senatorul meu

Zilele astea am primit un plic dolofan. În general, mie veștile bune îmi vin prin viu grai, telefon sau email. Prin poștă îmi vin, aproape exclusiv, spam și vești proaste. Și cred că nu sunt singurul. De aceea am o reacție deja negativă când primesc un plic.

În plic se aflau o punguță de grâu și un pliant despre viața Sfântului Andrei și influența lui asupra românilor, semnate Anca Boagiu. Nu era inclus niciun mesaj sau simbol politic.

Pe mine m-a deranjat scrisoarea asta (știu, din problemele lumii moderne… acum 500 de ani m-ar fi deranjat că vlădica local mi-ar fi luat băiatul la armată sau fata să o violeze). I-am trimis următorul răspuns.
___________________________________________

Stimată doamnă Boagiu,

În primul rând, ca să știți de pe ce poziție vă scriu, locuiesc în colegiul S4 și vă voi vota.

În al doilea rând, nu vă cunosc prea bine și nu v-am urmărit cariera politică decât recent. Votul meu este, mărturisesc, unul prin eliminare, căci trebuie să votez, iar alternativele sunt sumbre (USL, PP-DD, PRM) sau nu rezonez cu ele (UDMR).

Din această perspectivă, consider că distribuirea de pliante cu Sfântul Andrei și plicuri de grâu este un pas în jos pentru campania dumneavoastră. Probabil aveți personal de campanie care a tras concluzia că veți urca în sondaje dacă faceți aceasta, dar eu personal văd mișcarea ca neinspirată.

Sunt creștin și mergător la biserică, dar consider că un bun conducător trebuie să conducă bine, nu să bată monedă pe ce vrea lumea să audă. Eu văd asta ca pe un semn de neputință, de „suntem la mila lui Dumnezeu”, de „n-am altă platformă mai bună, dar uite o icoană”.

Sunt creștin, dar nu cer senatorului meu să fie fanatic creștin, ci să lupte pentru libertățile religioase ale mele, ale musulmanilor, evreilor și taoiștilor. La fel, sunt heterosexual, dar nu cer senatorului meu să fie homofob (ci dimpotrivă, să lupte pentru libertățile homosexualilor). Sunt școlit, sunt român, sunt bărbat, sunt inginer, sunt chel, îmi plac vinul și muzica bună, dar nu vreau un senator cu care să am acestea în comun. Vreau un senator căruia să-i încredințez cele 1/20.000.000 din atribuțiile mele de conducere, iar criteriul alegerii mele nu este un plic cu grâu.

Mult succes în demersul dumneavoastră.
Cătălin Frâncu

Știrile care nu contează

În general, mă simt vinovat față de mine însumi pentru că nu citesc destule știri românești. E țara mea, am ales să mă întorc în ea și ar fi bine să știu mai multe despre țara în care trăiesc. O excepție notabilă a fost în perioada suspendării, în lunile iulie-septembrie, când chiar am petrecut cam o oră pe zi citind știri românești, iar televizorul a mers non-stop cât am fost pe acasă. Sigur, asta s-a întâmplat și pentru că eram mult prea scârbit și deprimat ca să mă pot concentra pe muncă.

Și totuși, știrile din România au o problemă inerentă, care îmi justifică dezinteresul: sunt știri care nu merită citite. Sunt știri despre oameni care regurgitează unii cuvintele altora, care sunt celebri pentru că televiziunile i-au făcut celebri. Am avut ocazia să descopăr asta într-un mod foarte constructiv.

S-a întâmplat, din cauza câtorva săptămâni în care am fost mai aglomerat, să rămân rău de tot în urmă cu citirea blogurilor. Aveam peste 1.000 de posturi acumulate. Azi am început să recuperez și mi-am reamintit ceva ce știrile românești nu menționează: dacă scoți capul din știrile românești cu fanfaroni idioți, descoperi o lume fascinantă, o lume în care se inventează, se cercetează și se produc lucruri formidabile.

Iată numai câteva exemple, alese din multele pe care le-am citit pe sărite. Sunt vești bune și rele, dar sunt diverse, sunt interesante, sunt toate importante pentru calitatea vieții mele și n-am auzit o vorbă despre ele în România.

