Rezultatele la Bac sau cum să măsori rigla cu masa

Am văzut rezultatele la Bacalaureat din 2015. Rata de promovare a ajuns la 66%, față de 60% anul trecut. Datele istorice de pe HotNews sunt neprețuite — iată graficul:

rata-de-promovare-la-bac

 

În 2011, dacă vă mai amintiți, Funeriu a reușit, printr-un război-blitz, să-și impună proiectul de instalare a camerelor video în sălile de examen. Rezultatul se vede.

Fluctuațiile sunt enorme. Observăm aproape o înjumătățire a ratei de promovare în numai trei ani, urmată de o revenire vertiginoasă în numai trei ani. Pentru comparație, priviți scorurile medii la SAT, teste standardizate în SUA pentru elevi cam de aceeași vârstă. Fluctuația pe parcursul a 35 de ani este de sub 4% (scorul maxim este 800).

Să înțelegem că în ultimii trei ani calitatea învățământului românesc a crescut miraculos? Nu. Căci, după cum spune Nassim Taleb, „în afară de cazul când ai încredere în exactitatea riglei, dacă folosești o riglă ca să măsori o masă ai putea la fel de bine să folosești masa ca să măsori rigla” (Fooled by Randomness).

Cu alte cuvinte, creșterea ca-n povești a ratei de promovare în ultimii trei ani nu spune nimic despre calitatea învățământului, ci doar arată că examenul de Bacalaureat, în forma curentă și masiv politizat, este irelevant, la fel ca o riglă gradată aiurea. Genetic vorbind, nu pot să existe diferențe atât de mari pe populații atât de mari într-un singur an.

Ce învățăm de aici?

  • Că autorii subiectelor au elaborat subiecte mult prea ușoare, pentru că asta li s-a cerut. Capul ce se pleacă sabia nu-l taie. Rușine vouă, sunteți păstorul care rătăcește turma.
  • Că decizia de a da subiecte tot mai ușoare este motivată politic. Se pupă perfect cu populismul PSD din ultimii ani.
  • Că elevii sunt tratați ca obiecte de manipulare, pioni în jocul unor scelerați. Guvernul este pentru unii mumă și pentru alții ciumă, la interval de doar 3 ani. Meritele unui elev care a trecut pe merit în 2011-2012, și implicit șansele lui la o facultate bună și la o slujbă bună, vor fi înecate într-o mare de 5-uri luate de toate loazele.

„Mai sunt și altele foarte bune”

Luni, Dexonline și-a publicat punctul de vedere despre alegerile de poimâine. Am primit mii de comentarii, pe blog, pe Facebook și pe e-mail. Multe au fost aprobatoare. Multe au fost retardate; să încerci să conversezi rațional cu ei e ca și cum ai conversa rațional cu o găină. Dar unele mi-au atins un nerv, cel puțin mie, pentru că, pe lângă sofismul obișnuit „vă pasă de mersul țării, deci politică, deci rușineeeee”, argumentele lor lovesc în esența a ce este Dexonline și a motivului pentru care ne ocupăm de el.

Iată unul în particular (diacriticele le-am adăugat eu):

Subiect: renunț la dexonline.ro

Pentru că vă implicați politic și invitați la votul unuia din candidații la președinție, nu voi mai folosi dicționarul dvs., mai sunt și altele f. bune. Argumentele unora poate sunt mai  bune, depinde de criterii.

Dar în general, noi punem înaintea argumentelor, afinitățile pe care abia apoi le garnisim cu argumente, altfel nu afișam reclame și nu clacsonam într-un dicționar de limba română.

Ce s-ar întâmpla cu limba română dacă în dicționar ați alege cuvintele după cum vă plac? … desigur,  cu „argumentele noastre”.

Voi afișa pe facebook să vadă toți pagina politică dexonline.ro împreună cu această scrisoare.

