Știrile care contează

Când închizi posturile TV românești cu non-știrile lor, afli chestii interesante. Am tot vrut să scriu pe larg despre unele, dar văd că nu mă învrednicesc, așa că enumăr, simplu, câteva:

1. Microsoft modifică fișierele stocate în serviciul lor

Când alegi să stochezi datele tale pe calculatorul altcuiva, îți cauți singur necazuri. În acest episod, Microsoft modifică fișierele pe care i le încredințezi (HTML, PHP și altele) inserând un identificator unic în ele. Nu este un abuz mai mare decât cele pe care le face deja Microsoft, este doar foarte, foarte nelalocul lui.

2. Oamenilor nu le pasă de „schimbări climatice”, dar le pasă de „încălzirea globală”

Aceasta explică insistența lui George Bush (care, din păcate, a dat roade) de a tulbura apele substituind termenul de „încălzire globală” prin cel de „schimbări climatice”. Când ești vândut mogulilor petrolului, este firesc să vrei asta. „Încălzire globală” sună rău, e ceva ce ne sperie. „Schimbări climatice” nu sună a pericol. De aceea trebuie să facem cu toții efortul să evităm sintagmele de propagandă și să spunem lucrurilor pe nume. De aceea nu mă veți auzi spunând vreodată „piraterie” când vreau să spun „copiere considerată ilegală”, „open source” când vreau să spun „free software” sau „politică” când vreau să spun „civism”.

Apropo de asta, definiția din DEX pentru civism are o traiectorie curioasă. În ediția din 1998, termenul era marcat ca „livresc” (care, realist, înseamnă „cam pe ducă”). În ediția 2009, mențiunea a fost scoasă. Mă bucur că Academia Română a constatat un lucru firesc: că poate să îți pese de țara ta fără să fii pompos sau desuet.

3. Podemos câștigă 8% din voturi în Spania

Am un entuziasm moderat față de această știre. Ei spun că vor să cimenteze „politica cetățenească”. Orice mișcare care urmărește să stimuleze implicarea constantă și informată a cetățenilor în treburile țării lor este o mișcare binevenită. Rămâne să vedem dacă asta vor.

Test de cultură generală în informatică

Ieri a fost ziua liceului. Joia este și ziua de rând a cercului de informatică, dar, fiind o zi specială, am zis să facem și noi ceva festiv. Așa că am organizat un concurs de informatică de tip Jeopardy.

Am publicat online concursul. Poate vă face și vouă plăcere să vă măsurați puterile:

http://catalin.francu.com/jeopardy/

(Interfața este un pic neclară. Pentru ca o întrebare să dispară din tabelul de posibilități, trebuie să-i atribuiți punctele unei echipe dând click pe „+” în linia de jos).

 

Un milion de partide

Programul meu de antișah (CatNail) a depășit 1.000.000 de partide jucate pe FICS.

Am început să lucrez la program, numit Nilatac, în 2001, când eram încă student. După câteva săptămâni, am aflat despre FICS. Există multe servere de jucat șah, pe bani sau pe gratis, cu calculatoare sau cu alți oameni, dar FICS este unic pentru că oferă o interfață complet specificată. Oricine scrie un program de șah (sau de variante ale sale, ca antișahul) și-l poate conecta implementând niște comenzi simple.

Nilatac este un program bun, printre cele mai bune. Dintre jucătorii umani, doar cei de top îl bat, și asta foarte rar. Dar, prin 2003, administratorii FICS m-au întrebat dacă nu vreau să conectez și o variantă mai slabă a lui, pentru ca oamenii care vor să joace antișah să aibă mereu la dispoziție un partener abordabil. Am făcut asta și iată că a meritat. Fratele mai mic al lui Nilatac se numește CatNail (știu, zero inspirație) și și-a câștigat locul în comunitatea FICS.

De prin 2003 n-am mai lucrat deloc la dezvoltare. Totuși, am continuat să-l țin pe CatNail conectat. Cu rare excepții (pene de curent etc.), CatNail a fost conectat non-stop. Pe 14 martie 2014 împlinește 11 ani. În medie, a jucat o partidă la 6 minute.

Nu știi de unde sare iepurele. Nilatac a făcut și el lucruri remarcabile. Cu ce am luat de la alții și cu ce am cercetat eu, Nilatac are cea mai mare carte de deschideri pentru antișah disponibilă public. Generația următoare, la care lucrez sporadic, se numește Colibri și oferă o tabelă completă de finaluri cu 2, 3, 4 și 5 piese. Dar iată că cea mai mare realizare nu este de natură intelectuală absconsă. Cea mai mare realizare este un program de nivel mediu cu care s-au distrat 1.000.000 de oameni.

Ce învăț eu de aici? Că este important să ai răbdare. Să faci efortul să ții munca ta în viață, să nu o lași să cadă în uitare. După o zi online cel mai bine merge încă o zi online. Și mă refer nu doar la Nilatac, ci și la FICS, un server creat și menținut de o mână de entuziaști, unde programul meu și-a găsit o casă și fără de care l-aș fi abandonat de mult.

Sau, cum zic englezii, don’t do it if you can’t keep it up. Se referă, evident, la servere și la conectivitate; voi la ce vă gândeați? 😉

 

Reforma copyrightului în UE

Săptămâna asta mi-am alocat cele două ore de implicare civică pentru a citi un pic despre reforma copyrightului în Uniunea Europeană. Comisia Europeană ține, până pe 5 februarie, o consultație publică pentru a revizui legea copyrightului.

