De asta.

Am auzit de Oblivion, independent, de la doi prieteni şi am zis că merită să-l încerc şi eu. Şi merită! Pentru un joc care nu merge jucat decât într-un singur jucător, e al naibii de captivant.

Sigur, că se mai întâmplă şi alte chestii, a fost Paştele cu mulţimea lui de slujbe, şi a fost foarte frumos, am mai lucrat şi la dicţionar câte puţin, m-am mai uitat şi la Champions League, că fiecare meci ar putea fi o finală.

Şi acum trebuie să dispar puţin, am o treabă 🙂

Iniţial mă gândisem să denumesc acest post „one remote to rule them all”, apropo de inelul lui Frodo, dar după ce am făcut o căutare pe Google am descoperit că mi-au luat-o înainte vreun milion de oameni.

Până acum vreo lună aveam câte o telecomandă pentru fiecare aparat electronic. Şi nu-i deloc greu să ajungi la patru telecomenzi, cu un televizor, un amplificator, un DVD player şi o cutie de cablu. Şi evident că din cele patru, una se ascundea pe sub canapea, una se îngropa în stratul de firimituri de pe masă, iar pe celelalte două ne aşezam eu şi Daria. Dacă voiam să pornim un DVD era o pacoste: trebuia închisă cutia de cablu, pornit DVD-ul, comutat amplificatorul de pe intrarea de cablu pe cea de DVD şi televizorul la fel. Şi în general, când ai de ales dintre patru obiecte, chiar dacă ştii exact care îţi trebuie, ai şanse mari să pui mâna pe unul greşit.

Teoretic, fiecare din cele patru telecomenzi se laudă că e deşteaptă şi că ştie să „înveţe” să opereze şi cu alte componente electronice. De exemplu, telecomanda de la amplificator ar putea să controleze şi televizorul dacă îi tastezi un cod special. În practică, n-am reuşit niciodată, pentru că fiecare telecomandă are măcar un buton care nu apare pe nici o altă telecomandă. De exemplu, telecomanda de TV are un buton pentru aspect, iar cea de la DVD are un buton pentru subtitluri. Ce e mai rău, fiecare telecomandă are butoane pentru „moduri” (TV, DVD etc), tocmai în ideea că o foloseşti doar pe ea. Şi dacă din greşeală apeşi pe un buton, te trezeşti că telecomanda de TV nu mai merge (pentru că ea de fapt încearcă să controleze DVD-ul sau mai ştiu eu ce).

Şi acum intră în scenă Logitech Harmony 550, pe care mi-a recomandat-o Ovidiu şi care în sfârşit face lucrurile aşa cum trebuiau făcute de demult. Întâi instalezi un program pe un calculator. Din păcate, numai pe (scuzaţi) Windows. După care rulezi programul şi îi spui ce componente ai şi modelul fiecăreia, precum şi ce legături (cabluri) ai între ele. Programul se conectează la o bază de date pe internet şi învaţă exact ce comenzi acceptă fiecare din componente. Îţi pregăteşte o configuraţie predefinită, pe care în cazul meu a nimerit-o perfect. În cazul meu, s-a prins că, cu componentele mele, pot să mă uit la TV, la DVD-uri, să ascult CD-uri sau radio. În final, telecomanda trebuie conectată pe USB la calculator şi programul îi transmite configuraţia generată. Apoi, pentru fiecare din activităţi, apeşi pe un singur buton şi telecomanda pregăteşte toate componentele şi legăturile între ele. Voilà!

