Un bar undeva prin Lipscani (nu vă divulg numele nu pentru efectul artistic, ci pentru că nu-mi amintesc, pentru mine Lipscaniul a fost dintotdeauna o mare nebuloasă). Eu şi un prieten bem câte ceva (eu un Irish coffee, în speranţa de a drege busuiocul, el fidel berilor lui) şi vorbim despre chestiuni filozofice adânci. E încă devreme, cel puţin pe alte fuse orare. Mă duc la baie şi când mă întorc îl găsesc vorbind cu un tip care până atunci stătuse singur într-un colţ. Îmi zice în engleză, „ia uite, tipul ăsta trăieşte în San Francisco”. Mai mult din reflex zic, „wow, unde în San Francisco?” Zice, „North Beach, tu?” Zic şi eu, „Ashbury Heights”. Şi mă întreabă pe ce stradă! Zic „Upper Terrace”. Şi ştia de ea!

Ce şanse ai să intri într-un bar la întâmplare din Bucureşti şi să dai peste un concitadin din partea opusă a globului, dintr-un oraş de numai 800.000 de oameni?

Şi fiindcă asta nu era destul, după ce stăm noi trei vreun sfert de oră şi schimbăm generalităţi despre meseriile noastre şi ce facem noi în Bucureşti (tipul avea câteva zile de pierdut până la nunta unui prieten din Bruxelles), apare încă un tip care foarte nonşalant se bagă în discuţie, tot în engleză. Şi la ăsta se vedea de la o poştă că era tot american, fiindcă era de culoare, marca Bob Marley. Şi cu el am schimbat alte amintiri, despre Cambridge, Massachusetts, fiindcă tipul fusese la Harvard. Din păcate, ăsta era cam beat (chiar şi după standardele noastre), fiindcă ne-a luat cam jumătate de oră ca să aflăm cum îl cheamă şi era greu să-l convingi să se concentreze mai mult de două fraze pe acelaşi subiect. Şi am ţinut-o aşa, vreo două ore, în care mie încă nu-mi venea să cred că am dat peste doi americani din cele două oraşe în care am trăit eu în SUA, complet întâmplător, într-un bar oarecare din Lipscani. Asta în timp ce Bob Marley se dădea de zor la barmaniţă, care ar fi vrut să ne evite, dar nu avea cum, pentru că trebuia să treacă mereu pe la noi să ne aducă băuturi. Şi eram şi ultimii clienţi (cel puţin ultimii care nu adormiseră deja). O experienţă complet suprarealistă.

Asta cred că a fost, de departe, cea mai improbabilă noapte din viaţa mea.

Avem telefonul fix deranjat de o săptămână. Au tot promis că-l repară (pot verifica pe internet stadiul reparaţiei) şi azi cică trebuia să meargă. Şi o laie, tot nu merge. Am şi sunat la AT&T să-i ameninţ că-mi închid abonamentul şi precum se vede i-a durut fix în cot.

Cel mai mişto e că avem şi abonament de mobil, tot de la AT&T. Şi acolo problema e alta: sun pe cineva, sau mă sună cineva, şi cam 75% din convorbiri se întrerup în 10 secunde. Cumva, în patria comunicaţiilor, Silicon Valley, AT&T reuşeşte să ofere semnal mizerabil. Şi deci dăm peste $100/lună pe telefon şi nu putem comanda o pizza sau suna la ambulanţă dacă Doamne-fereşte păţim ceva.

Să mai prind eu pre vreunul căruia îi pute România. Na, că toată planeta pute, unde o să vă duceţi?

Tocmai am citit o ştire despre măsurile pe care Ministerul Internelor vrea să le ia pentru fluidizarea traficuluiîn Bucureşti. Practic, măsurile spun „da, ştim că tot oraşul arde şi noi vom pregăti o pipetă întreagă şi plină cu apă!”. Nu zic, sunt măsuri care nu strică, dar nici nu vor ajuta prea mult, pentru că nu atacă adevărata problemă.