În cele din urmă, le-am trimis și eu răspunsuri la două întrebări (20 și 77). Puteți face și voi asta și puteți răspunde în oricare dintre limbile oficiale ale UE, inclusiv în limba română. Procedeul pentru a răspunde este comunist complicat: trebuie completat un fișier OpenOffice sau Word, care apoi trebuie trimis prin e-mail. Din fericire,  există site-uri care oferă o interfață prietenoasă pentru a genera respectivul fișier: copywrongs.euyoucan.fixcopyright.eu.

Iată cele două răspunsuri ale mele.

77. Does the current civil enforcement framework ensure that the right balance is achieved between the right to have one’s copyright respected and other rights such as the protection of private life and protection of personal data?

No, the balance is shifted enormously in favor of the copyright holders and against individual freedoms. When speaking of „copyright holders”, please remember that most authors cede their rights to publishers, big trusts with huge lobbying powers. Authors only get a small portion of the benefit that copyright laws provide.

20. Are the current terms of copyright protection still appropriate in the digital environment?

First of all, please refrain from using the propaganda expression „copyright protection”. Copyright does not „protect” a work of art; it burdens it. The verb „to protect” means „to keep safe from harm”. The best way to keep safe a work of art is to make as many copies of it as possible. Copying a work of art does not harm it; on the contrary, it increases its popularity and reduces the chances of it being lost or destroyed. Restricting copying is what truly harms a work of art. If you want to be accurate, you could refer to „author protection”, which in today’s world mostly means „publisher protection”.

To derive a proper duration of copyright, we must remember what laws are for in the first place. They take some freedoms away from individuals so that society as a whole can benefit. That is why we levy taxes, forbid theft and give huge salaries to a few professions of critical importance. But we must always require the best possible bargain in exchange for the freedoms we trade away.

Copyright was initially a great bargain. In the 18th century, almost nobody owned a printing press. Copyright laws took away a freedom that most people couldn’t exercise anyway: the freedom to copy a book. So society traded away an unimportant freedom for a huge benefit: the dissemination of culture and knowledge. But in the 21st century, we all own a printing press, and it’s called a computer. Copying has become an activity that we all can perform easily. Copyright is no longer a good bargain. It takes an important freedom away and gives little back. Copyright has become a hindrance to the dissemination of culture and knowledge.

The authors’ interests with respect to the duration of copyrights are important, but they are always secondary to society’s interests. Copyright laws are just an incentive to convince more people to publish works of art. The ultimate goal is not the authors’ welfare in itself. In addition, authors today are seldom the copyright holders. Most of them cede their rights to publishing trusts, so they stand to gain little from excessive copyright terms.

I am not proposing we abolish copyright altogether. I am proposing we reevaluate its duration for various kinds of works of art. 20 years should be plenty for most cases. In the mean time, any conventions, laws or treaties that increase or extend copyright powers are steps in the wrong direction.

 

Rezoluția mea pentru 2014

E vremea rezoluțiilor de anul nou. 🙂 De exemplu, acum un an am decis că în 2013 nu mai mănânc în restaurante care put a fum. În București toate put a fum (mizerabil obicei fumatul ăsta), dar măcar m-am limitat la cele rezonabile. M-am achitat onorabil de promisiune și am renunțat să mănânc la câteva restaurante care altfel îmi plăceau (cu Alioli în frunte).

Pentru 2014 îmi aleg un scop mai serios. Vreau să-mi dedic două ore pe săptămână pentru scopuri civice și pentru implicarea în evenimentele sociale și politice care mă privesc direct. Acestea ar putea fi, de exemplu:

  • să învăț mai multe despre codul nostru de legi și despre procedurile prin care îl modificăm;
  • să urmăresc ce spun și ce votează în Parlament senatorul și deputatul pe care i-am ales și să le scriu / dau telefon când votează contra intereselor mele;
  • să particip la proteste când sunt de acord cu cauza lor;
  • să încerc să-i conving și pe alții despre nevoia de implicare.

În 2012 și 2013 am ajuns la concluzia că nu se poate altfel. Guvernanții, ca orice alți oameni, încep să abuzeze de încrederea noastră dacă sunt lăsați nesupravegheați. În România exemplele abundă: lovitura de stat eșuată din 2012, călcarea în picioare a mediului pentru interese personale, încercarea de ridicare a parlamentarilor deasupra legii, deturnarea fondurilor europene către baronii locali (vezi autostrada Teleorman). Dar și în restul lumii este la fel. Din cele pe care le urmăresc eu, numitorul comun este călcarea în picioare a libertăților individuale: supravegherea totalitară a populației de către guverne (NSA, GCHQ etc.), sancționarea copierii de fișiere cu deconectarea de la Internet fără proces (SOPA / PIPA) etc.

Multe din aceste încercări denotă un tupeu incredibil al autorităților, tocmai pentru că lumea nu le dă peste mână des și puternic. Unele s-au terminat cu bine, dar au atârnat într-o balanță fragilă până să se rezolve. Enormități de genul celor enumerate nu ar trebui să ajungă să se întâmple în primul rând. Am să încerc să fac și eu tot ce pot pentru ca aleșii noștri să înceteze să se mai gândească la țara noastră ca fiind a lor și să-și reamintească că sunt doar niște potențiali șomeri, mulți dintre ei infractori de drept comun, pe care noi i-am salvat din mizerie și le-am îngăduit să ne administreze niște averi.

