Uncategorized

În ultimele zile am scris un articol mai lung despre DEX online, pentru comunitatea infoarena.ro. Este un pic tehnic, dar nu foarte. Cred că e prima oară când disec în amănunt evoluția proiectului. Munca la DEX online a fost și mai palpitantă, și mai plicticoasă, dar mereu utilă, și sper că articolul redă aceste lucruri (atenție: e lung).

articol infoarena

Vivi a procesat datele publice oferite de Camera Deputaţilor şi a publicat un post foarte elocvent pe blogul lui. De exemplu, 70 de deputaţi (un sfert din ei) au absentat la peste 50% din voturi.

Cum naiba repari chestia asta? Pe mine mă apucă disperarea, pentru că am votat cu un partid în care am crezut, cu o platformă convingătoare, dar care, la câtva timp după alegeri, s-a scindat, s-a aliat cu alt partid pe care l-am detestat, ajungând într-un final să se confunde într-un tot împuţit, care a şters cu buretele orice ideologie în favoarea unui trai mai bun pentru ei înşişi.

Dacă mă-ntrebaţi pe mine, ca inginer, clasa politică este o instituţie depăşită. Sistemul actual presupune că tu, ca alegător, examinezi o listă de zeci de partide şi mii de candidaţi, te pui la curent cu platforma fiecăruia, după care alegi una din persoane, numită parlamentar, şi îi oferi toate voturile tale pe următorii 4 ani. Pe lângă faptul că trebuie să petreci enorm de mult timp documentându-te ca să votezi informat, problema reală e alta. În aceşti 4 ani, parlamentarul îşi poate schimba părerile, poate fi cumpărat sau poate lipsi la peste jumătate din voturi, ajungând să nu te mai reprezinte sau, mai rău, să voteze împotriva interesalor tale. E posibil ca şi tu însuţi să îţi schimbi părerea, dintr-un capriciu sau în faţa unor argumente; rezultatul e acelaşi, că părerea ta diferă de părerea celui care votează în numele tău.

O întrebare foarte bună pentru a afla dacă un sistem oarecare este perimat este: dacă astăzi ar trebui să concepem acest sistem de la zero, l-am face să arate cam la fel, sau am concepe ceva radical diferit? De exemplu, conceptul de şosea, de roată, de pâine, de ţesătură sunt cam aceleaşi de mii de ani. S-au mai schimbat lucruri pe ici pe colo, tehnologia a mai avansat, dar dacă un om de acum 5000 de ani ar vedea o pâine sau o roată, ar şti ce este şi la ce foloseşte. Pe de altă parte, tehnologia a făcut unele sisteme complet perimate şi ele ar trebui regândite de la zero; proprietatea intelectuală, telefonia fixă şi clasa politică sunt primele care îmi vin în minte. Aceste sisteme au fost cârpite incremental şi continuă să semene cu designul lor original. Tehnologia de astăzi ne-ar permite să le recreăm pe nişte baze total diferite, dar ele continuă să se propage în virtutea inerţiei, de obicei din cauza intereselor unei clici sau pentru că nimeni nu ridică problema schimbării lor.

Eu cred că avem tehnologia să facem clasa politică dispărută cu totul. În esenţă, sistemul pe care îl văd eu i-ar da fiecărui cetăţean dreptul de a vota pe internet. Am avea 10-20 de mici referendumuri pe lună. Un referendum ar putea rămâne „deschis” timp de două-trei luni, astfel ca cei care nu pot vota în fiecare zi să poată vota o dată pe lună. Per ansamblu, fiecare cetăţean ar trebui să se documenteze ca să ştie ce votează, dar, în loc să-şi piardă timpul documentându-se despre platforma-program a unui partid care votează pentru el, cetăţeanul şi-ar petrece timpul documentându-se direct despre chestiunile în cauză, ceea ce ar avea efecte mult mai benefice pentru nivelul general de informare.