Nu zic că le ştiu eu pe toate. N-am făcut Facultatea de Fluidizarea Traficului, dar am trăit ani de zile în două oraşe importante din SUA, care este o civilizaţie a şoferilor, şi n-am văzut niciodată problemele de trafic din Bucureşti. Eu cred că esenţa problemei este că spaţiul ocupat de o maşină trebuie să coste, nu are cum să nu coste. În San Francisco, dacă sunt două case identice una lângă alta, una cu garaj şi una fără, chiria pentru prima va fi cu $150/lună mai scumpă. Iar dacă închiriezi casa fără garaj, poţi parca maşina pe stradă, gratuit numai între 18:00 şi 8:00 şi numai dacă găseşti loc (eventual la 3-4 străzi distanţă). Şi rişti să treacă unul pe lângă tine şi să-ţi ia oglinda (pe strada noastră, care e mai îngustă, văd nu ştiu câte maşini cu oglinda spartă). Sau poţi închiria un loc într-un lot de parcare de cartier, care va costa peste $100/lună. Şi de acolo îţi cari cumpărăturile cu cârca până acasă. Locul de parcare din faţa casei sau a blocului nu este un dat de la Dumnezeu şi dacă îl marchezi cu vopsea nu devine al tău.

Din punctul ăsta de vedere, esenţa soluţiei este descurajarea bucureştenilor de la a mai cumpăra maşini. Cum? Ridicând costul de staţionare a unei maşini în oraş. Încurajarea transportului în comun este un lucru ecologic şi trebuie făcut, dar să fim serioşi, nimic nu este mai comod decât să ieşi din casă şi să te sui în maşina ta, cu scaunul tău şi cu muzica ta. Ecologia nu există la români. Singurul argument care îi poate convinge să nu folosească maşina este banul.

Cred că, pe lângă pipeta cu apă, ar trebui luate şi nişte măsuri ne-puerile. Uite cum au făcut americanii (şi dacă americanii se pricep la ceva, se pricep la trafic):

1. Parcarea pe trotuar este interzisă. Oraşul este pentru pietoni, nu pentru şoferi. Acolo unde trotuarele sunt prea late, Primăria poate decupa din ele ca să creeze locuri de parcare, cum s-a întâmplat în sectorul 3. Dacă permiţi pur şi simplu parcarea pe trotuar, şoferii vor parca până în buza clădirii.
2. Pe fiecare parte a unei străzi, parcarea este interzisă timp de două ore pe săptămână. În America, măsura există pentru a permite maşinilor de spălat strada să treacă şi să aspire. La noi, măsura ar fi bună ca să nu mai existe atâtea hârburi cu roţile topite în asfalt, precum şi ca să creeze o grijă în plus în privinţa parcării pentru şoferi (vorbesc foarte serios).
3. În tot centrul Bucureştiului, locurile de parcare de la bordură trebuie să coste. În San Francisco, parcarea costă cam $2/oră. Locurile de parcare sunt delimitate şi fiecare are un mic aparat unde introduci monede. Când îţi expiră ceasul, aparatul clipeşte foarte vizibil (şi teoretic este ilegal să-l realimentezi). Există nenumăraţi angajaţi publici care se plimbă cu nişte maşinuţe mici prin oraş şi dau amenzi maşinilor parcate lângă aparate care clipesc. O altă categorie de locuri de parcare sunt cele gratuite, dar cu limită de timp (două ore).
4. Parcarea în loturi de parcare costă de rupe, începând de pe la $5/oră şi trecând de $10/oră vineri sau sâmbătă seara. De ani de zile mă mir că nimeni nu construieşte parcări în centrul Bucureştiului, când evident cererea este enormă. Dar cât timp există alternative, evident nimeni nu va da banii pe parcare. Din cauza asta parcările nu generează suficient profit cât să justifice cumpărarea unui lot de pământ. Dacă facem alternativele ilegale, lumea va parca în parcări. Multe din loturile din San Francisco sunt atât de înghesuite, încât tu laşi maşina la intrare şi ţi-o parchează un valet (căruia îi mai laşi $1 bacşiş).
5. Nici o clădire nu primeşte autorizaţia de construcţie dacă nu garantează locuri de parcare pentru numărul estimat de locatari sau clienţi. S-a dus demult vremea când puteai cumpăra un teren ca să faci o bancă, un bloc sau un magazin. Acum trebuie să construieşti un magazin în colţul terenului şi o sută de locuri de parcare în rest, sau faci parcare subterană sau supraetajată. Din câte ştiu, există o lege în sensul ăsta pentru case particulare, dar în centru nu casele sunt problema, ci spaţiile comerciale şi birourile.
6. Oprirea în intersecţie se pedepseşte cu ridicarea carnetului pe timp de un an. Ca să detaliez: fiecare intersecţie este delimitată cu dungi albe în cele patru direcţii (sau câte sunt). Dacă ţie îţi stă roata în timp ce încalci, fie şi cu o palmă, chenarul alb, îţi pierzi carnetul timp de un an. Sau 500€ amendă, sau orice de care să-ţi fie mai frică decât de dracu’. În San Francisco, am prins şi eu trafic, am stat la unele semafoare de 3-4 ori, dar niciodată nu am văzut vreun ambuteiaj. Niciodată nu am pomenit ca vreuna din străzi să fie libere, dar să nu poţi circula pe ea pentru că sensul perpendicular a blocat intersecţia. Înainte să intri în intersecţie, te asiguri că dincolo de ea ai loc de o maşină.
7. Corelarea semafoarelor, sistarea lucrărilor şi construcţia unei centuri sunt de importanţă absolut secundară. Foarte des, pe străzi de trei benzi din San Francisco, una singură este disponibilă, pentru că pe una se lucrează, iar pe cealaltă sunt parcate camionete de curieri, camioane de marfă, şoferi imbecili care pun avariile. Cu toate astea, pe singura bandă existentă se merge foarte bine. De ce? Pentru că nu există atâtea maşini încât să se blocheze strada. Lucrările sunt un lucru bun şi trebuie făcute (evident, nu simultan pe toate străzile dintr-un cartier). Referitor la corelare, foarte des plec de la un semafor şi îl văd pe următorul cum tocmai se face roşu. Dar nu mi-a luat niciodată două ore ca să ajung între două puncte din San Francisco.

