Marea evadare

Dat fiind că reclama din gură în gură e cea mai bună, mă simt dator să laud un joc foarte mișto: Escape Experience. L-au creat Irina și alții și e genul de joc unde o echipă de 2-5 oameni sunt încuiați într-o cameră și au o oră la dispoziție să găsească cheia rezolvând un șir de problemuțe de logică. După o oră, dacă nu găsesc cheia, se deschide o mică trapă prin care ies șerpii. Glumesc. Poate.

Eu l-am încercat când era în testele finale înainte de lansare și am depășit un pic ora alocată, deși ne-au dat destul de multe îndrumări. Noi am ales să dăm vina pe joc, că vezi, Doamne, nu erau încă rezolvate toate chichițele. 🙂

Nu este singurul, mai sunt două în București. Pe ăsta l-am încercat personal și îl recomand cu căldură!

 

Confidențialitatea e-mailului

Dezvăluirile despre supravegherea în masă făcute de Snowden de acum un an au avut efecte amestecate. Sunt mulți cei cărora nu le pasă că toate comunicațiile lor sunt captate și stocate pe termen nelimitat, la îndemâna guvernelor existente și a celor ce vor urma, de orice fel ar fi ele. Dar existăm și cei cărora dezvăluirile ne-au arătat că trebuie să ne ocupăm activ de confidențialitatea comunicărilor noastre digitale, că nu putem să ne încredem pentru aceasta în companii private sau în guverne.

Pentru mine, primul pe listă este e-mailul (poșta electronică). Urmează, mult în spate, rețelele sociale, SMS-urile și convorbirile pe mobil. Dar cine are acces la e-mailul meu poate citi toată viața mea ca într-o carte deschisă.

Securizarea e-mailului este o problemă ușoară din punct de vedere tehnic. Fundația pentru Software Liber a publicat un ghid intitulat Autoapărarea pe e-mail în care arată, pas cu pas, cum poate fi folosit Thunderbird pentru a avea corespondență criptată. Există și o traducere în limba română, la care am fost onorat să particip. Ghiduri similare există și pentru alte programe și site-uri de e-mail.

Securitatea poștei electronice are două fațete:

  1. Semnăturile electronice, prin care eu pot dovedi că sunt (sau nu) autorul unor mesaje transmise în numele meu.
  2. Criptarea mesajelor, care garantează că doar persoana căreia îi adresez un mesaj îl poate citi.

Primul pas este ușor de implementat și eu l-am adoptat din iunie 2014. Mesajele pe care le trimit vin cu o semnătură electronică atașată și oricine (dacă își instalează un pachet de criptografie) poate da click pe acea semnătură ca să se convingă că mesajul este autentic și nu vine de la cineva care se dă drept mine.

Dar confidențialitatea corespondenței există cu adevărat numai când implementez și pasul al doilea, criptarea. Iar aceasta nu este o activitate pe care o pot face eu de unul singur. Trebuie ca persoana căreia mă adresez să aibă pachetul de criptografie instalat, să își genereze o cheie de criptare și să o publice; cu alte cuvinte, destinatarul trebuie să fie și el un utilizator activ al criptării. De aceea, criptarea e-mailurilor presupune o masă critică de utilizatori.

Vă încurajez pe toți să adoptați acest sistem. După o instalare care durează 15-30 de minute, sistemul este complet transparent. Mesajele vor arăta exact ca de obicei, dar nimeni de pe lanțul de calculatoare dintre voi și corespondenții voștri nu le vor putea descifra.

Este important să ajungem cât mai repede la acea masă critică de oameni care adoptă criptarea. Dacă doar oamenii care au ceva secret de spus folosesc criptarea, ei vor deveni ținte evidente pentru guvernele care ne spionează. Aceste guverne au la dispoziție suficientă putere de calcul pentru a sparge criptarea unei chei, a unei persoane. Dacă, însă, cu toții ne vom face un obicei din criptarea mesajelor, guvernele care ne spionează (da, inclusiv cel român) nu vor ști cu cine să înceapă.

Trăim într-o lume care încearcă să prevină ca dezvăluiri revoltătoare ca ale lui Julian Assange sau Edward Snowden să mai vadă vreodată lumina zilei. Depinde de noi ca, prin numărul nostru, să protejăm secretul corespondenței între acești oameni și aliații lor din jurnalism, ca și dintre oricare alți locuitori ai planetei.