Sigur, dacă nu te simţi competent să votezi într-un domeniu în care nu te pricepi sau dacă nu ai timp, îţi poţi delega votul către o altă persoană. Dar trebuie să poţi revoca această delegare la orice moment, nu doar o dată la 4 ani. Şi trebuie să poţi delega pe oricine, nu doar o persoană dintr-o ofertă de câteva mii care candidează şi care, iată, vedem ce bine (nu) ne reprezintă. Eu, de exemplu, mă pricep la unele lucruri şi vreau să votez direct (la tot ce ţine de educaţie, de politica internetului etc.). Dar mi-aş delega voturile pentru economie şi finanţe (să zicem, un vot referitor la majorarea impozitelor) unui cunoscut de-al meu, absolvent MIT, în care îmi pun mai multă încredere decât în orice parlamentar care poate nici măcar n-a făcut vreun curs de economie.

Sigur că, în timp, dintre oamenii de rând s-ar ridica mulţi reprezentanţi care câştigă încrederea celor din jur şi, în final, s-ar putea ajunge tot la un fel de parlament, în care 10% din cetăţeni votează pentru ceilalţi 90%. Diferenţa fundamentală este că acestor parlamentari le-ai putea retrage delegarea în orice moment, dacă descoperi că nu te mai reprezintă sau dacă se dovedeşte că nu se pricep şi că efectele voturilor lor sunt catastrofice. De asemenea, aceşti reprezentanţi nu ar avea o „procură generală” din partea noastră. Un om ar câştiga încrederea a mii de oameni pentru chestiuni de economie, altul pentru medicină, altul pentru cultură. Nimeni nu poate să le ştie pe toate şi e absurd să pui un parlamentar într-un scaun şi să-i spui „astăzi votezi pentru bugetul armatei, salariul preoţilor şi reducerea TVA”. Numai Ceauşescu se pricepea la toate şi uite săracul, l-au împuşcat în cap.

Unele din sisteme vor trebui în continuare regularizate de către agenţii guvernamentale, pentru că principiile pieţei libere nu se aplică întotdeauna (energie, transporturi, telefonie fixă, ajutorul social).

Evident, tot acest sistem ar funcţiona pe internet, dar este uşor de lăsat o portiţă deschisă şi pentru cei care nu au acces la internet. Ei ar putea primi un buletin prin poştă pentru fiecare referendum, urmând să îl depună la poştă dacă şi când se decid să voteze.

Luni era Daria la şcoală toată ziua, aşa că am decis să mă duc la film de unul singur. Voiam să văd Zack and Miri Make a Porno; nu ştiam nimic despre film, nici actorii, nici dacă avea recenzii bune, dar văzusem posterul şi îmi plăcuse ideea. Buuuuun.

Intru eu în sală, mă aşez, se sting luminile, mă uit la reclame… începe filmul. Prima secvenţă, un prim-plan cu Philip Seymour Hoffman, gras şi blond cum e el, în chiloţi. Hm, zic, bun, mie chiar îmi place tipul, l-am văzut în The Talented Mr. Ripley, în Before the Devil Knows You’re Dead şi-mi place cum joacă. E el cam gras ca să joace într-o comedie despre un film porno, dar începe bine.

A doua scenă, apare şi Catherine Keener (Maxine în Being John Malkovich). Actriţă bună şi ea, n-aş prea vrea să o văd dezbrăcată, dar în definitiv nu e un film porno, e o comedie despre un film porno, probabil tocmai de acolo provine umorul.

Mai trec câteva scene şi filmul era semi-umoristic, dar un umor cam negru; parcă mă cam dezumflasem, mă aşteptam la altceva. Philip Seymour Hoffman trăgea să moară, urina sânge, se umpluse de sicozis, iar nevastă-sa îi destăinuia psihiatrului conjugal că îşi doreşte ca soţul ei să moară, ca să o poată lua de la început. Ce naiba-i asta, când vine vorba despre filmul porno?

Mai trece vreun sfert de oră, nevasta îl părăseşte, pleacă cu fetiţa lor la Berlin, iar fetiţa creşte sub influenţa unei artiste renumită pentru operele ei pornografice. Aha! Am auzit cuvântul cheie. Mă rog, nu prea-mi vine să râd, totul e chiar destul de tragic. Dar măcar ne-apropiem de partea cu adevărat comică.

După vreo oră din film, eram de-a dreptul alarmat. Nu exista nici un personaj cu numele Zack sau Miri, nimeni nu vorbea de nici un film porno, Philip Seymour Hoffman regiza o piesă de teatru care se confunda cu propria lui viaţă… de fapt, eu în ce teatru am intrat? 6? Şi pe bilet ce scrie? Teatrul 5? Ce de cacao, am intrat în teatrul greşit! Ce fac, mă mut alături? Nah, hai să stau până la capăt. Cât mai e? O mai fi mult?