 

Zgonea este mârșav

Parlamentul nostru a luat-o razna atât de rău în ultimele zile, încât e greu să mă mai leg de ceva anume. Ca un boxer prins într-o șarjă ucigătoare, îmi este imposibil să mă trezesc din pumni. Până să încropesc eu o opinie despre o mârlănie a lor, ei deja au mai turnat două-trei. Unele sunt grave, ucrainizând pe față România:

  • apoteoza parlamentarilor prin scoaterea din rândul muritorilor (adică a funcționarilor publici);
  • grațierea tuturor celor pe care justiția a apucat să-i pună unde le este locul;

Altele sunt (comparativ) minore:

  • interzicerea autostopului;
  • încercarea de desființare a MȚR;
  • numirea lui Gigel Sorinel Știrbu ca ministru al culturii.

Dincolo de toate astea, aș vrea însă să insist asupra unei afirmații a lui Valeriu Zgonea după ce Legea amnistiei a fost retrimisă la Comisia juridică:

Dacă în România Parlamentul nu are dreptul să elaboreze o lege, înseamnă că în 89 am luptat degeaba la Revoluție. Parlamentul are acest drept, și l-a câștigat prin regulament. La 1 februarie va fi discutată și votată în plen. Aceasta este legea, suntem verticali și nu ne aplecăm după cum bate vântul.

Mi-a luat un pic să înțeleg paragraful, căci nu-mi venea să cred că el chiar spune ceea ce spune. Dar omul a spus-o inechivoc. Valeriu Zgonea, președintele Camerei Deputaților, consideră că Parlamentul României și-a câștigat la Revoluție dreptul de a elabora legi fără niciun fel de opreliști. El consideră aceasta ca pe un motiv de mândrie națională, ca pe o dovadă a verticalității, și le explică celor care au luptat la Revoluție că pentru asta au luptat.

Să vedem ce este în neregulă cu această afirmație, de ce mi se pare mai gravă decât alte evenimente recente și cum am ajuns la concluzia că Zgonea este mârșav.

Minciuna

Parlamentul nu și-a câștigat dreptul de a se scoate în afara legii. Nu l-a câștigat la Revoluție și nu l-a câștigat prin Constituție. E drept că, în România, implicarea civică este mult prea redusă, ceea ce le poate da parlamentarilor impresia că, odată aleși, pot face ce vor în următorii patru ani. Dar aceasta este o aberație a firii românilor, nu un precept pe care să ni-l fluture aleșii noștri în față.

Parlamentul, prin definiție, este ales să elaboreze legi în folosul societății. Ce ar câștiga societatea dacă parlamentarii ar căpăta imunitate și impunitate? Nimic. Deci afirmația că Parlamentul are vreun drept este incompletă și eu categorisesc asta drept minciună. Parlamentul are dreptul să elaboreze legi, câtă vreme ele urmăresc binele societății. Libertatea nu înseamnă să ai dreptul să-l oprimi pe altul.

Tupeul

Zgonea implică, prin această afirmație, că insistența Parlamentului de a trece o lege evident dăunătoare societății este un semn de verticalitate. Asta amintește de orgoliul lui Terente: e drept că sunt un violator, dar (violez) bine și apăsat la cioc, deci cumva totul e ok, fiindcă violez cu verticalitate.

Aici văd eu gravitatea evenimentelor recente și cheia explicației lor. Căci necunoașterea atribuțiilor propriului tău serviciu e una, dar lipsa conștiinței e alta, iar răutatea acoperită cu sforăituri ieftine este devastatoare pentru națiune. Pentru că lumea crede. Noi, ca oameni, suntem înclinați să credem ce ne spun alții. E în genele noastre să luăm afirmațiile de bune, căci suntem o specie socială. Ochiul critic s-a dezvoltat mult mai târziu și nu ne vine la îndemână.

Mârșăvia

Hai să lămurim ce drept are Parlamentul și cine i-a dat acel drept. Căci cu cât mai mulți oameni înțeleg exact în ce sens atârnă balanța puterii între ei și aleșii lor, cu atât neamul ăsta o va duce mai bine.

Parlamentarii sunt oameni pe care noi i-am angajat. Noi le-am dat dreptul de a ne rezolva niște probleme în domenii în care noi ne pricepem mai puțin. Dar nu pentru că suntem proști, ci pentru că viața noastră are și alte aspecte și vrem să ne-o trăim, nu să fim experți în coduri silvice, amnistii și tranzit la negru de persoane. Dacă am vrea, oricare din noi am putea deveni la fel de buni ca și ei, dar eu sunt inginer software, altul e arhitect și altul e taximetrist.

Societatea câștigă atunci când oamenii fac ceea ce se pricep să facă și ceea ce le place să facă. De aceea noi ne facem meseriile noastre și am angajat parlamentari să ne reprezinte în rest. Este exact diviziunea muncii, nimic altceva.

Dar, rețineți, cuvântul cheie este „angajat”. Ei sunt angajați la modul cel mai concret, căci îi plătim din taxe. Relația mea cu parlamentarii pe care i-am ales nu trebuie să fie prea diferită de relația mea cu femeia de serviciu. Da, îi sunt recunoscător că face o treabă pentru care eu nu am timp. Da, îi dau cheile de la casă și îi acord încredere deplină. Dar dacă o prind cu mâna în sertarul cu bani, s-a terminat.