 

O nație de gunoieri

Sunt într-un impas vizavi de reciclare.

Declar de la bun început că sunt un mare fan al reciclării. Am trăit 10 ani în Boston și în San Francisco și m-au inoculat și pe mine cu asta. Sunt dispus să depun niște eforturi rezonabile ca să fac planeta un pic mai locuibilă. Am văzut chiar și episodul din Bullshit despre reciclare și tot continui să reciclez.

Dar modul în care e de presupus să fac asta în România începe să mă calce pe nervi.

Sistemul meu este așa. În bucătărie am trei saci: unul pentru hârtie, unul pentru sticlă și unul pentru plastic + metal. Când unul dintre ei se umple, îl leg, îl duc în portbagajul mașinii și încep altul în loc. Ocazional, când plec cu mașina undeva, mă opresc la clopotele de pe Maior Coravu. Acolo desfac sacii și arunc materialele în clopotele potrivite.

De ce procedez așa? Pentru că am nevoie de o soluție scalabilă, de o economie de scară. Estimez că 90% din deșeurile mele sunt reciclabile, asta ajutat și de insistența României de a produce ambalaje de trei ori mai groase decât este necesar. Idealul meu în viață nu este să merg 300m până la clopote pentru fiecare punguță, deci merg pe acest principiu al acumulării.

Acest mecanism este foarte incomod, dar până de curând nu m-am plâns de el. Nu m-am plâns că sacii mei stau în văzul tuturor musafirilor, fiindcă bucătăria mea este mică și la vedere. Nu m-am plâns că portbagajul meu este mereu plin. Nu m-am plâns că, vreau-nu vreau, uneori trebuie să fac un drum de urgență la clopote înainte să mă pot duce la cumpărături. Nu m-am plâns că mașina mea miroase uneori a zeamă. Nu m-am plâns că o dată mi s-a rupt sacul cu sticle și următoarea oră am strâns ciobulețe în genunchi (s-au împrăștiat și pe scări, și la subsol). Nu m-am plâns că trebuie să scot deșeurile și să le bag cu mâna în clopot, ceea ce durează triplu doar fiindcă ei au făcut gurile prea strâmte. Nu m-am plâns că, după asta, mă șterg cât de bine pot și mă sui la volan, deși mâna mea miroase a nu-vreau-să-știu-ce.

Dar a venit o dificultate peste care îmi este greu să trec: mi-au luat clopotele de pe Maior Coravu. Erau foarte convenabil amplasate. Puteai parca fix lângă ele, sau la câțiva metri de ele, și nu încurcai pe nimeni. Acum, în lipsa lor, observ cât de prost sunt plasate alte clopote, în intersecții aglomerate, unde este imposibil să oprești. Am trimis un e-mail către Eco-Rom ca să-i rog să mi le reamplaseze pe cele de pe Maior Coravu. Am folosit chiar adresa lor de contact, dar mi s-a întors cu eroare.

Ca să cârpesc sistemul meu, am vorbit cu negustorii de fiare vechi care circulă pe stradă și au zis că le convine lor să-mi ia plasticul, metalul și hârtia. Le duc ei mai departe la centre și fac un ban. Nu e ideal, și mă deranjează că în locul unui sistem de la stat avem o economie subterană, dar măcar îmi ating scopul final. Sticla nu le trebuie, așa că mi se acumulează în portbagaj. Când se va umple portbagajul cu saci de sticle, nu mai știu ce să fac.

Și atunci nu mă pot împiedica să mă întreb: la ce bun? Prin câte gunoaie trebuie să mai scurm, umilit de propria mea țară, înainte să zic: bag picioru’, nu mai reciclez nimic?

Dar sistemul propus de stat nu este doar prost implementat. El este și iresponsabil și dăunător, din două motive:

  1. Trierea deșeurilor nu este un lucru ușor. De exemplu, între plastic și hârtie există o gamă largă de posibilități. Ambalajele nu au întotdeauna informații despre tipul materialului. Sticlele de sticlă pot avea capace de metal. Oamenii, oricât de bine intenționați ar fi, se pot încurca în detaliile acestea.
  2. Este o umilință și o crimă împotriva națiunii să le ceri tuturor oamenilor să-și petreacă (estimativ) o oră-două pe lună pentru a recicla. De ce mai cheltuiești banii statului ca să-l faci pe unul inginer, pe altul doctor și pe altul avocat, dacă până la urmă îți bați joc de timpul lor? Chiar nu înțelegem nimic despre diviziunea muncii?