 

Iată și răspunsul meu. Îl public pentru că m-am gândit că e reprezentativ pentru două moduri de gândire diametral opuse. De asemenea, micul meschin din mine s-a atacat: „tu afișezi? lasă că afișez eu!” 🙂

Bună ziua,

Încep cu o observație secundară a dumneavoastră: „mai sunt și altele f. bune”.Ba nu, nu mai sunt și altele. Știți ce sunt acelea? Sunt toate copii după Dexonline. De unde știm asta? Pentru că nimeni în afară de noi nu a investit zeci de mii de ore, pe gratis, timp de 13 ani, în timpul lor liber, în weekenduri, în loc să petreacă timp cu familia și cu prietenii, ca să digitizeze dicționare ale limbii române. Iar după ce am făcut aceasta, știți ce am spus? Am spus „oricine dorește poate să descarce programele scrise de noi și definițiile digitizate de noi, și să facă cu ele ce vrea, în orice scop, comercial sau necomercial”. Și unii oameni au ales să folosească aceste date ca să producă opere noi și utile, pentru că dar din dar se face rai. Și au produs studii etimologice, joculețe lingvistice, aplicații pentru telefoane mobile. Alții doar au copiat datele noastre și și-au construit propriul site, ca să ne facă nouă concurență cu propriul nostru produs. Unii ne dau credit, alții nici măcar atât, deși licența noastră îi obligă la acest minim de decență.

Iar noi am spus „este OK și așa”. De ce? Pentru că acesta este civismul. Civismul înseamnă să privești dincolo de micile inconveniențe și să înțelegi ce este bine pentru o țară și pentru concetățenii tăi. Tot din civism ne simțim obligați să tragem acest semnal de alarmă. Căci prețul libertății este vigilența eternă. România ultimilor zece ani a făcut progrese mari spre normalitate, spre un mod de trai în care fiecare își poate urmări idealurile. Considerăm că cinci ani cu Ponta vor fi un regres, vor nărui acest cadru de normalitate abia înfiripat. Și tot ce este necesar pentru acest regres este ca oamenii să-și dea unii altora peste mână, scandalizați: „aoleu, faci politică, anatema!”.

Dumneavoastră săriți ca ars când auziți cuvântul „politică” (apropo, cuvântul nu apare nicăieri în articol; dumneavoastră l-ați pus în gura noastră). V-ați întrebat de unde vine această silă și dacă ea are vreun temei? Nu vă mai luați după ce vă inoculează televiziunile; ele vă vor în această stare de oiță docilă. Interesul pentru treburile cetății este un lucru bun. Este un lucru vital pentru buna funcționare a societății. Încetați să-l mai percepeți ca pe ceva rău. Uitați-vă oriunde în țările cu tradiție democratică și veți vedea greve și mitinguri la tot pasul. Democrația se păstrează cu mâna pe pancarte, pe pix, pe telefon, pe tastatură. Ne-am expus aceste argumente la <http://wiki.dexonline.ro/wiki/Civism_%C8%99i_politic%C4%83>.

Dar am o vagă senzație că vorbesc la pereți.

Din partea echipei DEX online,
Cătălin Frâncu

 

Civism și politică

Se tot vorbește despre alegeri zilele astea. Cred că este un moment bun să le reamintesc cititorilor mei (toți 5 🙂 ) să nu fie niște oi pasive, ci să meargă la vot. Au murit mii de generații de sclavi pentru ca noi, ultima generație, să ajungem la luxul și răsfățul de a ne determina singuri soarta. Hai să nu aruncăm darul ăsta la gunoi.

Prin primăvară, echipa noastră de la Dexonline, sătui de toți indignații care ne condamnă pentru că ne pasă de soarta cetății, am scris un articol cu opiniile noastre despre civism, politică și de ce e bine să-ți pese. Iată-l:

http://wiki.dexonline.ro/wiki/Civism_și_politică

 

De ce intimitatea este importantă

„Dacă n-ai nimic de ascuns, n-ai de ce să te temi”. „Intimitatea este moartă”. „Intimitatea nu mai este o normă socială”. Nu-i așa?