Până la urmă, s-a dovedit că văzusem Synecdoche, New York, despre zbaterea unui regizor de teatru care îşi filtrează propriile insuccese prin prisma unei piese autobiografice. Nu e genul meu de film, dar a fost interesant. Probabil totuşi că nu m-aş fi dus voluntar să-l văd. Dar măcar mi-a confirmat că Philip Seymour Hoffman e un actor bun.

Aseară am fost şi la Zack and Miri, cu Daria, şi a fost haios, vi-l recomand cu căldură!

A venit şi ploaia în San Francisco, prima după vreo şase luni. Aici ajungi să aştepţi prima ploaie ca pe prima ninsoare. Mă rog, doar că nu te duci să te bălăceşti în ea.

De-acum până prin aprilie o să numărăm pe degete zilele fără ploaie. 🙂

România a avut 5 echipe în Cupa UEFA anul ăsta. Bilanţul după turul I (tur-retur): 10 meciuri jucate, 0 victorii, 5 egaluri, 5 înfrângeri, 3 goluri marcate, 9 primite, 5 puncte din 30 posibile. Zero echipe calificate mai departe. Pffffffft.

De la Unirea, Vaslui şi Poli nu se aştepta nimeni la prea mult, dar culmea e că au făcut o figură mai frumoasă decât Dinamo şi Rapid, care sunt în picaj.

E bine totuşi că am avut anul ăsta 7 echipe care au scos capul în Europa. Altfel n-ai cum să începi decât de jos. Mai avem şi la anul acelaşi număr generos, după care probabil vom reveni la 4-5.

Am şters-o englezeşte! Azi ne-am plimbat un pic prin München, dar asta doar ca pretext pentru două mese (şi patru ore de somn între ele). Am băut un litru de bere azi, mai multă decât în toată ultima lună. Iar astă seară am mâncat o minunăţie de ciolan de porc, rumenit până când pielea a devenit super-crocantă, cu varză călită şi o găluşcă de cartof. Mmmmmm. În rest Munchenul e frumos, deşi n-am văzut prea multe. Ne-am distrat urmărind păpuşile din turnul Primăriei la oră fixă, după care am şi urcat în turnul Primăriei şi al Frauenkirche.

Mâine ne punem flori în păr, mergem la San Francisco!

Marţi am colindat câteva librării centrale din Bucureşti în căutarea unor cărţi de ştiinţă. Am trecut pe la Cărtureşti, Sala Dalles, Eminescu şi Diverta. Speranţa mea era să găsesc traducerile în limba română a unor cărţi ca A Brief History of Time, The Universe in a Nutshell, The Pleasure of Finding Things Out sau The Trouble with Physics, volume zic eu foarte interesante de popularizare a fizicii moderne şi a impasurilor teoretice şi filozofice în care se află. În lipsa lor, aş fi vrut să cumpăr orice carte de popularizare a ştiinţei de nivel mediu spre avansat, pentru o rudă care petrece câteva zile în spital.

Ceea ce am găsit prin librării m-a dezamăgit însă cumplit. În primul rând, cărţile sunt ordonate adesea după editură. Să repet, pentru evidenţierea imbecilităţii unei asemenea idei: după EDITURĂ. De ce? Este cineva fan al unei edituri şi cumpără cu nesaţ tot ce publică aceasta? De ce nu după culoare sau după mărime? Mie-mi plac cărţile verzi… Doar am depăşit era cărţilor din BPT, pe care atâta lume le colecţiona în loc de tapet. Deci din start era cam greu să găsesc cărţile de ştiinţă, pentru că erau împrăştiate prin tot magazinul.

Am luat aşadar toate rafturile la rând. Ceea ce am vrut eu nici nu s-a pus problema să găsesc. La tematica „ştiinţă” se puteau încadra doar diverse manuale şcolare (la nivel de „să învăţăm să socotim”). Şi mă rog, foarte multe cărţi de ştiinţe sociale, puse, prin nu se ştie ce asociaţie de idei, alături de cărţile de self-help: „Descoperă învingătorul din tine” (descoperă-l cumva în mod magic, dacă se poate fără să înveţi carte şi fără să mergi la serviciu 11 ore pe zi, şi ajută-l să-l sugrume pe loserul din tine, astfel ca trântorul din tine să se umple de bani şi toate femeile să moară după el). Şi, să nu uit, ceva enciclopedii pentru copii. Bune şi alea, dar nu ce căutam eu. La secţiunea de istorie (acolo unde exista), fiecare volum de istorie propriu-zisă era încadrat de două cărţi de teoria conspiraţiei. Mai aproape de-atât n-am ajuns nicăieri de o carte de fizică teoretică.

