Uncategorized

… să cânte la pian. Deşi nici prea bine nu mai ştie, şi nici n-a ştiut vreodată. Dar uite ce piesă am reuşit să măcelăresc până la capăt:

handel.ogg

E o gavotă de Handel, din care eu n-am cântat decât două voci, nu patru (că degeaba am zece degete, dacă nu pot să coordonez decât două-trei). Dacă sună înfiorător, de vină e placa voastră de sunet.

S-a dus într-o cameră micuţă, dar de prieteni plină…

… am pus şi eu piciorul într-un stadion. Sâmbătă pe la prânz ne-a sunat Ovidiu, care a aflat că Chelsea urma să joace un meci demonstrativ la Stanford împotriva unei echipe mexicane. E o treabă să-i vezi pe Mourinho şi trupa în carne şi oase aşa că ne-am dus. Primul semn că meciul a generat interes în zonă a fost traficul: după ce am stat în coloană vreo jumătate de oră, am tras pe dreapta şi am luat-o pe jos. Şi bine am făcut, că am mai fi stat o oră. Era lume multă, crainicul a anunţat 47.000 de spectatori, dar nu era buluceală fiindcă erau bine organizate intrările. La băuturi era o coadă infernală (apropo de Rolling Stones), dar e drept că aici era voie să vii cu băutura de acasă.

Am avut locuri bestiale, la jumătatea terenului, chiar sub zona aia şmecheră, am uitat cum îi spune, care e închisă în sticlă, unde stau oamenii cu bani şi beau cocteiluri. Meciul în sine a fost antrenant pe alocuri, dar în mare parte cam anost. Chelsea a avut sclipirile ei; când punea Drogba piciorul pe minge ştiai că urmează un şut mişto, dar cam atât. Mexicanii în schimb nu erau aşa tehnici, dar erau rapizi pe contraatac. De fapt, având în vedere demografia zonei, majoritatea fanilor erau pe stadion pentru echipa mexicană, nu pentru Chelsea. Una peste alta, a fost o eperienţă foarte haioasă; chiar îmi pare rău că nu mi-am cumpărat şi eu ceva de făcut zgomot.

Ultima oară am fost pe stadion în 1987, pe Steaua. Aniversau 40 de ani de la aniversare şi a fost un spectacol de varietăţi, cu Arşinel şi Stela Popescu şi care mai erau în vogă pe atunci. Îmi amintesc doar două chestii, şi pe alea vag: pe tata jucând fotbal (bănuiesc că era un meci demonstrativ şi era şi el acolo) şi pe Arşinel care a făcut o poantă zicând că era şi ziua lui, că împlinea 120 de kile.

În 2027 mi-am propus să merg la campionatul mondial de pe Lună.

Lucrând la formele flexionare (conjugări şi declinări) pentru DEX online, am dat peste cel mai caraghios cuvânt românesc: telelelele (feminin plural articulat de la teleleu). Acum trebuie să-mi găsesc motive să pronunţ acest cuvânt minunat în conversaţii.

Suntem din nou în Durotar, pardon în Santa Fe. Dat fiind că suntem în deşert, dar şi la altitudine (2000m), clima e foarte plăcută, cu excepţia câtorva ore din zi, când urcă peste 30°C. Dar de obicei bate vântul, e răcoare şi stă să plouă mereu, deşi de fapt nu plouă niciodată. Ni s-a spus de vreo cinci ori în prima zi să bem cât mai multe lichide (asta e boala favorită a americanilor, deshidratarea).

Daria merge iar la un atelier de procese fotografice alternative, continuarea celui de vara trecută. Eu, fiind liber în timpul zilei, îmi fac de cap lucrând la DEX online (dar nu prea mult, că munca e dăunătoare). Seara batem străzile, singuri sau cu clasa Dariei, care-s nişte nebuni cu toţii. Santa Fe e un oraş foarte frumos şi foarte cochet (uite pozele de anul trecut), dar este un oraş care trăieşte exclusiv din turism şi majoritatea turiştilor sunt la vârsta a treia. Din cauza asta, timpul curge mai încet, nimeni nu se grăbeşte nicăieri şi uneori devine frustrant (când vrei să conduci cu peste 20 de mile pe oră, de exemplu).

În rest, azi e 4 iulie, Ziua Independenţei. Ca de obicei de la septembrie 2001 încoace, urarea tradiţională este „Have a safe and happy 4th of July”. E un pic deprimant că în America siguranţa a ajuns înaintea fericirii. Pot înţelege ce a determinat o naţiune întreagă să nu-şi mai dorească altceva decât siguranţă (cu alte cuvinte, să fie ferită de atacuri teroriste), dar e o spirală care nu duce nicăieri bun. Dar, dincolo de asta, aşteptăm cu mare interes artificiile de diseară, din piaţa centrală din Santa Fe, care se anunţă foarte spectaculoase. Şi altceva bestial: în New Mexico, aproape toate tipurile de artificii sunt legale, spre deosebire de California, unde practic n-ai voie decât să faci „poc-poc” din gură. Din cauza asta, de câteva zile vedem numai reclame la artificii şi rachete la televizor.