De aceea am spus-o și am să o spun mereu: singurul sistem normal de reciclare este cel în care există un al doilea tomberon la fiecare curte și o a doua ghenă la fiecare bloc. Oamenii reciclează toate materialele la un loc, iar trierea lor se face la un centru de reciclare, de către oameni școliți să facă asta. Acest sistem reciclează mai eficient, creează o economie de scară și creează locuri de muncă. Eu plătesc 8 lei pe lună pentru ridicarea gunoiului și sunt primul care recunosc că e o sumă derizorie. Aș plăti cu drag 20-30-50 de lei pentru un program care să includă și reciclabilele.

Din păcate, în Europa suntem toți supușii regelui. Dacă nu prin constituție, atunci prin mentalitate. Acceptăm mult prea ușor ca cineva să vină să ne spună: băi domnu’ doctor honoris cauza, ia mai lasă sferele înalte și mută niște gunoaie de colo-colo. România vrea să fim o nație de gunoieri: doctori în ale gunoiului și cărăuși de primă clasă. În aceste condiții, să nu reciclezi devine un act de civism.

 

Opinie despre colectarea de date: o scrisoare deschisă către senatoarea mea

Am trimis o copie a următorului mesaj și pe adresa de e-mail a senatoarei mele, Anca Boagiu. Puteți citi opinia lui Bogdan Manolea, care include și detalii și legături către proiectul de lege la care mă refer.

Stimată Doamnă Senatoare,

Sunt un alegător al dumneavoastră din colegiul uninominal nr. 4 București. Doresc să-mi exprim îngrijorarea față de proiectul de lege privind obligativitatea colectării și stocării datelor personale ale utilizatorilor de cartele prepaid și rețele wi-fi deschise.

Această inițiativă legislativă, dacă trece, va încălca grav dreptul la intimitate al cetățenilor. Înțeleg principiul că un stat poate îngrădi libertățile cetățenilor săi, dar numai când societatea în ansamblu câștigă. Nu este cazul aici.

Motivația adusă de CSAT se bazează pe doi piloni:

  1. alinierea datelor colectate despre utilizatorii de prepaid cu cele despre abonați;
  2. combaterea criminalității și a terorismului.

Primul motiv este o absurditate. Dacă o clasă de cetățeni este oprimată, iar libertățile lor sunt călcate în picioare, soluția nu este să-i oprimăm și pe restul.

Al doilea motiv este o vânătoare de vrăjitoare și o minciună. Nu există terorism în România, punct. Există studii care arată că măsurile similare din SUA și Marea Britanie (supravegherea în masă instituită de NSA, respectiv de GCHQ) nu au avut vreo contribuție semnificativă la depistarea unor comploturi de natură teroristă. Tehnica este veche de când lumea: inculcă frica în rândul maselor, ca să nu protesteze când le răpești libertățile. Din nou, ce câștigă societatea care să justifice pierderea dreptului la intimitate?

Nădăjduiesc că veți combate cu fermitate acest proiect de lege. Vă mulțumesc pentru modul în care administrați bucățica mea de România.

Vă mulțumesc,
Cătălin Frâncu
http://catalin.francu.com

 

Știrile care contează

Când închizi posturile TV românești cu non-știrile lor, afli chestii interesante. Am tot vrut să scriu pe larg despre unele, dar văd că nu mă învrednicesc, așa că enumăr, simplu, câteva:

1. Microsoft modifică fișierele stocate în serviciul lor

Când alegi să stochezi datele tale pe calculatorul altcuiva, îți cauți singur necazuri. În acest episod, Microsoft modifică fișierele pe care i le încredințezi (HTML, PHP și altele) inserând un identificator unic în ele. Nu este un abuz mai mare decât cele pe care le face deja Microsoft, este doar foarte, foarte nelalocul lui.

2. Oamenilor nu le pasă de „schimbări climatice”, dar le pasă de „încălzirea globală”

Aceasta explică insistența lui George Bush (care, din păcate, a dat roade) de a tulbura apele substituind termenul de „încălzire globală” prin cel de „schimbări climatice”. Când ești vândut mogulilor petrolului, este firesc să vrei asta. „Încălzire globală” sună rău, e ceva ce ne sperie. „Schimbări climatice” nu sună a pericol. De aceea trebuie să facem cu toții efortul să evităm sintagmele de propagandă și să spunem lucrurilor pe nume. De aceea nu mă veți auzi spunând vreodată „piraterie” când vreau să spun „copiere considerată ilegală”, „open source” când vreau să spun „free software” sau „politică” când vreau să spun „civism”.