  • Viteza rețelelor WiFi ar putea crește de 10-20 de ori, folosind aceleași echipamente. Limitarea curentă provine din faptul că, la viteze mari, pachetele încep să se piardă, iar tot fluxul de date se congestionează așteptând un pachet pierdut. O echipă a MIT a conceput un algoritm de codare a pachetelor de date care permite ca pachetele pierdute să poată fi recuperate prin metode algebrice.
  • Gustul berilor în SUA devine (și) mai prost. Un conglomerat de beri a ajuns să dețină multe din mărcile pe care le apreciam, în frunte cu Stella Artois, și a început să le producă în SUA în loc să le importe din Europa. Cunoscătorii spun că gustul este execrabil.
  • Nici Obama nici Romney nu au suflat vreo vorbă despre poziția lor în ce privește încălzirea globală. Moartea-i pe noi cât capra, dar noi continuăm să ignorăm elefantul din încăpere.
  • Statele americane Colorado și Washington au legalizat marijuana. Aceasta este o victorie mică, dar importantă, în războiul împotriva războiului împotriva drogurilor. Cât timp drogurile sunt ilegale, vor exista piețe negre, omoruri, carteluri suficient de puternice ca să cumpere guverne, vieți distruse din cauza lipsei ajutorului medical și psihologic.
  • Încep să apară telefoane Android cu cerneală electronică. Ele sunt mai ușor de citit în lumină puternică și bateria ține mult mai mult decât pe ecranele curente.

De ce nu merg la referendum

Încep cu o analogie imperfectă, dar care mă ajută să ilustrez de ce unele provocări trebuie refuzate. La jocurile de noroc, cea mai bună strategie este să nu joci. De exemplu, jocul de ruletă se desfășoară cu 37 de numere (în varianta europeană). 18 numere sunt roșii, 18 numere sunt negre, iar numărul 0 este verde. Cu un leu jucat pe numerele roșii poți câștiga doi lei, dar aceasta se întâmplă cu probabilitatea 18/37. Valoarea așteptată a câștigului pentru un leu este, așadar, 2 * 18/37 = 36/37 = 97,3 bani sau 97,3%. Pot fi jucate și alte combinații sau sume, dar toate au această valoare așteptată, de 97,3%. Pe termen scurt poți câștiga, poți să tragi un tun, dar pe termen lung valoarea așteptată nu minte: este sub 100%, deci cea mai bună strategie este să nu joci. Dacă cineva te lasă la intrarea cazinoului cu 1.000 de lei într-o seară și îți spune „vino mâine dimineață cu cât mai mulți bani”, cea mai bună strategie este să stai cuminte într-un colț până dimineață.

USL îmi propune pe 29 iulie un joc: vreau să-l demit pe Traian Băsescu sau nu? Iar cea mai bună strategie este să nu joc, pentru că referendumul este o capcană.

Se știe aproape sigur că peste 50% din voturile exprimate vor fi în favoarea demiterii (procentajele exacte depind de institutul de sondaj întrebat, căci majoritatea deformează statistica în scopul manipulării maselor). Ecuația devine, așadar, extrem de simplă: dacă peste 50% din alegătorii cu drept de vot vin la urne, Traian Băsescu va fi demis; altfel, va reveni la Cotroceni. De aici, strategia mea decurge în mod evident: pentru prima oară în viață, nu vreau ca votul meu să conteze.

Până aici am enumerat fapte matematice și hotărâri personale. Încerc să și argumentez.

1. Acestea nu sunt alegeri; acesta este un referendum.

Nu sunt un fan al lui Traian Băsescu. Sunt, însă, realist. În toate aspectele vieții încerc să analizez variantele și să o aleg pe cea mai bună. Dacă analiza e pe termen scurt sau lung, depinde de situație; important este că există o analiză. Altfel, sub impulsul momentului, oamenii tind să facă, să spună, să cumpere și să aleagă cele mai nesăbuite lucruri.

Dacă la alegerile prezidențiale din 2004 sau 2009 ar fi existat un candidat mai potrivit decât Traian Băsescu, l-aș fi votat. La parlamentarele din 2008 am petrecut o zi întreagă citind despre candidații din circumscripția mea (Statele Unite, pe atunci) și am ales candidați din partide diferite la Camera Deputaților și la Senat. În turul doi al alegerilor prezidențiale din 2000, întâmplarea a făcut să fiu prin aeroporturi, dar aș fi votat cu Iliescu, pentru că o analiză sumară spunea că era mai bun decât CV Tudor.