Mai dă şi rateuri pe ici-pe colo, şi modul de rezolvare mi-a plăcut cel mai mult. Băieţii de la Logitech n-au pretenţia, ca celelalte telecomenzi „universale”, că ei au soluţia perfectă. Eu pot să modific în orice fel configuraţia predefinită. De exemplu, am constatat că telecomanda greşea când ascultam radio, că nu transmitea cifrele către amplificator şi deci nu puteam să tastez o frecvenţă. Şi atunci m-am întors la program şi i-am explicat că, în modul radio, când apăs pe cifre, trebuie să le trimită către amplificator. Iar dacă tot nu merge, Logitech-ul poate să „înveţe” de la telecomenzile originale. Are un mic senzor de infraroşu, deci poţi să îndrepţi una din vechile telecomenzi către ea şi să-i apeşi butoanele, iar Logitech învaţă exact (la nivel de frecvenţă) ce semnale trebuie să redea când tu apeşi pe un buton.

Pentru toate micile operaţii care nu necesită un buton în sine pe telecomandă, cum ar fi cel de subtitluri, telecomanda defineşte „soft keys”, adică un ecran LCD mic cu patru butoane de jur-împrejur, care pot fi configurate şi redenumite în funcţie de activitatea momentană. În modul DVD există un soft key pentru subtitluri, care în celelalte moduri nu-şi are rostul.

A trecut ceva vreme de când m-a entuziasmat aşa de tare un „gizmo”, un „apărăţel”. Probabil pentru că n-am mai dat de mult peste un aparat care să-mi simplifice viaţa; de obicei tot ce cumpărăm ne complică viaţa. E unul din lucrurile pe care, până nu le cumperi, nu-ţi dai seama în ce hal te chinuiai înainte.

Anul ăsta, primăvara în San Francisco a fost pe 29 martie. (Bancul era despre vară, şi în Norvegia, şi era o zi din iulie, dar mă rog). De vreo trei zile e o vreme superbă, mai ales comparând cu ororile de anul trecut, când a plouat două luni în fiecare zi. Aşa că ieri m-am suit pe casă şi iată ce se vede. Mai multe poze aici.

Cum vă spuneam, ne mutăm! Când am umplut casa cu mărunţişuri şi nu mai avem loc de ele, avem două opţiuni: facem curat şi donăm tot ce nu ne trebuie, ceea ce am încercat şi e prea greu, sau ne mutăm într-un acvariu mai mare, ca regii nisipurilor (sau un pic pe dos).

Ne mutăm aproape de unde stăm acum (putem încă să mergem pe jos la Cristi şi Andreea, deşi durează un pic). Am renunţat la câteva chestii, de exemplu nu mai avem geamuri cât tot peretele, locul de parcare e minuscul (deja am zgâriat maşina), dormitorul e puţin mai mic şi nu mai avem vedere la oraş. În schimb, sunt multe lucruri în plus: avem trei camere, ca dacă mai vin prieteni în vizită, să nu-i mai punem să doarmă în sufragerie pe o saltea gonflabilă. E mai aproape de transportul în comun pentru Daria, care acum are linie de tramvai direct până la şcoală. Avem maşină de spălat vase în bucătărie şi maşină de spălat rufe + uscător în apartament. Dariei îi convine că nu-şi mai spală lucrurile în aceeaşi maşină cu 11 alte familii. Mie-mi convine mai mult faptul că nu mai trebuie să ne stresăm să facem rost de monede de 25 de cenţi.

Avem chiar şi internet pe gratis, din voia proprietarului! O să plătim în continuare abonamentul la DSL, pentru că ce ne oferă ăştia nu e chiar grozav (blochează o grămadă de porturi şi n-aş putea să mai ţin serverul de web la noi în casă). Dar e convenabil ca un fel de „ţeavă de rezervă”. De exemplu, va dura vreo două săptămâni până să ne mutăm abonamentul de DSL la noua adresă şi e convenabil să nu stăm chiar fără internet între timp.

Prin spatele clădirii trece o mică alee, unde avem şi locul de parcare. Avem şi o mică curte în spate. Nu e prea folositoare, dar e drăguţ că avem un gard şi nişte plante şi două scaune de lemn. O să fie loc de un barbecue, totuşi. Mmmm, barbecue.

Uite şi vreo două poze. Restul – pe site!