Apropo de asta, definiția din DEX pentru civism are o traiectorie curioasă. În ediția din 1998, termenul era marcat ca „livresc” (care, realist, înseamnă „cam pe ducă”). În ediția 2009, mențiunea a fost scoasă. Mă bucur că Academia Română a constatat un lucru firesc: că poate să îți pese de țara ta fără să fii pompos sau desuet.

3. Podemos câștigă 8% din voturi în Spania

Am un entuziasm moderat față de această știre. Ei spun că vor să cimenteze „politica cetățenească”. Orice mișcare care urmărește să stimuleze implicarea constantă și informată a cetățenilor în treburile țării lor este o mișcare binevenită. Rămâne să vedem dacă asta vor.

Test de cultură generală în informatică

Ieri a fost ziua liceului. Joia este și ziua de rând a cercului de informatică, dar, fiind o zi specială, am zis să facem și noi ceva festiv. Așa că am organizat un concurs de informatică de tip Jeopardy.

Am publicat online concursul. Poate vă face și vouă plăcere să vă măsurați puterile:

http://catalin.francu.com/jeopardy/

(Interfața este un pic neclară. Pentru ca o întrebare să dispară din tabelul de posibilități, trebuie să-i atribuiți punctele unei echipe dând click pe „+” în linia de jos).

 

Un milion de partide

Programul meu de antișah (CatNail) a depășit 1.000.000 de partide jucate pe FICS.

Am început să lucrez la program, numit Nilatac, în 2001, când eram încă student. După câteva săptămâni, am aflat despre FICS. Există multe servere de jucat șah, pe bani sau pe gratis, cu calculatoare sau cu alți oameni, dar FICS este unic pentru că oferă o interfață complet specificată. Oricine scrie un program de șah (sau de variante ale sale, ca antișahul) și-l poate conecta implementând niște comenzi simple.

Nilatac este un program bun, printre cele mai bune. Dintre jucătorii umani, doar cei de top îl bat, și asta foarte rar. Dar, prin 2003, administratorii FICS m-au întrebat dacă nu vreau să conectez și o variantă mai slabă a lui, pentru ca oamenii care vor să joace antișah să aibă mereu la dispoziție un partener abordabil. Am făcut asta și iată că a meritat. Fratele mai mic al lui Nilatac se numește CatNail (știu, zero inspirație) și și-a câștigat locul în comunitatea FICS.

De prin 2003 n-am mai lucrat deloc la dezvoltare. Totuși, am continuat să-l țin pe CatNail conectat. Cu rare excepții (pene de curent etc.), CatNail a fost conectat non-stop. Pe 14 martie 2014 împlinește 11 ani. În medie, a jucat o partidă la 6 minute.

Nu știi de unde sare iepurele. Nilatac a făcut și el lucruri remarcabile. Cu ce am luat de la alții și cu ce am cercetat eu, Nilatac are cea mai mare carte de deschideri pentru antișah disponibilă public. Generația următoare, la care lucrez sporadic, se numește Colibri și oferă o tabelă completă de finaluri cu 2, 3, 4 și 5 piese. Dar iată că cea mai mare realizare nu este de natură intelectuală absconsă. Cea mai mare realizare este un program de nivel mediu cu care s-au distrat 1.000.000 de oameni.

Ce învăț eu de aici? Că este important să ai răbdare. Să faci efortul să ții munca ta în viață, să nu o lași să cadă în uitare. După o zi online cel mai bine merge încă o zi online. Și mă refer nu doar la Nilatac, ci și la FICS, un server creat și menținut de o mână de entuziaști, unde programul meu și-a găsit o casă și fără de care l-aș fi abandonat de mult.

Sau, cum zic englezii, don’t do it if you can’t keep it up. Se referă, evident, la servere și la conectivitate; voi la ce vă gândeați? 😉

 

Reforma copyrightului în UE

Săptămâna asta mi-am alocat cele două ore de implicare civică pentru a citi un pic despre reforma copyrightului în Uniunea Europeană. Comisia Europeană ține, până pe 5 februarie, o consultație publică pentru a revizui legea copyrightului.