Problema cu referendumul din 29 iulie, care arată mârșăvia celor care l-au pus la cale, este că nu ni se pun în față doi candidați. Ni se cere să judecăm, la modul absolut, dacă Traian Băsescu este un președinte bun sau nu. Ni se distrage astfel atenția de la întrebarea complementară: dacă pleacă el, cine îi ia locul? Să continuăm cu Antonescu până în noiembrie și posibil încă 5 ani? Brrrr.

O întrebare pentru care nu am date ca să răspund este: cine finanțează campania electorală a lui Traian Băsescu? Zilele acestea orașul este împânzit de afișe pro-demitere. Cele anti-demitere sunt aproape inexistente. Senzația mea este că Traian Băsescu nu are o sursă de fonduri, ceea ce ar fi o altă diferență între alegeri și referendum. Dacă ar fi așa, ar fi o nouă încălcare a onoarei în acest joc nedrept.

Eu refuz să răspund când cineva mă întreabă „vrei să te împușc sau vrei să te spânzur?”, iar coala de hârtie are doar două căsuțe.

2. Nu vreau să fiu condus de Antonescu și de Ponta.


Nu am o antipatie fundamentală la adresa doctrinelor social-democrată și liberală. Am mai fost, și m-aș mai lăsa, condus după aceste principii. Probabil că, pus în fața definițiilor din manual, chiar aș înclina spre polul social-democrat al spectrului politic. Înțeleg ideile de dialog politic, de alternanța puterii, de voința majorității. Dar în nici un caz nu vreau ca Ponta, Antonescu și Voiculescu să aibă vreun dram de control asupra vieții mele.

Ponta este un plagiator de cea mai joasă speță. Un copil de gimnaziu își poate da seama că un procent semnificativ din lucrarea de doctorat a lui Ponta este copiată grosolan. În aceste condiții, Ponta a dizolvat comisia care a decis în favoarea plagiatului. Argumentul că a doua comisie a decis împotriva plagiatului este pueril (și laș, că tot se vântură acest cuvânt). Plagiatul se vede de pe Lună. Există documente elocvente pe Internet care compară lucrarea sa cu cea originală și subliniază bucățile comune.

Crin Antonescu se aliază cu partide care nu au nici în clin nici în mânecă cu doctrina liberală pentru a fi la putere. Dacă o persoană ar conviețui cu alta împotriva oricăror principii, i-am arunca cuvinte grele. De ce, când un partid face asta, se numește înțelepciune politică?

Eu am fost student la MIT, inginer software la Google, fondator al DEX online și refuz să legitimez prin vot un om care își bate joc de instituția cunoașterii și de nesfârșitele ore de trudă ale tuturor celor care înțeleg că rezultatele se obțin cu muncă și cu răbdare.

3. Traian Băsescu nu a fost acuzat de nimic grav.

Un președinte nu poate fi demis oricând vrea parlamentul. Românii au înghițit cu naivitate argumentul „peste jumătate din parlamentari vor să-l suspende pe Traian Băsescu, deci este democratic să-l suspendăm”. Este bine că ne-a intrat democrația în sânge, dar lucrurile nu stau așa.

Dacă USL a preluat majoritatea în parlament, bravo lor. Pot să dea legi care să reflecte orientarea lor politică (vorbesc de PSD, căci PNL și UDMR vor doar să fie la putere, chiar și cu prețul schimbării doctrinei). Dar președintele este o persoană separată în stat; este unul din multele mecanisme pe care statul de drept le face să se țină reciproc în șah. Miile de ani de istorie ne învață că puterea corupe. Puterea parlamentară nu este supremă și președintele are arme să controleze abuzurile de putere ale parlamentului, în special prin dreptul de a numi primul-ministru și dreptul de a cere reexaminarea unei legi înainte de a o promulga.

Tocmai de aceea, procedura de suspendare a președintelui este permisă de Constituție numai în cazul unor abuzuri grave. Că Traian Băsescu a jignit ici și colo o persoană sau o categorie socială, este stânjenitor, dar nu este un motiv pentru suspendare. Toate capetele de acuzare aduse lui par grave, dar sunt susținute de argumente frivole și episoade de importanță secundară.

Eu refuz să particip la o mascaradă de proces.

4. Nu schimbi regulile jocului în timpul jocului.


Pe timp de recesiune economică, popularitatea conducătorilor scade. Asta se știe de când lumea și a dus la alternarea puterilor în toate statele democratice, deci poate e un lucru normal, parte din felul omenirii de a merge înainte.