Unde diferă o femeie de serviciu de un parlamentar? În special în atitudinea noastră față de ei. Pe o femeie de serviciu o supraveghem vrând-nevrând: locuim în acea casă și observăm dacă își face bine treaba sau nu. Dar când este ultima dată când l-ați supravegheat pe parlamentarul dumneavoastră ales? Când ați trecut prin lista sa de voturi și prin luările sale de cuvânt? Greșeala noastră este că ne implicăm prea puțin în politică, pentru că ni se pare ceva prea depărtat de lumea noastră confortabilă.

Experiența personală ne învață că orice proiect nesupravegheat se năruie încet-încet. La fel și orice relație pe care nu te strădui să o întreții. Tot astfel, un angajat pe care nu îl supraveghezi cu lunile va fi tentat să facă prostii tot mai mari. Iar parlamentarii nu sunt o excepție. De ce ar fi?

Ceea ce încearcă acum Parlamentul să facă este să consfințească inversarea balanței de putere. Ei vor să poată demonstra cu acte în regulă că noi îi plătim, dar ei ne conduc. Ca să mai întindem puțin analogia cu femeia de serviciu, este ca și cum aș veni acasă dintr-o călătorie de un an și aș descoperi că femeia de serviciu s-a mutat la mine în casă. Eventual a mituit un funcționar public și și-a scos și buletin pe adresa mea. Și acum cheamă poliția să mă dea pe mine afară. În această situație, probabil, ați lua măsuri drastice și imediate. Dacă, prin comparație, ticăloșia parlamentarilor vă lasă rece, trebuie să trageți un semnal de alarmă în viața voastră.

Concluzii

Aceasta este mârșăvia: că niște oameni pe care i-am scos din mizerie și cărora le-am dat de lucru au tupeul să ni se urce în cap. Niște oameni cărora le-am dat în administrație țara noastră au neobrăzarea să se poarte ca și cum ar conduce-o și ca și cum ar fi țara lor.

Aș fi tare curios să aud părerile celor pro-USL și pro-suspendare din vara lui 2012. Încă vi se mai pare că e „aceeași mizerie”? Emil Onea, Mircea Digulescu, cum vi se pare? Vedeți și un articol din Vice intitulat exact Nu-i chiar „aceeași mizerie”.

Soluția? Trebuie să ne implicăm cu toții mai mult în politică, să stăm cu ochii pe aleșii noștri (la modul concret, pe cei pe care i-am votat în circumscripțiile noastre) și să le atragem atenția când o iau razna.

 

Meciuri ne-HD

Știe cineva cine organizează licitațiile pentru televizarea meciurilor de fotbal? Mă irită că destul de multe meciuri de fotbal care sunt de interes pentru români sunt televizate pe canale ne-HD, unele absolut neprofesioniste. Mă refer, de exemplu, la dubla cu Grecia, care a fost televizată pe România TV și pe Antena 1. Ambele sunt ne-HD, iar România TV se vede chiar mizerabil. Părea destul de clar că decupează în format 4:3 un stream care vine 16:9, căci adesea încadrarea era execrabilă (la lovituri libere nu se vedea executantul). Ca să nu mai vorbesc de reclamele agasante care au intrat peste vreo jumătate din reluări.

Mă gândesc că, fiind vorba despre un mini-monopol (este un eveniment de interes public asupra căruia o televiziune capătă exclusivitate), am putea emite niște pretenții minime pentru secolul 21, cum ar fi ca postul respectiv să emită în HD. Înțeleg că nu toate emisiunile pot fi HD — există atâtea filme și seriale care nu au fost niciodată convertite la HD. Dar un eveniment sportiv curent nu are scuza asta, căci este filmat direct în HD.

Despre sclavia de bunăvoie

Cu aceasta mă ține pe mine, cu aceasta mă leagă, cu aceasta mă vinde și mă cumpără, cu aceasta îmi poruncește să mă supun. […] Vai mie, mort sunt eu, cel vinovat! Și orb, cel ce văd! Ca un câine m-am făcut eu, omul. Și eu, cel ce gândesc, m-am pogorât în rând cu necuvântătoarele.

Sfântul Efrem Sirul, Plânsurile

Am citit un articol despre Microsoft și despre Windows. Articolul descrie situația curentă a înrobirii statului român de către Microsoft, prin licențele de Windows XP. Articolul este despre mine însumi, respectiv despre bucățica din statul român pe care eu o dețin și o plătesc. Și voi dețineți bucățele din statul român, deci străduiți-vă să vă intereseze. Citiți articolul ca și când aceste lucruri li s-ar întâmpla nu unei entități abstracte (statul român), ci vouă înșivă sau copilului vostru de liceu (de altfel, înrobirea chiar se întâmplă și în licee).

Aceasta este opinia mea despre cum ne putem elibera de sub robia Microsoft. Se aplică și la iPhone, la Kindle și chiar la alte lucruri din afara sferei calculatoarelor, lucruri pe care oamenii le cumpără ca să le stăpânească, dar sfârșesc prin a fi stăpâniți de ele.

Datele problemei sunt simple: noi am cheltuit în 106.000.000 de lei în 2013 pentru diverse licențe de Microsoft. De asemenea, am promis deja încă 100.000.000 de lei în 2014 și 2015. Acum se pune problema că o variantă de Windows, numită XP, nu va mai primi niciun fel de service sau de actualizări după aprilie 2014. Deci noi ne dăm cu fundul de pământ pentru că nu știm ce să facem pentru toți funcționarii care au nevoie de calculatoare.