În cele din urmă, le-am trimis și eu răspunsuri la două întrebări (20 și 77). Puteți face și voi asta și puteți răspunde în oricare dintre limbile oficiale ale UE, inclusiv în limba română. Procedeul pentru a răspunde este comunist complicat: trebuie completat un fișier OpenOffice sau Word, care apoi trebuie trimis prin e-mail. Din fericire,  există site-uri care oferă o interfață prietenoasă pentru a genera respectivul fișier: copywrongs.euyoucan.fixcopyright.eu.

Iată cele două răspunsuri ale mele.

77. Does the current civil enforcement framework ensure that the right balance is achieved between the right to have one’s copyright respected and other rights such as the protection of private life and protection of personal data?

No, the balance is shifted enormously in favor of the copyright holders and against individual freedoms. When speaking of „copyright holders”, please remember that most authors cede their rights to publishers, big trusts with huge lobbying powers. Authors only get a small portion of the benefit that copyright laws provide.

20. Are the current terms of copyright protection still appropriate in the digital environment?

First of all, please refrain from using the propaganda expression „copyright protection”. Copyright does not „protect” a work of art; it burdens it. The verb „to protect” means „to keep safe from harm”. The best way to keep safe a work of art is to make as many copies of it as possible. Copying a work of art does not harm it; on the contrary, it increases its popularity and reduces the chances of it being lost or destroyed. Restricting copying is what truly harms a work of art. If you want to be accurate, you could refer to „author protection”, which in today’s world mostly means „publisher protection”.

To derive a proper duration of copyright, we must remember what laws are for in the first place. They take some freedoms away from individuals so that society as a whole can benefit. That is why we levy taxes, forbid theft and give huge salaries to a few professions of critical importance. But we must always require the best possible bargain in exchange for the freedoms we trade away.

Copyright was initially a great bargain. In the 18th century, almost nobody owned a printing press. Copyright laws took away a freedom that most people couldn’t exercise anyway: the freedom to copy a book. So society traded away an unimportant freedom for a huge benefit: the dissemination of culture and knowledge. But in the 21st century, we all own a printing press, and it’s called a computer. Copying has become an activity that we all can perform easily. Copyright is no longer a good bargain. It takes an important freedom away and gives little back. Copyright has become a hindrance to the dissemination of culture and knowledge.

The authors’ interests with respect to the duration of copyrights are important, but they are always secondary to society’s interests. Copyright laws are just an incentive to convince more people to publish works of art. The ultimate goal is not the authors’ welfare in itself. In addition, authors today are seldom the copyright holders. Most of them cede their rights to publishing trusts, so they stand to gain little from excessive copyright terms.

I am not proposing we abolish copyright altogether. I am proposing we reevaluate its duration for various kinds of works of art. 20 years should be plenty for most cases. In the mean time, any conventions, laws or treaties that increase or extend copyright powers are steps in the wrong direction.

 

Rezoluția mea pentru 2014

E vremea rezoluțiilor de anul nou. 🙂 De exemplu, acum un an am decis că în 2013 nu mai mănânc în restaurante care put a fum. În București toate put a fum (mizerabil obicei fumatul ăsta), dar măcar m-am limitat la cele rezonabile. M-am achitat onorabil de promisiune și am renunțat să mănânc la câteva restaurante care altfel îmi plăceau (cu Alioli în frunte).

Pentru 2014 îmi aleg un scop mai serios. Vreau să-mi dedic două ore pe săptămână pentru scopuri civice și pentru implicarea în evenimentele sociale și politice care mă privesc direct. Acestea ar putea fi, de exemplu:

  • să învăț mai multe despre codul nostru de legi și despre procedurile prin care îl modificăm;
  • să urmăresc ce spun și ce votează în Parlament senatorul și deputatul pe care i-am ales și să le scriu / dau telefon când votează contra intereselor mele;
  • să particip la proteste când sunt de acord cu cauza lor;
  • să încerc să-i conving și pe alții despre nevoia de implicare.

În 2012 și 2013 am ajuns la concluzia că nu se poate altfel. Guvernanții, ca orice alți oameni, încep să abuzeze de încrederea noastră dacă sunt lăsați nesupravegheați. În România exemplele abundă: lovitura de stat eșuată din 2012, călcarea în picioare a mediului pentru interese personale, încercarea de ridicare a parlamentarilor deasupra legii, deturnarea fondurilor europene către baronii locali (vezi autostrada Teleorman). Dar și în restul lumii este la fel. Din cele pe care le urmăresc eu, numitorul comun este călcarea în picioare a libertăților individuale: supravegherea totalitară a populației de către guverne (NSA, GCHQ etc.), sancționarea copierii de fișiere cu deconectarea de la Internet fără proces (SOPA / PIPA) etc.