Însă, președintele a fost ales în 2009 pentru 5 ani. Cei care l-ar fi vrut pe Geoană președinte trebuie să accepte acest lucru, la fel cum și oponenții lui Iliescu și Constantinescu au acceptat că au pierdut (și, ehei!, ce-ar fi însemnat să iasă Raţiu președinte în 1990). Aceasta este regula jocului.

USL a făcut un lucru total lipsit de onoare. A stat la pândă, a așteptat punctul de minim al popularității lui Traian Băsescu și a lovit. A lovit rapid, încălcând în trei locuri Constituția (schimbarea fără un motiv întemeiat a avocatului poporului, restrângerea puterilor Curții Constituționale și suspendarea pentru motive frivole a președintelui). Parafrazându-l pe prietenul meu Bogdan, este ca și cum un boxer ar începe să-l lovească pe celălalt cu picioarele în mijlocul reprizei. După care ar spune, senin, „nu știu, domnu’ arbitru, e la podea, uite-l că e plin de sânge, și i-auzi spectatorii, le place și lor”.

Lui Traian Băsescu i s-a cerut imposibilul: să mențină o susținere de peste 50% în timpul unei recesiuni economice. Nu știu cine a reușit asta în toată istoria planetei. Eu refuz să fiu parte din această statistică irelevantă.

Eu refuz să cumpăr bilet la un meci de box cu picioarele.

5. Președintele nu este cel mai mare vinovat pentru starea țării.

Aici mă voi lansa în niște considerente destul de dure la adresa românilor în special și a oamenilor în general.

Românii cred cu naivitate în propaganda ieftină. Românii iau totul de bun. Românii nu se informează cu privire la raporturile de cauză și efect în chestiuni elementare de economie. Românii ignoră statistica și preferă să se ghideze după un caz particular (cum ar fi un afiș bine ticluit). Românii nu cunosc atribuțiile președintelui.

Multe sondaje arată că românii consideră că Traian Băsescu și-a făcut prost treaba. Tare aș fi vrut ca sondajul să conțină întrebări privind atribuțiile președintelui. Despre ce „treabă” este vorba? Lui Traian Băsescu i se pun în cârcă tăierea pensiilor, creșterea taxelor, exodul de creiere, războiul cu presa, rasismul, practic tot ce este rău în țară. Și eu cred că Traian Băsescu e de vină că eu mănânc ca porcul numai carne cu cartofi.

Oamenii sunt lacomi. Oamenii nu înțeleg cât de important este să nu fii dator nimănui. Oamenii sunt adesea ca niște copii care sparg o vază, apoi se întorc către fratele mai mare și spun „tu ai spart-o!”. Și, când lucrurile se împut, oamenii vor sânge.


Oamenii de peste tot, și românii printre ei, s-au împrumutat cât au putut atunci când băncile le-au dat bani pe tavă. Au ajuns să trăiască pe credit. De unde românii declarau la alb doar salariul minim pe economie, ca să nu plătească taxe, ajunseseră să declare la alb un salariu mai mare decât cel real, ca să poată lua și mai multe credite. Pentru că băncile sunt operate tot de oameni, s-au antrenat și ele în hora aceasta, emițând împrumuturi peste împrumuturi, fără acoperire.


În 2007, oamenii se uitau la tine ca la un nebun dacă le spuneai că nu e OK să trăiești pe credit, că nu e OK să faci afaceri cu 10% banii tăi și 90% banii băncilor sau ai prietenilor, că este bine să fii propriul tău stăpân, că prețurile caselor nu vor crește la infinit. În 2007, toată lumea juca la bursă și se credeau mari analiști financiari, pentru că aveau profit, când de fapt bursa în sine era în creștere și până și un cimpanzeu cumpărând și vânzând la întâmplare ar fi făcut profit. Traian Băsescu nu este de vină pentru lăcomia voastră.


Lucrurile nu au mers, nu aveau cum să meargă la infinit așa. Neșansa românilor și singura circumstanță atenuantă pe care le-o găsesc este că, proaspăt ieșiți din comunism, orbiți de mirajul capitalismului și fără instincte de conservare economică, au fost luați de mână de băncile vestice și prinși în acest joc piramidal. În 2009 a venit prima recesiune serioasă de după 1989, care pe români i-a devastat, pentru că prea puțini dintre noi eram pe picioarele noastre.


Eu îmi asum greșelile mele, nu le pun pe umerii președintelui Traian Băsescu.