Soluția evidentă pentru un om care a apucat să iasă din peșteră se rezumă la trei cuvinte: treceți pe GNU/Linux.

Nu peste noapte, evident. Unele părți ale acestei migrări pot dura 2-3 ani. Dar cu 10% din efort putem migra 90% din funcționari pe GNU/Linux în câteva săptămâni.

Ca să argumentez de ce văd lucrurile așa, voi proceda la a demonta diverse argumente pro-Windows întâlnite în comentariile la acel articol. Mă sperie comentariile mai tare decât datele din articol, fiindcă îmi arată că concetățenii mei sunt mai încuiați decât statul român. Este ca și cum copilul meu licean ar fi sclav într-un atelier de haine H&M, iar mătușile și bunicii, în loc să constate grozăvia situației, se întrec în sfaturi ca să-l facă mai productiv.

„Dar ar trebui să învățăm toți funcționarii să folosească Linux”

Nimic mai greșit. S-au dus vremurile când, ca să poți rula Linux, trebuia să fii guru în ale calculatoarelor, să-ți compilezi singur kernelul și X-ul. În ziua de azi, Linuxul merge perfect. Poate că instalarea mai are mici probleme (eu mai dau rateuri la o instalare din zece). Dar toate birourile statului au un administrator de sistem care știe ce face, deci instalarea este deja asigurată.

După instalare, sistemul are browser, client de e-mail, procesor de texte, cititor de PDF-uri etc. Nu se mai numesc Internet Explorer, Outlook, Word și Acrobat, ci (de exemplu) Chromium, Thunderbird, LibreOffice Writer și Evince. Nu vor arăta 100% la fel cu cele din Windows XP. Dar nici aplicațiile de Windows 7 n-ar arăta la fel ca cele de Windows XP. Oricum ar fi nevoie de o scurtă instrucție.

Dar oare funcționarii nu sunt și ei oameni? Nu au rațiune și capacitate de abstracție? Se apucă cumva să se închine la o „iconiță”, doar fiindcă la XP înțelegeau abstracția, dar la GNU/Linux, brusc, nu o mai înțeleg?

Este curios că acum, când un lanț tocmai se rupe, oamenii aleg să cerșească un lanț mai bun, de la același stăpân, deși libertatea este la fel de aproape.

„Dar funcționarii sunt niște <obscenitate aici> de 50 de ani care nu se mai pot adapta”

Nu cred că este chiar așa. Acum 3 ani i-am instalat Linux unui bun prieten de familie, trecut de 60 de ani. Nevoile lui nu sunt complexe: stă pe Internet, schimbă e-mailuri, se uită la filmulețe comice. S-a descurcat perfect din prima zi. După 3 ani fără niciun fel de intervenție, i-am reinstalat sistemul. Yahoo Mail (altă porcărie) refuza să mai ruleze pe browserul său și reinstalarea era mai simplă decât aducerea la zi. Totul a durat o oră. Acum totul merge perfect din nou.

Știu, cu o floare nu se face primăvară. Dar funcționarii care nu pot supraviețui mutării unei iconițe cu 5 cm mai încolo trebuie înlocuiți cu alții care pot. Altfel, mergem pe principiul „eu am deja serviciul ăsta, deci voi trebuie să faceți cumva să nu mă deranjați, în timp ce eu nu fac niciun efort să mă țin la curent cu noutățile”. Avem șomaj de 7,5%, avem oameni dispuși să facă aceste eforturi.

Acceptarea unei închisori doar pentru că „altceva nu știu” este revoltătoare și dezumanizantă.

„Dar sunt atâtea aplicații pentru nevoi specifice care ar trebui portate pe GNU/Linux”

Aceeași problemă este și la portarea pe Windows 7/8; nici pe acestea n-ar mai merge, fără modificări, programe de pe XP. Dar portarea este mult mai ieftină și durează mult mai puțin decât rescrierea de la zero. Da, nu se poate face peste noapte, dar sunt convins că în 3-6 luni, toate aplicațiile speciale folosite de bugetari ar putea fi convertite la Linux — să spunem cele de cadastru sau de evidența populației sau ce mai au ei pe-acolo.

Până atunci, există Wine, un emulator de Windows sub Linux. Îl folosesc ocazional ca să joc World of Warcraft, un joc foarte complex. Dacă acela merge emulat perfect, sunt convins că și un fleac de aplicație cu două ferestre și trei mesaje poate fi emulată.

„Dar asta costă! Iar sute de milioane, iar contracte păguboase…”

Nu-i adevărat. Nu am date exacte, dar am intuiția că o bună parte din calculatoare au doar browser și e-mail, iar pe acestea le putem înlocui chiar și mâine. Cu 10% din efort putem face 90% din conversie. Celelalte calculatoare, care au aplicații specifice, mai pot aștepta. Dacă putem cheltui doar 10.000.000 de lei în loc de 106.000.000, ar fi o mare realizare.

„Dar XP-ul e foarte bun, ce dacă nu va mai exista suport oficial?”

Problemele virușilor și breșelor de securitate sunt reale. Ele trebuie tratate separat, dar GNU/Linux le rezolvă elegant pe amândouă.

Virușii sunt o industrie creată de Windows — nu (știu dacă) intenționat, ci pur și simplu prin designul execrabil al sistemului. Hai să lămurim asta. Un virus, în esență, este o bucată de program care nu are viață independentă, ci există atașat de alte programe, la fel cum un virus biologic nu are viață proprie, ci interceptează mecanismele celulelor pentru a se reproduce. Esența unui virus este capacitatea lui de a-și copia propriul cod în alt fișier executabil. Când acel fișier este executat, codul virusului rulează și infectează și alte fișiere.