Nu, nu este deloc așa. Societățile în care oricine poate fi supravegheat oricând (nu toată lumea și nu tot timpul, dar oricine, oricând și fără a putea distinge cine și când) duc la gândirea de grup, la conformitate, la supunere orbească și la suprimarea dizidenței.

Un TED talk electrizant al lui Glenn Greenwald. Puteți citi doar transcrierea. Sper să apară curând și traducerea în română; echipa de traducători în română a TED pare să facă o treabă remarcabilă (puteți și să contribuiți dacă doriți).

Cătălin Drulă despre sabotarea programului de autostrăzi

Într-un articol din Dilema Veche, Cătălin Drulă explică mecanismele prin care guvernarea Ponta-Șova refuză miliarde de euro din fonduri europene, insistând să construiască autostrăzi care nu ne ajută, cu costuri suportate integral de statul român. Adică de mine și de voi. Motivul? Din banii de la UE este mai greu să furi.

E un articol lung, dar fantastic de bine scris.

Ponta, vai de capul tău de laș prăpădit

Ponta continuă să insiste că el nu participă la dezbateri în turul 1. Argumentul lui este că n-are cu cine să discute în turul 1.

Hai să-mi fac datoria de a traduce asta, deși sper că e clar pentru oricine are minte. Ponta este un laș. Ponta știe că este un om slab, care nu poate depăși limitele discursului pregătit de cei care îl controlează, și știe că într-o dezbatere liberă Macovei sau Iohannis l-ar desființa. L-ar pulveriza. L-ar face să-și înghită limba în fața a milioane de oameni. L-ar face să plece plângând din studio. Ponta ține cu dinții de cele 40% și evită dezbaterile pentru că ar scădea sub 30% și ar fi terminat ca om politic.

Băi Ponta, în politică nu e ca în World Wide Wrestling. Doar acolo prostimea mai crede că „nene, s-au bătut ăia mici între ei și unul singur, ăla mai tare dintre ei, a ajuns să se bată cu șeful ăl mare”. Treci la dezbateri! Aici nu mai este vorba de competență politică sau de conservarea unui procentaj. Este vorba că împăratul e în pielea goală și asta se vede de la o poștă. Lașule.

 

Marea evadare

Dat fiind că reclama din gură în gură e cea mai bună, mă simt dator să laud un joc foarte mișto: Escape Experience. L-au creat Irina și alții și e genul de joc unde o echipă de 2-5 oameni sunt încuiați într-o cameră și au o oră la dispoziție să găsească cheia rezolvând un șir de problemuțe de logică. După o oră, dacă nu găsesc cheia, se deschide o mică trapă prin care ies șerpii. Glumesc. Poate.

Eu l-am încercat când era în testele finale înainte de lansare și am depășit un pic ora alocată, deși ne-au dat destul de multe îndrumări. Noi am ales să dăm vina pe joc, că vezi, Doamne, nu erau încă rezolvate toate chichițele. 🙂

Nu este singurul, mai sunt două în București. Pe ăsta l-am încercat personal și îl recomand cu căldură!

 

Confidențialitatea e-mailului

Dezvăluirile despre supravegherea în masă făcute de Snowden de acum un an au avut efecte amestecate. Sunt mulți cei cărora nu le pasă că toate comunicațiile lor sunt captate și stocate pe termen nelimitat, la îndemâna guvernelor existente și a celor ce vor urma, de orice fel ar fi ele. Dar existăm și cei cărora dezvăluirile ne-au arătat că trebuie să ne ocupăm activ de confidențialitatea comunicărilor noastre digitale, că nu putem să ne încredem pentru aceasta în companii private sau în guverne.

Pentru mine, primul pe listă este e-mailul (poșta electronică). Urmează, mult în spate, rețelele sociale, SMS-urile și convorbirile pe mobil. Dar cine are acces la e-mailul meu poate citi toată viața mea ca într-o carte deschisă.

Securizarea e-mailului este o problemă ușoară din punct de vedere tehnic. Fundația pentru Software Liber a publicat un ghid intitulat Autoapărarea pe e-mail în care arată, pas cu pas, cum poate fi folosit Thunderbird pentru a avea corespondență criptată. Există și o traducere în limba română, la care am fost onorat să particip. Ghiduri similare există și pentru alte programe și site-uri de e-mail.