Să nu mă-nţelegeţi greşit: nu caut o carte scrisă de un doctor în fizică pentru alţi doctori în fizică. Cărţile enumerate mai sus pot fi citite de orice absolvent de liceu în care sclipeşte o fărâmă de curiozitate despre cum funcţionează lumea noastră. Tocmai asta defineşte termenul „popularizare”.

Este trist, alarmant şi barbar că un oraş întreg nu are acces la o literatură ştiinţifică în adevăratul sens al cuvântului. O carte de ştiinţă, pe lângă informaţiile în sine pe care le conţine, induce şi nişte principii foarte sănătoase despre ce înseamnă o teorie ştiinţifică, cum este ea validată sau invalidată, cum putem obţine rezultate veridice fără să le denaturăm, chiar şi involuntar, cu dorinţele şi credinţele noastre omeneşti şi subiective. Aplicate la viaţa de zi cu zi, aceste principii ne fac să nu mai luăm totul chiar de bun, să ne întrebăm dacă ceea ce ne spun 10 oameni pe un ton convins este chiar adevărat sau doar o cutumă apărută de te miri unde. Acceptăm ideea că numărul de voci care susţin o teorie (a conspiraţiei, de exemplu) nu face teoria adevărată şi ajungem să nu mai citim o carte doar ca să ne confirmăm ceea ce ştiam deja („uite, dom’le, şi ăsta a văzut un OZN!”), ci căutăm în ea argumente ştiinţifice clare şi ignorăm restul, chiar şi pe noi înşine . Eu unul, de exemplu, aş muri de bucurie dacă am întâlni o civilizaţie extraterestră, dar nu îmi creez o lume a nebuniei mele în care acest lucru s-a şi întâmplat (dar americanii i-au ascuns ca să-i disece).

Câtă vreme acest mod de a gândi nu intră în sângele oamenilor, bucureştenii vor rămâne în semidoctism, punând ştiinţa adevărată, cum ar fi teoria relativităţii, pe picior de egalitate cu tot felul de năzbâtii (ca să nu le zic cretinisme), cum ar fi motorul cu apă sau sfârşitul lumii în 2012. Pentru că, nu-i aşa, a scris la ziar şi despre una, şi despre alta, nu? Iar alt criteriu pentru a diferenţia ştiinţa de pseudoştiinţă nu avem.

PS: Hidroliza apei este endotermă, deci extragerea hidrogenului din apă consumă cel puţin la fel de multă energie câtă produce arderea lui ulterioară. Mayaşii trebuia să-şi termine şi ei calendarul undeva şi s-a întâmplat să aleagă anul 2012. Am un Master of Engineering la MIT; vă rog eu, credeţi-mă pe mine mai degrabă decât pe nişte neica nimeni care caută ceva de care să le fie frică.

V-am tot povestit ce-mi pute în Bucureşti, hai să vă scriu şi ce-mi place. 🙂

Descopăr tot mai multe colţuri din Bucureşti care arată foarte, foarte bine. Şi nu doar prin comparaţie cu acum câţiva ani, ci chiar prin comparaţie cu orice alt oraş pe care l-am văzut. Intersecţia de la Obor, de exemplu, e renovată foarte reuşit, deşi e drept că am auzit poveşti de groază despre cât a durat şi ce impact a avut asupra locuitorilor zonei. Dar rezultatul e foarte frumos. Parcul cu fântânile arată bine, toate ghivecele cu flori de pe trotuar sunt drăguţe, chiar şi gurile de metrou şi traseul tramvaiului sunt gândite unitar, cu barele alea de fier, şi-mi plac.

La fel mi-a plăcut şi zona Moghioroş. Am fost de câteva ori la terase pe acolo, serile, şi e chiar o plăcere. Totul e verde, terasele sunt civilizate (la Trattoria Roma am mâncat un carpaccio bestial), e lume multă pe bulevard ca la o promenadă, şi au mai apărut şi nişte fântâni cu culori.