Marea prostie a Windows-ului este că le permite utilizatorilor obișnuiți să modifice fișiere executabile, fără niciun avertisment, fără nicio parolă. Fișierele executabile binare sunt menite să fie executate ca atare, nu modificate, și în niciun caz de către un utilizator obișnuit. Sub GNU/Linux, fișierele executabile stau în directoare separate unde utilizatorii obișnuiți nu au drept de scriere. Punct.

Cât despre vulnerabilități, acestea există și în Windows, și în GNU/Linux, și în aplicațiile dezvoltate pentru aceste sisteme. Diferența este că piața de suport pentru repararea acestor vulnerabilități este un monopol în cazul software-ului neliber ca Windows, dar o piață liberă în cazul software-ului liber ca GNU/Linux. Un bug găsit într-un software liber poate fi reparat în câteva ore, de către dezvoltator sau de către orice persoană competentă în ale programării. Un bug găsit într-un software neliber poate fi reparat numai de către dezvoltator, care poate pune această reparație sus sau jos pe lista priorităților.

În cazul Windows XP, Microsoft a declarat deschis că nu va mai repara nimic la el. Și nu este de învinuit pentru asta. Programele au un ciclu natural de viață și compania decide cum își alocă resursele. Dar, cu atât mai mult, este important să migrăm la un software asupra căruia avem puterea de decizie: cât îl îngrijim și când îl pensionăm.

Închei cu argumentele constructive în favoarea migrării.

Costuri mai mici

Costurile sub GNU/Linux nu vor fi zero. Va fi nevoie în continuare de ingineri de sistem și de programe dezvoltate pentru nevoi specifice (cadastre, sănătate). Dar măcar economisim cheltuieli periodice de 106.000.000 de lei pe an.

Scăpăm de ciuma fișierelor .doc

Când am descărcat cereri tip sau alte documente de pe site-urile statului, am dat adesea peste fișiere .doc. Formatul .doc este un format neliber, în sensul că doar Microsoft cunoaște exact structura fișierelor .doc. Din această cauză, singura modalitate de a deschide acele fișiere și a le vedea corect, în formatul pe care autorul lor l-a dorit, este să-mi instalez Windows și Word. Este și aceasta o formă de vasalitate, cu atât mai gravă cu cât statul ne-o impune tuturor, ajutând la perpetuarea ei. O soluție acceptabilă ar fi ca, la final, autorul acelui fișier să-l exporte în formatul .pdf, care este un format cu specificații publice. Atunci eu pot vedea fișierul cu cititorul meu favorit de PDF-uri.

Un efect secundar, dar util, al migrării la GNU/Linux este că statul român n-ar mai putea, tehnic, să emită documente în format .doc.

Windows în licee: suntem născuți în robie

Fiind implicat în predarea informaticii la nivel de liceu, am văzut cu ochii mei efectele utilizării Microsoft pe linie în licee. Văd elevi care habar n-au că PC nu este sinonim cu Windows, văd profesori care nu știu și n-ar putea să predea altceva decât Windows și Word, văd antivirusuri care nu te lasă să compilezi un program în C pe care tu însuți l-ai scris, văd calculatoare care au nevoie de 30 de minute să rebooteze, fix în timpul unui concurs, pentru că au de instalat update-uri și nu au încredere în utilizator ca să mai aștepte.

Esența robiei software este că programul nu îl servește pe utilizator, ci pe dezvoltator. Nu putem să ignorăm aceste aspecte morale. Dacă un program este „rapid” și „robust”, dar îți dictează când și la ce oră se actualizează, atunci tu ca utilizator ești neputincios în fața lui, iar „calitățile” programului ajută doar să te controleze mai bine.

Este vital să educăm elevii pornind de la principii, nu de la exemple izolate. Este vital să le explicăm că Windows este un sistem de operare, iar alte exemple sunt GNU/Linux, iOS, Android sau BSD. Toate au trăsături comune (un kernel, gestiunea memoriei, accesul la disc) și particularități (de multitasking, de securitate etc.). Este vital să înțeleagă în special implicațiile diferitelor licențe. Licența GNU/Linux încurajează comunicarea și schimbul de programe pentru propagarea îmbunătățirilor. Licența Windows o deservește pe Microsoft în dauna utilizatorului.

Este crunt să le inoculăm elevilor că Windows stă pe un piedestal în jurul căruia se învârte întreaga informatică. Îi vom face asemenea inchizitorilor care l-au ars pe rug pe Giordano Bruno pentru că a susținut că Soarele este doar o stea între celelalte stele și că multe din acele stele au planete proprii.

 

„My computing on my machine”

Folosesc activ Internetul (5-10 ore pe zi) din 1999, pentru studiu, pentru serviciu, pentru informare, pentru proiecte personale și pentru relaxare. Internetul s-a schimbat mult în acești ani.

La suprafață, schimbările au fost în bine. Paginile web arată mai elegant și permit operațiuni mai complexe decât în 1999. La vremea lor, toate tehnologiile au fost noi și revoluționare. DHTML, de exemplu, este un set de tehnologii care permite utilizatorului nu doar să vadă pagini „statice”, ci să și interacționeze cu ele, cum ar fi să tragă de Google Maps în stânga și în dreapta. Vă mai amintiți MapQuest prin 2000? Când trebuia să dai click pe săgețile nord-sud-est-vest și să aștepți până se reîncărca pagina? Am avansat mult de atunci.