Probabil că milioanelor de şoferi şi şoferiţe n-o să le pice bine dacă le spui că măsurile luate pentru fluidizarea traficului se rezumă tocmai la descurajarea condusului. Dar suntem 10.000 de bucureşteni pe kilometru pătrat şi nimic altceva nu o să ajute. Şi nu vorbesc doar de nişte măsuri naziste, ferească Dumnezeu. Îi doresc oricui să aibă o maşină, să-şi poată face cumpărăturile în condiţii civilizate, să poată merge la munte sau să se ducă la spital dacă are o urgenţă. Dar dacă vrei să scoţi maşina pe stradă, trebuie să înţelegi că astea sunt costurile reale.

Iată ce lucruri îmi produc mie bucurii profesionale.

De câteva zile caut un OCR bun (OCR este un nume generic pentru un program căruia îi dai o pagină scanată şi identifică textul scris pe ea, analizând pixelii pentru fiecare literă în parte). Evident, există OCR-uri mai bune şi mai proaste, după câte greşeli fac la recunoaştere. Greşelile pot însemna că OCR-ul recunoaşte un 1 (unu) sau un i (i mic) acolo unde este tipărit un l (l mic), sau că nu înţelege diacriticele româneşti, sau că pierde informaţiile de formatare gen bold/italic/subliniat.

OCR-urile deştepte pot fi antrenate pe un font anume. Adică, dacă documentul scanat are 100 de pagini, stai şi antrenezi OCR-ul pe primele 10-20 de pagini şi îi spui tu „ăsta e un a, ăsta e un b”, literă cu literă. El învaţă modelele şi face mult mai puţine greşeli pentru restul paginilor. Avantajul antrenării e că OCR-ul învaţă să se descurce în special pe fontul şi hârtia pe care e tipărit documentul dat, unde altfel ar face greşeli sistematice (de exemplu, dacă contrastul e prost, h poate fi uşor confundat cu li).

Eu am deja un OCR de Windows, care, ca tot softul de Windows, este o mare cutie neagră. Dacă nu merge perfect, n-ai cum să-l îmbunătăţeşti. Se descurcă binişor pentru limba română, dar are limitări. Aşa că am zis să caut nişte OCR-uri de Linux, să văd în ce stadiu mai sunt. Ultima oară le-am încercat în 2003 şi era jale, practic erau nefolosibile. Acum însă am descoperit Tesseract, un OCR despre care lumea zice că ar fi bun. Şi deci m-am apucat să-l antrenez pe documentul meu. Ocazie cu care am descoperit că Tesseract e al naibii de greu de antrenat. Ca să îl antrenezi pe o pagină, trebuie să creezi un fişier unde îi spui „între pixelii x1 şi x2 şi y1 şi y2 e un dreptunghi care conţine litera m” şi asta pentru fiecare literă din pagina scanată. Tesseract identifică aceste dreptunghiuri, dar de multe ori identifică două litere într-un singur dreptungi (de exemplu m în loc de ni). Pentru a îl corecta, trebuie să editezi un fişier text cu multe numere şi litere. Mi-aş fi dorit o unealtă vizuală unde să văd dreptunghiurile şi să trag de ele sau să le sparg în două cu mouse-ul.