Nebunie mare cu iPhone-ul ăsta, programat pentru lansare mâine. Internetul e în flăcări, pe străzi mi-a fost frică să ies 🙂 Cel mai probabil, Apple a dat din nou lovitura cu un aparat care încorporează un telefon celular quad-band, iPod, wireless, client email, browser web şi probabil şi-un desfăcător de bere pe undeva. Pentru mine, alegerea a fost extrem de simplă: nu ştie formatul Ogg pentru muzică, deci n-am ce face cu el.

Uneori e frustrant că industria nu dă doi bani pe lucruri nobile. Pentru că, de ce să nu recunosc, îmi arde buza după un iPhone. E frumos al naibii şi pun pariu că şi interfaţa e haioasă, ca tot ce vine de la Apple. Dar principiile sunt principii. Un player audio care nu ştie formatul Ogg e ca un calculator pe care nu e instalat GNU/Linux: e pângărit.

Cel mai potrivit lucru pe care l-ai putea citi în avion. Din Stephen Hawking, Visul lui Einstein şi alte eseuri, referitor la descoperirea lui Einstein că timpul curge relativ:

Ceasul din avion merge ceva mai încet decât ceasul staţionar. Totuşi, pentru viteze normale de călătorie, diferenţele dintre indicaţiile ceasurilor sunt foarte mici. Pentru a-ţi adăuga o secundă de viaţă, pământul trebuie ocolit cu avionul de o sută de milioane de ori; dar viaţa ţi se va scurta cu mult mai mult din cauza tuturor meselor servite la bord.

Umor britanic.

Curtea de Apel: Icoanele trebuie scoase din şcoli

Suntem din ce în ce mai săraci…

Stau seara în baie şi-mi fac rutina dinainte de culcare (vreo jumătate de oră pentru dinţi, ca-n Seinfeld). Pe geam se aud nişte lătrături furioase şi nişte miorlăituri ca din gură de şarpe. Un gard se zguduie ca şi cum cineva sau ceva s-ar izbi de el. E clar, zic, pisica aia a-ncurcat-o. Zgomotele continuă aşa minute bune, după care îmi dau seama că se aud mai multe miorlăituri distincte. Iar lătrăturile parcă-s mai mult a ciudă. Pesemne un câine prins într-o curte moare de oftică fiindcă o târlă de pisici se coţăiesc în voie în mijlocul străzii noastre din piatră de râu denivelată.

Seară de vară în Vatra Luminoasă.

Când am plecat din România în Statele Unite, acum opt ani, a trebuit să mă dezvăţ cât mai repede să convertesc toate preţurile americane în lei româneşti, pentru că nu aş mai fi cumpărat nimic. Comparat cu preţurile româneşti, cele americane păreau exorbitante. Tricourile, adidaşii, mâncarea, papetăria, o masă la restaurant erau mult mai scumpe decât în România. Cu timpul, am învăţat, cum e normal, să judec dolarul american ca pe o monedă în sine şi să raportez costurile la salariu.

Acum, însă, se întâmplă ceva incredibil: trăiesc acelaşi sentiment, dar în sens invers! Comparate cu preţurile americane, alcoolul, electronicele, mâncarea, hainele costă aberant. Oi fi înnebunit eu? Ce-i drept, în ’99 tot ce cumpărai în România era turcesc şi/sau de proastă calitate. Acum sunt chestii bune, multe de mărci cu care sunt obişnuit din State. Dar tocmai de aceea pot compara mere cu mere şi nu-mi vine să-mi cred ochilor. De exemplu, Glenfiddich, un whisky care ne place nouă, costă cam $30 la majoritatea magazinelor din SUA, deşi îl poţi găsi uneori redus la $25. În România nu l-am găsit nicăieri sub $40 (100 de lei), iar preţul standard e mai aproape de $50. Un telefon cordless Panasonic mişto, cumpărat în America, costă vreo $120 şi are bază şi încă doi sateliţi. Aici am găsit la acelaşi preţ un model mai prost şi cu un singur satelit (şi, în paranteză, un Gică de la reprezentanţă a făcut şi mişto de mine). De telefoane mobile şi calculatoare nu mai zic, sunt cam cu 50% mai scumpe. Aici chiar nu găsesc altă explicaţie decât că sunt destui fraieri care dau banul, că doar toate-s făcute în Taiwan şi n-au motiv să coste mai mult decât cele din State.

Probabil o să fac ce-am făcut acum opt ani: o să renunţ să mai convertesc totul în dolari şi o să socotesc în lei… 🙂