Apropo de fântânile cu culori, am tot auzit poveşti că ar fi urâte, că ar fi kitschoase, că unele culori ar arăta urât. Mie nu mi se pare; mă rog, nici nu le-am văzut pe cele de la Piaţa Unirii. Dar cele din cartier sunt chiar elegante şi e bine că bucureştenii încep să aibă tot mai multe locuri unde să-şi poată clăti ochii.

Alte colţuri frumoase din Bucureşti sunt Herăstrăul (partea dinspre Roata Mare), Lipscanii (unele părţi, cum ar fi Smârdan sau Stavropoleos, că altele sunt în continuare cam nespălate), şi desigur frumoasa noastră Vatră Luminoasă. 🙂

Bucureştiul nu mai pute a fum! E drept că, fiind vară, am stat mai mult la terasă şi mai puţin înăuntru, dar am stat şi în interior şi cred că poţi ieşi undeva fără să vii acasă mirosind ca un coşar. Pe unde am mai fost noi, locurile de nefumători nu mai arată ca un borcan şi în general dacă nu fumezi nu mai eşti un paria.

În Bucureşti, ai cu cine bea un pahar. Sigur, şi aici lumea munceşte mult, dar dacă dau două-trei telefoane pe seară, sigur găsesc pe cineva cu care să ies în oraş. Îmi place foarte mult cultura asta şi sper să nu se piardă. Spre deosebire de asta, în America am prieteni la fel de buni, dar nu prea-i poţi scoate din casă decât vineri şi sâmbătă.

Per ansamblu, părerea mea este că Bucureştiul se stilează de la un an la altul. Sigur că mai sunt încă destui bădărani şi manelişti, dar ai tot mai multe refugii unde te poţi duce ca să stai într-o atmosferă decentă. Ce-or face ei în cartierele şi mahalalele lor, în definitiv nu mă interesează. Şi mă întristează că mulţi oameni cu care am vorbit refuză să vadă jumătatea plină a paharului şi continuă să remarce doar vechile bube ale oraşului.

Când deschid calculatorul de dimineaţă caut şi „weather Bucharest” pe Google şi îmi dă o casetă cu prognoza pe azi şi încă trei zile. Uneori dau click şi pe primele rezultate ca să văd prognoza detaliată. Şi să vedeţi ce păţesc.

Miercuri mi-a spus, „de vineri v-a spart, 14˚C”. Joi mi-a spus „vineri e bine şi frumos, 28˚C, dar sâmbătă crăpaţi de frig, 14˚C”. Azi (vineri) mi-a spus „sâmbătă e încă bine, 28˚C, dar duminică sigur, sigur se face frig, 15˚C”.

Măi să fie, chiar nu putem da prognoza pe două zile fără să ratăm cu 10-15˚C? Iniţial am crezut că e o limitare de sistem, că poate nu există date decât pe o zi în avans şi atunci pune din burtă valori pentru peste două zile sau mai mult. Dar ulterior am văzut că datele alea par să varieze, ca şi cum cineva chiar încearcă să le prognozeze.

Şi sunt convins că datele astea vin de la INMH, că nu cred că weather.com sau alte siteuri au sisteme de colectare proprii pe teritoriul României. Cum naiba pot americanii să prezică vremea pe 10 zile (din care pe primele 48 de ore au precizie la nivel de oră, ştiu exact când se înnorează şi când începe să plouă), iar în România nu reuşim să prognozăm nici măcar două zile fără o abatere grosolană?

Un sistem mai bun decât ăsta pot şi eu să fac: anunţ pentru mâine şi poimâine aceleaşi valori termice ca pentru azi, şi sistemul ăsta e destul de precis, chiar şi pentru oraşe unde clima fluctuează destul de haotic, cum ar fi în Boston (deşi sigur că sistemul ăsta nu „prezice” propriu-zis ceva, în sensul ştiinţific). Dar decât să mă fac de râs cu 10-15˚C, mai bine numai cu 2-3…

Cătălin şi-a învins o frică din copilărie. Nu vreţi să ştiţi ce groază aveam de urşii ăştia acum 25 de ani. Bine, erau şi mai mari pe vremea aia, aveau vreo 3 metri înălţime. Şi voiau să mă muşte mereu.