Şi, ca în Linux, dacă nu găseşti un program, îl scrii tu 🙂 Doar că eu, deşi programez sub Linux de 8 ani, habar n-am să fac o aplicaţie cu o interfaţă grafică (butoane, ferestre, meniuri). Aşa că am decis că e momentul să-mi corectez lacuna asta şi m-am apucat să învăţ GTK. GTK este un set de module, disponibile cam pentru orice limbaj de programare, cu care poţi crea foarte uşor aplicaţii grafice. De exemplu, creezi o fereastră principală, un buton, şi specifici ce vrei să se întâmple când utilizatorul apasă pe acel buton. GTK stă la baza multor aplicaţii de Linux, cum ar fi Gimp, Firefox sau Gnome.

Deocamdată sunt la stadiul în care, în vreo 80 de linii de cod, aplicaţia mea ştie să afişeze o imagine şi poţi să defilezi stânga-dreapta-sus-jos prin ea. 🙂 E distractiv să înveţi un limbaj nou, când ai un manual bine scris. Nu ai decât să copiezi bucăţi din exemplele date şi totul pare să meargă. Cu timpul, descoperi că de fapt nu înţelegi de ce codul merge cum merge şi acolo dai de greu. E fascinant cum porneşti la drum cu atitudinea „trebuie să învăţ limbajul ăsta, numai atât cât să-mi pot face treaba cu el” şi descoperi că, de fapt, şi învăţatul în sine e distractiv şi merită să înţelegi în detaliu ce se întâmplă.

Am stat de vorbă cu Cosmin Negruşeri de la Infoarena, şi uite ce a ieşit (partea întâi):

http://infoarena.ro/blog/interviu-cu-catalin-francu

Şi mi-a venit brusc un chef nebun să rezolv probleme de informatică. 🙂

M-am hotărât să închid, de la anu’, unul din cele mai importante capitole din cariera mea: programarea la DEX online. De vreo doi ani, printre picături, am tot făcut pregătiri pentru momentul ăsta (la modul general) şi am încercat să descentralizez diversele componente ale proiectului, care, la început, depindeau toate de mine: moderarea definiţiilor trimise, răspunsul la mesaje, descărcarea unei copii a bazei de date şi altele. Acum de toate astea se ocupă ceilalţi voluntari. Eu unul răspund poate la 10% din emailuri, iar definiţii moderez câte 10-20 din an în Paşti.

Mai e o singură componentă pe care n-am reuşit să o pasez nimănui, şi anume programarea codului în sine. Cred că asta e cea mai mare limitare a proiectului, pentru că oricâte idei am avea pentru dezvoltare, nu are cine să le implementeze. E şi vina mea că n-am căutat activ alţi programatori. Dar am hotărât, chiar şi în condiţiile astea, să încerc şi altceva, pentru că simt că DEX online a ajuns, de bine – de rău, la stadiul în care funcţionalitatea codului e suficient de bună.

Evident, o să rămân prin preajma proiectului, pentru că tot eu sunt şi inginerul de sistem, tot la mine vine primul email când se întâmplă ceva cu site-ul (deşi cei de la Elvsoft fac o treabă nemaipomenită, n-am avut nici un fel de probleme în peste un an de găzduire la ei). Cam tot eu răspund şi la emailuri de natură tehnică, cele la care mă pricep (la cele de natură lingvistică avem de mult voluntari cu mult mai pricepuţi ca mine).

Ce urmează pentru mine? Evident, ceva din domeniul programării, pentru că asta e meseria mea:

Am câteva idei şi mă consider extrem de norocos că am luxul să-mi aleg la care să lucrez. Şi vreau să mă gândesc bine, pentru că plecând de la un proiect cu impactul pe care l-a avut DEX online, mă simt obligat moralmente să încep ceva la fel de util. Şi apropo, dacă aveţi idei, le ascult cu plăcere!