Multe din aceste încercări denotă un tupeu incredibil al autorităților, tocmai pentru că lumea nu le dă peste mână des și puternic. Unele s-au terminat cu bine, dar au atârnat într-o balanță fragilă până să se rezolve. Enormități de genul celor enumerate nu ar trebui să ajungă să se întâmple în primul rând. Am să încerc să fac și eu tot ce pot pentru ca aleșii noștri să înceteze să se mai gândească la țara noastră ca fiind a lor și să-și reamintească că sunt doar niște potențiali șomeri, mulți dintre ei infractori de drept comun, pe care noi i-am salvat din mizerie și le-am îngăduit să ne administreze niște averi.

 

Zgonea este mârșav

Parlamentul nostru a luat-o razna atât de rău în ultimele zile, încât e greu să mă mai leg de ceva anume. Ca un boxer prins într-o șarjă ucigătoare, îmi este imposibil să mă trezesc din pumni. Până să încropesc eu o opinie despre o mârlănie a lor, ei deja au mai turnat două-trei. Unele sunt grave, ucrainizând pe față România:

  • apoteoza parlamentarilor prin scoaterea din rândul muritorilor (adică a funcționarilor publici);
  • grațierea tuturor celor pe care justiția a apucat să-i pună unde le este locul;

Altele sunt (comparativ) minore:

  • interzicerea autostopului;
  • încercarea de desființare a MȚR;
  • numirea lui Gigel Sorinel Știrbu ca ministru al culturii.

Dincolo de toate astea, aș vrea însă să insist asupra unei afirmații a lui Valeriu Zgonea după ce Legea amnistiei a fost retrimisă la Comisia juridică:

Dacă în România Parlamentul nu are dreptul să elaboreze o lege, înseamnă că în 89 am luptat degeaba la Revoluție. Parlamentul are acest drept, și l-a câștigat prin regulament. La 1 februarie va fi discutată și votată în plen. Aceasta este legea, suntem verticali și nu ne aplecăm după cum bate vântul.

Mi-a luat un pic să înțeleg paragraful, căci nu-mi venea să cred că el chiar spune ceea ce spune. Dar omul a spus-o inechivoc. Valeriu Zgonea, președintele Camerei Deputaților, consideră că Parlamentul României și-a câștigat la Revoluție dreptul de a elabora legi fără niciun fel de opreliști. El consideră aceasta ca pe un motiv de mândrie națională, ca pe o dovadă a verticalității, și le explică celor care au luptat la Revoluție că pentru asta au luptat.

Să vedem ce este în neregulă cu această afirmație, de ce mi se pare mai gravă decât alte evenimente recente și cum am ajuns la concluzia că Zgonea este mârșav.

Minciuna

Parlamentul nu și-a câștigat dreptul de a se scoate în afara legii. Nu l-a câștigat la Revoluție și nu l-a câștigat prin Constituție. E drept că, în România, implicarea civică este mult prea redusă, ceea ce le poate da parlamentarilor impresia că, odată aleși, pot face ce vor în următorii patru ani. Dar aceasta este o aberație a firii românilor, nu un precept pe care să ni-l fluture aleșii noștri în față.

Parlamentul, prin definiție, este ales să elaboreze legi în folosul societății. Ce ar câștiga societatea dacă parlamentarii ar căpăta imunitate și impunitate? Nimic. Deci afirmația că Parlamentul are vreun drept este incompletă și eu categorisesc asta drept minciună. Parlamentul are dreptul să elaboreze legi, câtă vreme ele urmăresc binele societății. Libertatea nu înseamnă să ai dreptul să-l oprimi pe altul.

Tupeul

Zgonea implică, prin această afirmație, că insistența Parlamentului de a trece o lege evident dăunătoare societății este un semn de verticalitate. Asta amintește de orgoliul lui Terente: e drept că sunt un violator, dar (violez) bine și apăsat la cioc, deci cumva totul e ok, fiindcă violez cu verticalitate.