Mi-era dor de sentimentul ăla de burtă plină pe care numai mucenicii şi nimic altceva nu ţi-l poate da (e drept că nici nu prea mănânc trei castroane pe zi de nimic altceva). Poze, ca de obicei, sunt mai multe pe site.

Mai tragic e că aparatul, anacronica unealtă de decupat mucenici, e într-o condiţie din ce în ce mai proastă. Şi teamă mi-e că s-a dus vremea când puteai cumpăra unul nou din magazin. Ca anul ăsta nu-mi amintesc să mă fi luptat vreodată cu fiecare din ei, să am grijă să nu se întindă, să nu se lipească de aparat… cred că am decupat vreo trei ore pe puţin! Dar îmi place să mă amăgesc cu ideea că, poate când mi-o suna ceasul, o să pot spune şi eu „Doamne, cu postul, rugăciunea şi faptele bune e mai greu, dar întotdeauna am cinstit ziua de 9 martie”. Am şi băşică la deget s-o arăt! Şi când încep să însemnez cruci în 40 dintre ei, pentru o clipă, am o vagă senzaţie de „ceva” transcendent, cu o încărcătură emoţională greu de explicat de la un boţ de cocă.

Şi un citat din Radu Anton Roman, sursa mea de inspiraţii culinare, care explică frumos ce se află dincolo de oala cu zeamă:

Indiferent de tehnica preparării şi forma modelată, Măcinicii se împart pentru moşi şi strămoşi în ziua de 9 martie. E una din cele mai frumoase, mai bogate şi mai generoase ceremonii ale românilor, ale spiritului românesc. În această zi românii aprind o lumânare, împart un colăcel sau sunt fulgeraţi (fie şi numai) de un gând pentru toţi duşii lumii, pentru pomenirea şi iertarea tuturor pribegilor, români şi neromâni, cunoscuţi şi necunoscuţi. Suntem unul din puţinele popoare care dăruiesc o zi din an pentru odihna puzderiei seminţiilor lumii, a imensei omeniri de dinainte de noi. Sunt recunoscător neamului meu pentru această zi, e una din zilele în care e un privilegiu să fii român.

Acum, dacă ne schimbăm adresa (vom reveni cu detalii), am început să enumăr, într-o doară, toate locurile în care va trebui să indicăm noua adresă. Şi am găsit vreo 20, fără să mă chinui: cărţi de credit, reviste, bănci, acte, telefon, televizor, internet, Netflix, telefon mobil, asigurare medicală, alte facturi, plus corespondenţa personală, toţi au adresa noastră veche şi vor avea nevoie de cea nouă. Singurul lucru cu care poşta ne ajută în privinţa asta este că timp de un an ne vor redirecta, gratis, toată poşta venită pe adresa veche la adresa nouă. Şi plicurile astfel redirectate sunt marcate cu un abţibild mare galben, care ne reaminteşte să-i contactăm pe expeditori şi să le dăm adresa nouă.

Asta-mi aduce aminte de visul meu de a schimba lumea în bine pur şi simplu aducând câţiva ingineri să reorganizeze diverse componente ale vieţii (sistemul legal, sistemul contabil, birocraţia, taxele şi, nu în ultimul rând, poşta). Orice inginer software, dacă i-ai spune că ai inventat tu o instituţie numită „poştă”, unde principiul de bază e că omul îşi dă adresa în douăzeci de locuri, ţi-ar spune că eşti un mare bou şi că adresa trebuie centralizată într-un singur loc, pentru uşurinţa întreţinerii datelor. Aşadar, propunerea mea este (şi m-aş mira să nu fie ţări unde să fie deja în funcţiune):