Este normal să vrem pagini care arată și se mișcă mai bine, cu care putem face mai mult și mai repede. Dar în goana după comoditate uităm că sunt alte lucruri mai importante. Scandalul PRISM mi-a reamintit aceasta într-o manieră brutală.

În esență, dezvăluirile lui Edward Snowden au arătat că Statele Unite interceptează o parte substanțială din toate comunicațiile electronice care încep sau se termină pe calculatoare din SUA. Și acesta pare să fie doar vârful aisbergului. Ușor-ușor, va ieși la iveală ce alte țări au participat fără să crâcnească la acest program și ce companii au pus de bună voie datele despre utilizatorii lor la dispoziția NSA.

Oricare ar fi adevărul, putem lua măsuri ca să nu mai stăm la mila guvernelor și a companiilor în ce privește securitatea noastră. Principiul nu este nou: my computing on my machine. Calculele de care am eu nevoie le fac pe calculatorul meu. Pentru majoritatea nevoilor pe care Google sau Facebook sau Yahoo sau Apple le satisfac, există și programe instalabile pe propriul meu server. De multe ori aceste programe arată mai ponosit sau au funcționalitate mai limitată decât echivalentul lor online. Dar acest preț merită plătit în numele libertății și al intimității.

Eu unul m-am lăsat atras puțin câte puțin de mirajul interfețelor strălucitoare, până când mi-am dat seama că am încetat complet să mai țin cont ce date personale țin pe serverele altora. Iată, de exemplu, lista de servicii Google pe care le foloseam și cum am procedat ca să mă las de fiecare din ele.

  • Gmail: pe acesta îl foloseam doar pentru interfață. Toate mesajele le semnam tot cu adresa mea canonică @francu.com. Am revenit la mail.francu.com, pe care îl găzduiește fratele meu, și folosesc roundcube sau alpine pentru interfață. Nu este comod, în special din două motive: căutarea este mai greoaie și gruparea mesajelor în threads (fire de discuție) este primitivă. Dar mă descurc.
  • Groups: creasem diverse liste de e-mail, în special pentru DEX online și pentru cercul de informatică pe care îl țin. Am instalat mailman, care se comportă fantastic și este mult mai personalizabil.
  • Docs: aici țineam liste de cumpărături, informații financiare, idei de cadouri, într-un cuvânt, o viață de om la îndemâna oricărui guvern se gândea să o ceară. Mi-am instalat owncloud, care face 99% din ce vreau eu. Știe inclusiv să se lase montat ca partiție, așa că îl pot vedea ca director pe oricare din calculatoarele mele. Ce nu face este editarea interactivă (în browser) de spreadsheets, ceea ce mă cam lovește.
  • Calendar: programare la doctor? Întâlnire cu amantul? Plec în concediu două săptămâni? Treceam totul în calendar. Mi-am instalat davical, care face exact ce trebuie. Pare că aș fi putut folosi și owncloud pentru acest scop. Implementează un protocol standard, care merge cu Thunderbird, cu clienți de Android etc.
  • Android: am încercat să trec la Replicant, căci modelul meu de telefon este printre (puținele) suportate în prezent. Totuși, încă nu au un driver de Wi-Fi și am decis că nu aș putea să stau fără el. Am instalat CyanogenMod, care este un sistem de operare pentru Android 99% liber, cu excepția câtorva drivere pentru hardware. În loc de Google Play (piața lor de aplicații) am instalat F-Droid, care conține doar aplicații software liber.
  • Blogger: acolo mi-am găzduit blogul de când l-am creat. Am trecut la propria instalare de WordPress. Sunt un pic nemulțumit de temă, în special de faptul că nu pot să am teme diferite pentru calculatoare normale și pentru dispozitivele mobile. În cele din urmă, m-am oprit la o temă un pic sărăcuță pentru desktop, dar care arată bine pe mobil. Din punct de vedere al conținutului, încă nu am reușit să solicit autentificare cu OpenID pentru comentarii. Vom vedea dacă spam-ul va ajunge o problemă.
  • Sincronizarea lui Chrome: era util să am istoria navigării sincronizată între toate calculatoarele, dar aparent nu suficient de util încât să caut un înlocuitor.
  • Google+ (și Facebook, cu ocazia asta): îmi va lipsi comunicarea cu oameni pe care altfel nu apuc să-i văd, cum ar fi cei de peste ocean. Am încercat pump.io, dar este imposibil de instalat pe calculatorul personal. Mi-am făcut un cont pe unul din serverele lor și par să aibă probleme mari (încarc poze, care nu se văd). Încă nu am o soluție.
  • Google Maps: aveam o hartă salvată, cu restaurante din București. În plus, îi dădusem adresa mea de acasă și era comod fiindcă nu trebuia să o mai tastez când ceream trasee. Privind în urmă, îmi e un pic rușine că pentru așa un fleac am fost de acord să-mi dau adresa de acasă. Pentru Android am instalat OsmAnd. Nu-mi merge localizarea, mai investighez.
  • Tasks: îl foloseam ca să-mi țin lista de cumpărături. Îmi plăcea că o puteam modifica de la orice calculator sau dintr-o o aplicație de Android. Până la urmă, mi-am dat seama că nu gestionam acea listă decât de pe Android, deci am renunțat la Tasks și am instalat Simply Do. Se mișcă fulgerător și face un singur lucru, dar bine.
  • Talk: îl foloseam ocazional pentru video conferințe. Pentru voce am folosit ocazional Ekiga. Teoretic merge și pentru video, dar n-am testat.
  • Picasa: l-am folosit foarte rar, în special deoarece pozele încărcate pe Blogger erau găzduite automat aici. Există tone de alternative libere decente. În prezent folosesc Gallery.
  • Wallet: pare că l-am folosit odată acum 100 de ani, că avea adresa mea, numere de credit card etc. Din nebuniile tinereții.
  • Webmaster Tools, AdSense, Analytics: acestea sunt servicii care măsoară traficul web pe un site pe care îl deții, sugerează îmbunătățiri de calitate și servesc reclame ca să câștigi bani. Le-am trecut pe toate pe contul de Google al dexonline. Consider că o firmă n-are nevoie de intimitate și mă bucur că am folosit ocazia asta ca să-mi delimitez mai bine viața personală de proiectul dexonline.
  • Sincronizarea contactelor: Asta mai rău mi-a făcut. Eu oricum mi-am notat în calendar și îmi descarc lista de contacte pe calculator o dată la patru luni. În numele „siguranței”, Google mi-a poluat cartea de adrese cu sute de adrese de e-mail, inclusiv de spammeri. În plus, mi-a unificat contacte care nu trebuiau unificate (coliziuni de nume). Mi-a luat cam două ore să primenesc tot gunoiul.