Aici văd eu gravitatea evenimentelor recente și cheia explicației lor. Căci necunoașterea atribuțiilor propriului tău serviciu e una, dar lipsa conștiinței e alta, iar răutatea acoperită cu sforăituri ieftine este devastatoare pentru națiune. Pentru că lumea crede. Noi, ca oameni, suntem înclinați să credem ce ne spun alții. E în genele noastre să luăm afirmațiile de bune, căci suntem o specie socială. Ochiul critic s-a dezvoltat mult mai târziu și nu ne vine la îndemână.

Mârșăvia

Hai să lămurim ce drept are Parlamentul și cine i-a dat acel drept. Căci cu cât mai mulți oameni înțeleg exact în ce sens atârnă balanța puterii între ei și aleșii lor, cu atât neamul ăsta o va duce mai bine.

Parlamentarii sunt oameni pe care noi i-am angajat. Noi le-am dat dreptul de a ne rezolva niște probleme în domenii în care noi ne pricepem mai puțin. Dar nu pentru că suntem proști, ci pentru că viața noastră are și alte aspecte și vrem să ne-o trăim, nu să fim experți în coduri silvice, amnistii și tranzit la negru de persoane. Dacă am vrea, oricare din noi am putea deveni la fel de buni ca și ei, dar eu sunt inginer software, altul e arhitect și altul e taximetrist.

Societatea câștigă atunci când oamenii fac ceea ce se pricep să facă și ceea ce le place să facă. De aceea noi ne facem meseriile noastre și am angajat parlamentari să ne reprezinte în rest. Este exact diviziunea muncii, nimic altceva.

Dar, rețineți, cuvântul cheie este „angajat”. Ei sunt angajați la modul cel mai concret, căci îi plătim din taxe. Relația mea cu parlamentarii pe care i-am ales nu trebuie să fie prea diferită de relația mea cu femeia de serviciu. Da, îi sunt recunoscător că face o treabă pentru care eu nu am timp. Da, îi dau cheile de la casă și îi acord încredere deplină. Dar dacă o prind cu mâna în sertarul cu bani, s-a terminat.

Unde diferă o femeie de serviciu de un parlamentar? În special în atitudinea noastră față de ei. Pe o femeie de serviciu o supraveghem vrând-nevrând: locuim în acea casă și observăm dacă își face bine treaba sau nu. Dar când este ultima dată când l-ați supravegheat pe parlamentarul dumneavoastră ales? Când ați trecut prin lista sa de voturi și prin luările sale de cuvânt? Greșeala noastră este că ne implicăm prea puțin în politică, pentru că ni se pare ceva prea depărtat de lumea noastră confortabilă.

Experiența personală ne învață că orice proiect nesupravegheat se năruie încet-încet. La fel și orice relație pe care nu te strădui să o întreții. Tot astfel, un angajat pe care nu îl supraveghezi cu lunile va fi tentat să facă prostii tot mai mari. Iar parlamentarii nu sunt o excepție. De ce ar fi?

Ceea ce încearcă acum Parlamentul să facă este să consfințească inversarea balanței de putere. Ei vor să poată demonstra cu acte în regulă că noi îi plătim, dar ei ne conduc. Ca să mai întindem puțin analogia cu femeia de serviciu, este ca și cum aș veni acasă dintr-o călătorie de un an și aș descoperi că femeia de serviciu s-a mutat la mine în casă. Eventual a mituit un funcționar public și și-a scos și buletin pe adresa mea. Și acum cheamă poliția să mă dea pe mine afară. În această situație, probabil, ați lua măsuri drastice și imediate. Dacă, prin comparație, ticăloșia parlamentarilor vă lasă rece, trebuie să trageți un semnal de alarmă în viața voastră.

Concluzii

Aceasta este mârșăvia: că niște oameni pe care i-am scos din mizerie și cărora le-am dat de lucru au tupeul să ni se urce în cap. Niște oameni cărora le-am dat în administrație țara noastră au neobrăzarea să se poarte ca și cum ar conduce-o și ca și cum ar fi țara lor.

Aș fi tare curios să aud părerile celor pro-USL și pro-suspendare din vara lui 2012. Încă vi se mai pare că e „aceeași mizerie”? Emil Onea, Mircea Digulescu, cum vi se pare? Vedeți și un articol din Vice intitulat exact Nu-i chiar „aceeași mizerie”.

Soluția? Trebuie să ne implicăm cu toții mai mult în politică, să stăm cu ochii pe aleșii noștri (la modul concret, pe cei pe care i-am votat în circumscripțiile noastre) și să le atragem atenția când o iau razna.