Securitatea poștei electronice are două fațete:

  1. Semnăturile electronice, prin care eu pot dovedi că sunt (sau nu) autorul unor mesaje transmise în numele meu.
  2. Criptarea mesajelor, care garantează că doar persoana căreia îi adresez un mesaj îl poate citi.

Primul pas este ușor de implementat și eu l-am adoptat din iunie 2014. Mesajele pe care le trimit vin cu o semnătură electronică atașată și oricine (dacă își instalează un pachet de criptografie) poate da click pe acea semnătură ca să se convingă că mesajul este autentic și nu vine de la cineva care se dă drept mine.

Dar confidențialitatea corespondenței există cu adevărat numai când implementez și pasul al doilea, criptarea. Iar aceasta nu este o activitate pe care o pot face eu de unul singur. Trebuie ca persoana căreia mă adresez să aibă pachetul de criptografie instalat, să își genereze o cheie de criptare și să o publice; cu alte cuvinte, destinatarul trebuie să fie și el un utilizator activ al criptării. De aceea, criptarea e-mailurilor presupune o masă critică de utilizatori.

Vă încurajez pe toți să adoptați acest sistem. După o instalare care durează 15-30 de minute, sistemul este complet transparent. Mesajele vor arăta exact ca de obicei, dar nimeni de pe lanțul de calculatoare dintre voi și corespondenții voștri nu le vor putea descifra.

Este important să ajungem cât mai repede la acea masă critică de oameni care adoptă criptarea. Dacă doar oamenii care au ceva secret de spus folosesc criptarea, ei vor deveni ținte evidente pentru guvernele care ne spionează. Aceste guverne au la dispoziție suficientă putere de calcul pentru a sparge criptarea unei chei, a unei persoane. Dacă, însă, cu toții ne vom face un obicei din criptarea mesajelor, guvernele care ne spionează (da, inclusiv cel român) nu vor ști cu cine să înceapă.

Trăim într-o lume care încearcă să prevină ca dezvăluiri revoltătoare ca ale lui Julian Assange sau Edward Snowden să mai vadă vreodată lumina zilei. Depinde de noi ca, prin numărul nostru, să protejăm secretul corespondenței între acești oameni și aliații lor din jurnalism, ca și dintre oricare alți locuitori ai planetei.

 

O nație de gunoieri

Sunt într-un impas vizavi de reciclare.

Declar de la bun început că sunt un mare fan al reciclării. Am trăit 10 ani în Boston și în San Francisco și m-au inoculat și pe mine cu asta. Sunt dispus să depun niște eforturi rezonabile ca să fac planeta un pic mai locuibilă. Am văzut chiar și episodul din Bullshit despre reciclare și tot continui să reciclez.

Dar modul în care e de presupus să fac asta în România începe să mă calce pe nervi.

Sistemul meu este așa. În bucătărie am trei saci: unul pentru hârtie, unul pentru sticlă și unul pentru plastic + metal. Când unul dintre ei se umple, îl leg, îl duc în portbagajul mașinii și încep altul în loc. Ocazional, când plec cu mașina undeva, mă opresc la clopotele de pe Maior Coravu. Acolo desfac sacii și arunc materialele în clopotele potrivite.

De ce procedez așa? Pentru că am nevoie de o soluție scalabilă, de o economie de scară. Estimez că 90% din deșeurile mele sunt reciclabile, asta ajutat și de insistența României de a produce ambalaje de trei ori mai groase decât este necesar. Idealul meu în viață nu este să merg 300m până la clopote pentru fiecare punguță, deci merg pe acest principiu al acumulării.