Cel mai ambiţios proiect de pe listă ar fi un site cu muzică sub licenţa GPL. Artiştii pot să-şi publice muzica pe site, cu condiţia să accepte faptul că opera lor poate fi descărcată, ascultată, modificată, remixată şi redistribuită sub aceeaşi licenţă. Utilizatorii pot veni la site, pot să descarce câtă muzică vor fără să plătească nimic. Voluntar, dacă unui utilizator i-a plăcut muzica unui artist, poate să dea click pe un buton ca să-i trimită artistului un dolar, sau doi, sau zece, sau câţi vrea el.

Sunt din ce în ce mai hotărât să încep proiectul ăsta, deşi ar fi extrem de spinos din punct de vedere tehnic, financiar şi legal. Dar am adrenalina necesară, pentru că acum câteva zile am citit ştirea asta. În esenţă, o femeie care a distribuit muzică pe internet (la fel ca alte câteva sute de milioane de oameni) a fost dată în judecată de RIAA, a pierdut procesul şi a fost obligată să plătească $220.000 în daune pentru 26 de melodii distribuite. Şi pagubele nici măcar nu-s către artişti, de ei nici măcar nu ţine nimeni seama, ci către RIAA. Cel mai rău e că acum s-a creat un precedent şi probabil vor urma şi alte procese. Lucrurile merg într-o direcţie complet aberantă: cu cât e mai simplă copierea informaţiei digitale, cu atât mai acerbe sunt restricţiile impuse, doar ca să ne agăţăm de un sistem de copyright care nu a fost gândit pentru opere digitale. Şi deci ăsta ar fi visul meu, să ajut şi eu un pic să îngropăm pacostea de RIAA odată pentru totdeauna, sau măcar să le reamintim ce ar trebui să fie ei într-o lume normală: un intermediar, acolo, o asociaţie de oameni care deţin patru pereţi izolaţi fonic, în nici un caz un mamut care face legea asupra a ce se întâmplă cu muzica după înregistrare şi care ia 70-80-90% din încasările pe un album.

Un alt proiect e legat de tipicul bisericesc. Cântând în strană toţi anii ăştia, am avut ocazia să descopăr complexitatea slujbelor religioase. Nu există două slujbe la fel şi cântările care se aduc depind de foarte multe variabile: există o periodicitate de opt săptâmâni a glasurilor muzicale, există sfântul zilei, există perioade speciale cum ar fi cele patru posturi de peste an, există numărătoarea duminicilor trecute de la Rusalii (care nici măcar nu este consecutivă şi care dictează „tematica” duminicii respective), există data Paştilor, stabilită astronomic… Toate aceste norme, care fac parte din tipic, dictează ce şi când se cântă. De obicei ele se completează una pe cealaltă, dar uneori se suprapun şi există nişte reguli suplimentare. Un exemplu familiar este când Paştele cade de Sfântul Gheorghe (s-a întâmplat de vreo două ori de când mă ştiu) şi atunci toate slujbele pentru Sfântul Gheorghe se amână pentru a doua zi.

Cred că ar fi frumos să existe un site unde să poţi tasta data calendaristică şi să-ţi dea tot ce se cântă în ziua respectivă la biserică. Proiectul e făcubil, deşi aş avea foarte mult de citit din Tipic (care-i o cărţulie de dimensiuni respectabile). Nu ştiu dacă ar fi un site prea folosit, probabil că nu. Dar mie unuia mi-ar folosi, că mi s-a întâmplat foarte des să stau în strană cu două-trei cărţi în faţă şi să nu ştiu de unde să încep 🙂

O a treia idee, care mi-a venit acum vreo două săptămâni şi n-am apucat să o rumeg prea mult, ar fi să-mi bag puţin mâinile în Linux (Fedora, că asta folosesc) şi să văd cât de repede pot să-l fac să booteze. Totul a pornit de la faptul că, de curând, laptopul meu nu mai vrea să facă „suspend”. În mod normal, unui laptop îi închizi capacul şi el se „suspendă”, adică un fel de hibernare care consumă foarte puţin curent şi din care revine în două-trei secunde când îi redeschizi capacul. La mine, suspendarea nu mai merge, ştiu exact de ce şi aştept să repare ATI problema (e ceva cu placa grafică). Dar până atunci, sunt obligat să deschid şi să închid laptopul de la buton. Ocazie cu care am descoperit că durează 1 minut şi 5 secunde să booteze.