Cum am ajuns la 16 servicii folosite? Cu puțină lipsă de vigilență și cu convingerea naivă că pentru câteva minute câștigate ici și colo poți renunța la tot ce înseamnă viață privată. Când mi-am descărcat toate datele de la Google, am constatat că mai deținea încă date despre mine pe care eu nu le-am oferit niciodată voluntar sau le-am oferit acum 8-10 ani: istoria web, Orkut, cloud printer (WTF?).

În concluzie, în luna iulie am făcut curățenie prin toate aceste servicii, am instalat și configurat vreo duzină de produse, apoi mi-am închis conturile de Google și de Facebook. Mai am un pic de lucru și îl închid și pe cel de Yahoo.

Închei cu câteva considerente filozofice. Vorbind cu oamenii despre planurile mele, am primit diverse reacții:

1. „Nu crezi că exagerezi?” Ba da, uneori și mie mi se pare că exagerez. Trebuie să fac un efort conștient să-mi amintesc că instinctul de securitate prin obscuritate este puternic („de ce ar avea cineva ceva tocmai cu mine?”). Dar securitatea care ne vine din acel instinct este falsă în lumea de astăzi. Realitatea este că nu mi-e teamă că cineva ar colecta date despre mine în particular, ci despre întreaga lume din care fac parte.

Care e diferența? Să spunem că eu ajung cineva peste 30 de ani. Îmi văd de treabă, fac ce mă pricep pentru lume, (eventual plagiez și-un doctorat) și ajung ministru. După care, brusc, apar niște e-mailuri de-ale mele, trimise la tinerețe, în care eu scriu că urăsc clovnii. Mă acopăr de penibil, mii de clovni vin să protesteze în fața ministerului, iar cariera mea este terminată.

Cum s-ar putea ajunge aici? Evident, nimeni nu spionează pe cineva pentru că există potențialul ca peste 30 de ani să ajungă ministru. Ca individ, astăzi zbor pe sub radar. Nu de asta mi-e frică. Dar dacă cineva colectează toate e-mailurile tuturor oamenilor, atunci undeva în această colecție există și un mesaj semnat de mine cu subiectul „moarte clovnilor”. Și nu este nevoie decât de un guvern rău intenționat să-l scoată la iveală. Iar din acestea există la tot pasul.

2. „Dar chiar ai ceva de ascuns? Doar nu-i urăști pe clovni.” Nu, evident că nu (decât pe clovnii care plagiază doctorate și demit pe oricine le atrage atenția). Dar eu nu știu cu ce măsură vor fi judecate opiniile mele. De exemplu, eu sunt în favoarea legalizării prostituției, a drogurilor ușoare și a căsătoriilor civile între homosexuali. Astăzi simt că trăiesc într-un cadru în care pot să susțin aceste lucruri. Dar 30 de ani este o grămadă de timp. Dacă societatea se radicalizează suficient, s-ar putea să ajung să prefer să-mi țin unele din aceste opinii pentru mine.

În plus, cine știe ce alte opinii mai am pe care eu le consider corecte, legale și morale, dar care îmi pot atrage suspiciuni sau acuzări din partea cuiva care are autoritate legală și pe care îl deranjează convingerile mele.

3. „Nu e greu? Nu pierzi timp cu instalările?” Ba da. Dar sunt unul din fericiții oameni care nu sunt doar consumatori de software, ci și programatori. Dacă eu, care mă pricep să-mi instalez toate aceste programe, nu fac asta din cauza comodității, atunci ce pretenții să mai am de la ceilalți?

Rick Falkvinge, fondatorul Partidului Piraților din Suedia, a scris un articol foarte profund intitulat Debunking the Dangerous „If You Have Nothing to Hide, You Have Nothing to Fear” (traducerea articolului cu Google Translate: Să demistificăm periculosul „Dacă nu ai nimic de ascuns, nu ai de ce să te temi”). Vi-l recomand cu căldură.