Acest mecanism este foarte incomod, dar până de curând nu m-am plâns de el. Nu m-am plâns că sacii mei stau în văzul tuturor musafirilor, fiindcă bucătăria mea este mică și la vedere. Nu m-am plâns că portbagajul meu este mereu plin. Nu m-am plâns că, vreau-nu vreau, uneori trebuie să fac un drum de urgență la clopote înainte să mă pot duce la cumpărături. Nu m-am plâns că mașina mea miroase uneori a zeamă. Nu m-am plâns că o dată mi s-a rupt sacul cu sticle și următoarea oră am strâns ciobulețe în genunchi (s-au împrăștiat și pe scări, și la subsol). Nu m-am plâns că trebuie să scot deșeurile și să le bag cu mâna în clopot, ceea ce durează triplu doar fiindcă ei au făcut gurile prea strâmte. Nu m-am plâns că, după asta, mă șterg cât de bine pot și mă sui la volan, deși mâna mea miroase a nu-vreau-să-știu-ce.

Dar a venit o dificultate peste care îmi este greu să trec: mi-au luat clopotele de pe Maior Coravu. Erau foarte convenabil amplasate. Puteai parca fix lângă ele, sau la câțiva metri de ele, și nu încurcai pe nimeni. Acum, în lipsa lor, observ cât de prost sunt plasate alte clopote, în intersecții aglomerate, unde este imposibil să oprești. Am trimis un e-mail către Eco-Rom ca să-i rog să mi le reamplaseze pe cele de pe Maior Coravu. Am folosit chiar adresa lor de contact, dar mi s-a întors cu eroare.

Ca să cârpesc sistemul meu, am vorbit cu negustorii de fiare vechi care circulă pe stradă și au zis că le convine lor să-mi ia plasticul, metalul și hârtia. Le duc ei mai departe la centre și fac un ban. Nu e ideal, și mă deranjează că în locul unui sistem de la stat avem o economie subterană, dar măcar îmi ating scopul final. Sticla nu le trebuie, așa că mi se acumulează în portbagaj. Când se va umple portbagajul cu saci de sticle, nu mai știu ce să fac.

Și atunci nu mă pot împiedica să mă întreb: la ce bun? Prin câte gunoaie trebuie să mai scurm, umilit de propria mea țară, înainte să zic: bag picioru’, nu mai reciclez nimic?

Dar sistemul propus de stat nu este doar prost implementat. El este și iresponsabil și dăunător, din două motive:

  1. Trierea deșeurilor nu este un lucru ușor. De exemplu, între plastic și hârtie există o gamă largă de posibilități. Ambalajele nu au întotdeauna informații despre tipul materialului. Sticlele de sticlă pot avea capace de metal. Oamenii, oricât de bine intenționați ar fi, se pot încurca în detaliile acestea.
  2. Este o umilință și o crimă împotriva națiunii să le ceri tuturor oamenilor să-și petreacă (estimativ) o oră-două pe lună pentru a recicla. De ce mai cheltuiești banii statului ca să-l faci pe unul inginer, pe altul doctor și pe altul avocat, dacă până la urmă îți bați joc de timpul lor? Chiar nu înțelegem nimic despre diviziunea muncii?

De aceea am spus-o și am să o spun mereu: singurul sistem normal de reciclare este cel în care există un al doilea tomberon la fiecare curte și o a doua ghenă la fiecare bloc. Oamenii reciclează toate materialele la un loc, iar trierea lor se face la un centru de reciclare, de către oameni școliți să facă asta. Acest sistem reciclează mai eficient, creează o economie de scară și creează locuri de muncă. Eu plătesc 8 lei pe lună pentru ridicarea gunoiului și sunt primul care recunosc că e o sumă derizorie. Aș plăti cu drag 20-30-50 de lei pentru un program care să includă și reciclabilele.

Din păcate, în Europa suntem toți supușii regelui. Dacă nu prin constituție, atunci prin mentalitate. Acceptăm mult prea ușor ca cineva să vină să ne spună: băi domnu’ doctor honoris cauza, ia mai lasă sferele înalte și mută niște gunoaie de colo-colo. România vrea să fim o nație de gunoieri: doctori în ale gunoiului și cărăuși de primă clasă. În aceste condiții, să nu reciclezi devine un act de civism.