Mie asta mi se pare enorm şi inacceptabil. Eu aş vrea să booteze ca HC-ul meu de acum 15 ani, îl bagi în priză şi într-o secundă îl poţi folosi 🙂 Dar serios, mă tot întreb de ce un calculator modern are nevoie de mai mult de o secundă, maxim două ca să pornească. În Linux, principiul e că există multe programe, numite „servicii” care pornesc la bootare. Senzaţia mea e că echipele care scriu fiecare din aceste servicii se gândesc că e ok ca serviciul lor să pornească într-o secundă sau două. Dar când ai 30 de servicii care pornesc, ajungi la timpi de bootare de un minut şi mai bine. Şi mă gândesc că dacă Linux ajunge la stadiul în care apeşi butonul de pornire şi în câteva secunde poţi să foloseşti calculatorul, i-ar convinge pe mulţi să-l încerce.

Mai am vreo două luni în care vreau să aduc nişte ultime îmbunătăţiri la DEX online. Dar, printre picături, încerc să mă hotărăsc ce urmează, şi e al naibii de palpitant.

Mai susţine cineva că fortune cookie-urile nu-s adevărate? Uite aici una:

Mmmm, intelligence… ce-o mai face Cluj oare? M-am legat un pic în joc să văd şi numai de prostii se ţine:

Nu prea-mi stă în fire să fac trimiteri la alte bloguri, dar ăsta e mult prea tare. Uitându-mă pe trafic.ro să văd cine mai pune legături către DEX online, am dat peste un post din dece?blog. Cică un magazin virtual românesc, ShopIT, a inventat un serviciu gen wish list, pe care l-a botezat PLM (Produsele din Lista Mea). Acum, nu trebuie să stai toată ziua pe vreun messenger ca să știi că PLM este o prescurtare foarte neinspirată, ea fiind folosită, pe internetul românesc, pentru altceva ușor de ghicit.

Postul de la dece?blog e criminal, râd ca prostul de un sfert de oră. Eu pariez pe ce vreți că inginerul de la ShopIT care a implementat chestia asta s-a prins ce e pe cale să facă. Poate e supărat pe firmă și nu s-a obosit să-i spună șefului ce gafă sunt pe cale să facă?

În rest, știm că suntem datori cu poze și povești din Hawaii, vin și alea, dar a durat ceva să le triem. Săptămâna viitoare, promitem!

Pentru cine nu s-a prins, toată viaţa mea de până acum, cu mersul la MIT, în California şi la Google, şi în general tot ce am făcut eu până acum, a fost cu acest scop: să pot să ajung pe 27 august 2007 în Hawaii, ca să văd cât mai bine eclipsa totală de Lună. Şi la o oră decentă, că de văzut se vede şi din California, dar la 3 dimineaţa 🙂

Culmea e că n-am mai văzut o eclipsă totală de Lună de ani de zile, dacă nu cumva niciodată (nu-mi dau seama dacă chiar am amintiri cu mine văzând o eclipsă de Lună sau dacă mintea mea fabulează). Ocazii au tot fost, dar ba mi-era somn, ba era doar o eclipsă parţială, ba am uitat.

Vă ţin la curent! Probabil fără poze, că am auzit că nu ies bine…

Nu ştiu cât de util e DEX online, dar cu numele stăm bine 🙂 După câteva luni de muncă în reprize şi un sprint de vreo câteva săptămâni la sfârşit, azi am lansat Flex online (sau Dex Flex, că încă nu ne-am decis care nume sună mai puţin a „Pic şi Poc”). Flex online adaugă forme flexionare la DEX online, care e un mare pas înainte (şi fără nici un şut în fund, asta e ceva).

Am scris mai multe chestii tehnice în blogul DEX online, aşa că vă scutesc de detalii. Ideea e că apar tot felul de aplicaţii mişto. De exemplu, când cauţi cuvântul muşte, îşi dă seama că poate proveni de la muscă sau de la a muşca şi prezintă ambele seturi de definiţii.

N-am mai avut de peste un an lansări de proiecte (probabil din cauză că nu mai am nici serviciu, hehe) aşa că lansarea Flex online a fost palpitantă. Teoretic nu avea ce să se întâmple, dar practic nu ştii niciodată cum apeşi pe ceva şi ştergi din greşeală toată baza de date 🙂

Acum merit o vacanţă. Vineri plecăm. Nu vă spunem unde, dar fiţi cu ochii pe noi 😉