• Adresa unei persoane este un identificator unic ales (poate fi un număr sau orice şir de caractere, la fel cum îţi alegi o adresă de email). Adresa mea ar putea fi „Catalin.Francu.123”.
• Adresa nu se schimbă niciodată de când mi-o aleg până mor.
• Adresa aceasta este singura pe care trebuie să o prezint pentru a primi poştă. Dacă-mi fac abonament la o revistă, le voi spune să mi-o trimită pe adresa Catalin.Francu.123.
• În culise, Poşta menţine corespondenţa între identificatorul meu şi adresa fizică, cu stradă şi număr. Dacă în cutia poştală apare o felicitare pentru Catalin.Francu.123, funcţionarul va şti să o direcţioneze către apartamentul meu din San Francisco.
• Când mă mut, mă duc numai la poştă şi le indic noua mea adresă fizică. Toate revistele, băncile şi prietenii vor continua să-mi scrie la adresa Catalin.Francu.123, dar de acum încolo poşta va trimite toată corespondenţa la noua adresă.
• Evident, cei care nu doresc să folosească acest sistem pot continua să trimită şi să primească scrisori la / pe adrese fizice.
• Dacă invit prieteni pe la mine, desigur, le voi da adresa fizică. Sau, poşta poate să aibă un site public unde lumea să tasteze Catalin.Francu.123 şi să vadă adresa mea fizică, dacă eu aleg să o fac publică.

Ce-i aşa mare lucru? Îţi trebuie numai o bază de date, mare ce-i drept, şi câteva funcţii de exploatare, unele pentru utilizator (ca să-mi schimb adresa, de exemplu) şi altele pentru poştaşi (ca să scaneze rapid un pachet şi să ştie care-i adresa fizică).

M-am tot gândit dacă să public postul ăsta, că e cam tehnic. Dar de-aia sunteţi familie şi prieteni, ca să vă intereseze ce fac eu. 🙂

De câteva zile iar culeg partituri: (Dacă credeaţi că de când cu DEX online mă transform într-un mic Pruteanu, vă înşelaţi, de fapt mă transform într-un mic Adrian Păunescu sau VC Tudor, unul dintre ăştia doi).

http://catalin.francu.com/Music/corala/

De când am pasiuni muzicale, am avut ocazia să compar metodica predării muzicii în România şi Statele Unite. Sunt diferenţe foarte mari, care probabil pentru compozitori nu-s semnificative, dar pentru habarnişti ca mine sunt deosebirea între a putea şi a nu putea buchisi o partitură.

De exemplu, modul în care americanii învaţă să solfegieze (să citească note de pe hârtie) mi se pare mult mai simplu. Până la do, re, mi, fa, sol, la, si, do, nu e nici o diferenţă, toată lumea învaţă la fel. Aşa am învăţat şi eu în România, în şcoala primară, şi m-am obişnuit destul de bine cu intervalele dintr-o gamă, cu locul, tonalitatea şi „feeling-ul” fiecărei note.

Problema este că majoritatea partiturilor nu sunt scrise în Do major, ci sunt transpuse în alte game, fiindcă într-o orchestră trebuie să alegi o înălţime la care să poată cânta toate instrumentele şi toţi interpreţii. De exemplu, gama Re major are doi diezi: re, mi, fa#, sol, la, si, do#, re. Este cu o treaptă mai sus decât Do major şi poate fi folosită în loc de Do major dacă coriştii au probleme să ia cele mai joase note.

În Europa, când citeşti notele pentru o partitură, indiferent în ce gamă, citeşti pur şi simplu notele scrise acolo, cu diezi şi bemoli şi ce-or fi. Pe mine asta m-a băgat în ceaţă complet. Aceeaşi melodie pe care o solfegiam fără probleme în Do major, când o văd transpusă în altă gamă nu mai pot s-o citesc, pentru că nu mai ştiu numele notelor. Şi dacă sunt prea atent la ce zic, greşesc la ce cânt şi iau notele aiurea.