6. O schimbare politică de această amploare desfășurată în numai 5 zile este o lovitură de stat.


Vorbeam de impulsul momentului; pentru chestiuni de organizare a statului, 5 zile sunt un simplu moment. Reacțiile externe dure de natură politică (politicieni de toate culorile și-au exprimat vehement alarmarea) și economică (leul este în cădere liberă) reflectă acest lucru. Cu cât miza este mai mare, cu atât schimbarea trebuie să fie mai lentă.

USL ignoră complet avertismentele Occidentului. Mai rău, ne tratează ca pe niște copii proști, spunându-ne că totul e sub control, că Europa și NATO au înțeles situația și sunt prieteni la cataramă cu Ponta, când o lectură pe diagonală a presei internaționale vădește tocmai opusul.

Eu refuz să dau dovezi Europei că românii se împacă ușor cu o lovitură de stat.

7. Nu Traian Băsescu este laș; USL sunt lași pentru că lovesc un om căzut.


USL asmute oamenii să iasă la vot, spunându-le că votul este marca democrației. Ei preîntâmpină orice încercare de a susține contrarul invocând argumentul suprem că cine nu iese la vot este laș. Dar nu este chiar așa.

Pentru motivele arătate mai sus, USL sunt adevărații lași. Ei încearcă să câștige un război fără să lupte în nicio bătălie. Au prins momentul oportun și l-au speculat din plin.

Eu îmi dovedesc bărbăția făcând lucruri bune pentru țară, nu înjunghiind oameni pe la spate.


8. Miza nu este demiterea președintelui, ci înăbușirea justiției.


Tot circul cu încălcările grave ale Constituției care au dus la suspendarea președintelui este praf în ochi. Adevărata intenție a USL este să înăbușe justiția română care, de bine, de rău, începuse să funcționeze. Adrian Năstase a fost primul; ar fi urmat Dan Voiculescu și alții.

Eu refuz să consfințesc imunitatea celor care au furat, indiferent de culoarea lor politică.

9. Mi-e frică de o guvernare care începe așa.

Nici nu am ajuns încă la referendum și deja Europa ne marginalizează și moneda națională se prăbușește. Chiar dacă efectele economice se vor estompa în timp, istoria acestor zile va sta mereu sub semnul abolirii instituțiilor statului de drept.

Mai ales, mi-e frică să descopăr că nația mea este compusă preponderent din oameni care își urmează dorința viscerală de a găsi un țap ispășitor, ca să se poată minți pe ei înșiși că altcineva este de vină pentru toate neajunsurile lor, cu legătură sau fără. Mi-e frică să aflu că nația mea renunță de bună voie la cadrul Constituției și al libertății. Mi-e frică să aflu că nația mea este atât de ușor de manipulat.

Chiar dacă referendumul este nevalidat, reacția apatică a societății românești mă scârbește și mă întristează. Ar fi trebuit să vedem un milion de oameni pe stradă, care să condamne palma peste ochi dată democrației în România. Au fost doar câteva zeci de mii, înșirați pe câteva zile, iar dintre ei, o bună parte erau chiar susținători ai evenimentelor.

Indiferent ce se va întâmpla, mă voi gândi îndelung și adânc dacă timpul meu mai merită cheltuit în slujba neamului românesc.

Arama pe față

Unde sunteți voi, ăia care susțineați că „toți sunt o apă și-un pământ”?

Scriu rar pe teme politice, de obicei împotriva PSD-ului (comuniști) și a PNL-ului (curve politice). Întotdeauna se găsesc câțiva care să-mi comenteze că și PDL-ul fură, că nimeni nu-i mai breaz ca ceilalți.

Ei, uite că nu sunt toți o apă și-un pământ. PDL-ul fură. PSD și PNL calcă în picioare democrația, Constituția, relațiile cu o lume întreagă. Orice pas spre diminuarea libertății este un pas greșit, iar USL a făcut pași mari în numai două zile. Ultimul dintre ei este diminuarea puterilor Curții Constituționale. „CCR și judecătorii săi sunt independenți” (Victor Ponta), doar că nu mai au putere de decizie.

Mai știți sentimentul ăla de pe 22 decembrie 1989? Eu eram mic, dar mi-l amintesc perfect. Acum îl am din nou, dar invers.

Utilizatori neajutorați

Cronologia unei breșe de securitate:

În 2010 Adobe a lansat Creative Suite versiunea 5 (CS5). Aceasta este o suită de programe pentru design grafic și editare video. Ca și majoritatea codului produs de Adobe, CS5 este software privat, adică utilizatorii trebuie să semneze o licență pentru a-l putea folosi și, în plus, nu au acces la codul-sursă. Din aceste două cauze, ei nu au niciuna din cele patru libertăți fundamentale care definesc software-ul liber: nu pot executa programul decât în modurile permise de Adobe, nu pot multiplica programul, nu pot studia și modifica codul-sursă și nu pot redistribui copii modificate.

Pe 20.03.2012 a fost raportată o breșă critică de securitate în CS5. Un programator care exploatează această breșă poate prelua complet controlul oricărui calculator pe care rulează o copie de CS5.

Pe 07.05.2012 Adobe a lansat noua versiune de Creative Suite, CS6. Upgrade-ul de la CS5 ls CS6 poate fi cumpărat pentru circa $200. Desigur, CS6 este tot software privat.

Pe 08.05.2012, Adobe a publicat un buletin de securitate în care vorbește despre breșa de securitate din CS5 și propune ca remediu cumpărarea CS6, în care această breșă a fost reparată.

Între 08.05.2012 și 11.05.2012 a avut loc o reacție publică de dimensiuni moderate împotriva Adobe. Vedeți discuția de pe Slashdot (un site de știri din IT cu o comunitate foarte vorbăreață) sau aceste articole.

Pe 11.05.2012, Adobe a actualizat buletinul de securitate și a precizat că va oferi gratuit un patch pentru CS5 (un patch este o bucată de cod care modifică un program existent pentru a repara o problemă specifică). Nu se știe când va fi gata acest patch.

Ce învățăm de aici?

Cu software-ul privat, utilizatorul este la mila companiei producătoare a programului. Susținătorii software-ului privat spun că nu este nimic rău cu aceasta și că o companie bună are grijă de utilizatorii ei. Iată că nu este așa. Acesta nu este un exemplu izolat; este doar unul care s-a întâmplat să-mi cadă sub ochi în detaliu.

Cu software-ul privat, utilizatorul intră de bunăvoie într-un monopol pentru suport. Pentru tot ce înseamnă breșe de securitate, componente care funcționează prost sau orice funcții noi pe care utilizatorul le-ar dori, singura care poate scrie codul necesar este compania. Nimeni altcineva nu are acces la codul-sursă.

Compania nu este neapărat rău-intenționată. Ea are pur și simplu propriile sale resurse de alocat și propriile sale intenții, care includ sau nu implementarea cerințelor unui utilizator anume. În acest caz particular, poate Adobe a fost rău intenționată când a publicat soluția sugerată („cumpărați CS6”) la exact o zi după lansarea CS6. Sau poate Adobe a fost doar foarte ocupată cu finalizarea și lansarea CS6 și a trecut orice altceva pe planul doi, inclusiv repararea unei vulnerabilități grave în CS5. Faptul că Adobe a așteptat fix până după ce a lansat CS6 ca să recomande o soluție scumpă unor oameni fără alternative mă face să cred că Adobe s-a comportat ticălos. Dar aceasta contează mai puțin.

Ce contează este că semnarea unei licențe este un lucru de evitat. Mai ales atunci când vorbim de un program cu care utilizatorul își câștigă pâinea (așa cum este CS5 pentru un designer grafic), utilizatorul devine efectiv un sclav care trebuie să joace așa cum îi cântă compania.

Faptul că putem folosi alte programe, tot private (cum ar fi CorelDraw) nu schimbă situația. În cuvintele lui Stallman, „Libertatea nu înseamnă o alegere între un stăpân sau altul. Libertatea înseamnă să nu ai stăpân”. Singurul mod de a face acest lucru în lumea calculatoarelor este să folosim software liber.

Dacă folosim software liber, diferența este că oricine poate citi și modifica codul-sursă al programului. Dacă eu nu știu să programez și sunt doar un utilizator, mă pot totuși duce la orice prieten programator sau pot angaja un programator care să repare breșa depistată sau să-mi implementeze o funcție pe care mi-o doresc de la program. Alți utilizatori pot să adopte versiunea mea modificată sau nu, după cum doresc. În loc de monopol, avem o piață liberă. Din nou, acest scenariu nu este ipotetic. Și programele libere au breșe de securitate ocazionale sau alte bug-uri. Dar cele mai grave sunt reparate în câteva ore.