În America, indiferent în ce gamă ar fi scrisă partitura, cele şapte trepte ale gamei se numesc do, re, mi, fa, sol, la, si (sau ti), do. Pentru că ideea e că e mai important să-ţi găseşti locul în gamă, să înţelegi raporturile dintre note, să ştii că do-mi-sol e un acord major, că la-do-mi e un acord minor, decât să ştii exact numele şi frecvenţa absolută a notei pe care o cânţi. Şi atunci solfegierea devine mult mai uşoară: îţi alegi un reper pe portativ (trebuie să ştii pe ce linie sau spaţiu începe gama) şi de acolo totul este relativ.

Cred că sistemul european este pentru oameni care au „ureche perfectă”: dacă apeşi pe orice clapă a pianului, ei îţi pot spune ce notă este. Sistemul american este pentru oameni ca mine, care nu au ureche perfectă. Eu înţeleg şi eu ce-i aia o gamă şi vreau ca cele şapte note să aibă mereu aceleaşi nume, indiferent cât de sus sau de jos cânt.

Azi-noapte, nemaiavând ce să visez, am visat că eram succesorul lui Bach într-un castel mare, ceva gen moşie. Şi aveam servitori care stăteau de fundul meu, mă simţeam şi prost! Şi cea mai mare dilemă a mea era că nu mai ştiam în ce oraş eram şi mă chinuiam să-mi aduc aminte de la orele de muzică, fiindcă mi-era ruşine să întreb (culmea e că mi-am amintit, chiar în vis: Leipzig!).

După care am ajuns într-o sală mare centrală şi i-am rugat pe servitori să-mi mute şi mie orga în sala aia, să văd cum sună, că era o sală foarte înaltă, gen catedrală. La care servitorii s-au apucat să spargă balustradele de la etaj şi să coboare bucăţi de orgă pe frânghie. Atunci mi-a dat şi mie prin cap că orga e ceva mare cu tuburi, care nu se poate muta, şi am început să urlu la sclavi: „nu e nevoie, lăsaţi, mutaţi numai clavecinul, că eu oricum cânt cu un deget!”

Somnul raţiunii naşte monştri.

M-am apucat şi eu să gătesc. Vorba lui Ovidiu, secretul e să urmezi reţeta întocmai, să nu încerci să inventezi. Mi-a luat Daria cadou o carte de Sanda Marin, dar mie-mi plac mult mai mult reţetele din Radu Anton Roman. Care, Dumnezeu să-l ierte, a murit la 57 de ani de stop cardiac, dar asta nu mă-mpiedică să torn ulei şi condimente cu ghiotura şi să rumenesc totul până prinde o crustă corespunzătoare. Eu unul sunt chiar destul de mândru de rezultat, în sensul că nu mă credeam în stare să produc altceva decât omlete şi cartofi prăjiţi. Poze mai jos sau, pentru rezoluţie mai mare, pe site; dacă vreţi să şi gustaţi, trebuie să veniţi în vizită 🙂

Acum vreo trei seri eram la ceainărie la Cărtureşti, beam şi eu un ceai cu Daria (un semn clar că a fost ceva divin la mijloc, eu nu beau niciodată ceai, că n-are alcool). Şi deodată cine intră pe uşă? Regele Mihai! Şi principesa Margareta! Erau însoţiţi de vreo 3-4 alte persoane şi s-au aşezat fără fast la o masă, la un ceai. În retrospectivă, cred că s-ar fi cuvenit să ne ridicăm în picioare sau ceva de genul ăsta, dar pe moment am rămas mască. Îmi amintesc doar că i-am zis Dariei, „băi, a intrat Regele Mihai!”. E remarcabil cât m-a putut marca o persoană care, în definitiv, nu înseamnă mare lucru pentru generaţia noastră. E o dovadă clară a prestanţei pe care o are.

Faza nostimă e că la o altă masă era o realizatoare de emisiuni de la TVR Cultural (zice Daria, eu n-am de unde şti). Stătea de vorbă cu alte trei femei şi un cameraman le filma. Aş da orice să văd emisiunea aia când iese pe post! Or să fie patru femei stând de vorbă şi, în fundal, Regele Mihai bând ceai. 🙂