Cum se explică miile de farmacii din Bucureşti? Oriunde există o farmacie, e garantat că mai găseşti una la maxim 100 de metri. Şi toate par s-o ducă bine! Suntem un oraş de ipohondri, sau chiar unul de bolnavi?

Pe cât e de bună oferta la cărţi, pe atât de slabă e cea la CD-uri. Toate sunt scumpe ($10 cele româneşti, iar cele străine ajung pe la $25-$30). În condiţiile în care DC++ e în floare, e nebunie curată să ceri atât pe un CD. Selecţia e foarte slabă, nu există un magazin cât de cât mare (iar la Muzica e de-a dreptul deplorabil, mai sunt vreo 10 buticuri, toate cu aceeaşi selecţie limitată). Şi puţinele CD-uri pe care le au sunt puse alandala, n-am găsit nici un stand ordonat alfabetic. Ce-i de presupus, să mă uit prin toate? Am făcut asta o dată şi am cumpărat nişte CD-uri care nu-mi trebuiau, pe cel pe care-l voiam nu l-am găsit 🙂

Azi am făcut… o cerere! Din aia cu „Domnule director”! Nici nu mai ştiam cum trebuie începută, ştiam doar că trebuie să las margine lată în stânga, să o poată îndosaria 🙂 Cred că s-a crucit funcţionara. Ne-am dus la societatea de salubrizare să încheiem contract cu ei, şi se pare că asta nu implică şi desfacerea contractului lor cu fostul proprietar al casei. Deci a trebuit să facem o cerere, din aia scrisă cu pixul (şi eu scriu îngrozitor, că nu mai am exerciţiul).

Am ajuns de vreo două săptămâni în Bucureşti şi, printre sarmale şi şorici, am apucat să mă uit un pic şi prin oraş. Acum, dacă mi-am dovedit patriotismul cu munca la DEX online, n-o să se supere nimeni dacă o să-mi bălăcăresc oraşul natal şi locuitorii lui 🙂

Lumea mi se pare mult mai cizelată, chiar şi comparând cu anul trecut. Am fost trataţi bine pe oriunde am fost. În taxiuri n-am mai auzit nici o manea şi singurul taximetrist care a fumat cu mine în maşină mi-a cerut voie (şi n-am avut inima să-l refuz). La restaurante şi baruri am fost serviţi foarte bine, iar toţi cei cu care am fost au lăsat bacşiş (probabil cele două se condiţionează una pe alta). Până şi la un notariat la întâmplare la care am fost a trebuit să aşteptăm doar vreun sfert de oră şi ne-au rezolvat problema foarte rapid.

Câinii vagabonzi au dispărut din toate zonele pe unde am umblat eu, în schimb, în mod misterios, urmele lor continuă să existe pe toate străzile şi trotuarele. Îmi închipui că oamenii din curţi le dau drumul pe stradă să-şi facă nevoile, doar n-o să le murdărească lor curtea. În aceeaşi categorie, a nesimţirii omului, lumea fumează ţigară de la ţigară în toate locurile permise şi nepermise (în Chocolat, prietenii patronului fumau de zor chiar în zona de nefumători, şi ospătarii au refuzat să facă ceva). Aerisirea în asemenea localuri este inexistentă sau nu o pornesc, iar despre localuri pentru nefumători, ce să mai vorbim. Înţeleg fumatul în baruri, dar nu în cafenele.

Preţurile sunt în continuare aberante la multe produse (convorbiri pe celular, electronice, haine, CD-uri, brazi de Crăciun, maşini). E drept că în România cumpărăturile pe internet sunt inexistente, ca şi obiceiul de a căuta pe internet cele mai bune preţuri. Dar cred că este şi o urmă de îngâmfare (mai ales la celulare şi haine de marcă, pentru care bucureşteanul ar plăti oricât).

Timpul n-are valoare pentru majoritatea oamenilor. De exemplu, avem de plătit lunar un impozit egal cu vreo $2, care însă nu poate fi plătit în avans pe un an-doi, nici nu poate fi plătit pe internet. Cumva, birocraţia română nu vede o problemă în a-mi cere mie să bat Bucureştiul în fiecare lună ca să plătesc $2. Probabil ce o să facem e să ne ducem o dată pe an să plătim cu majorări (care vor fi încă $1, probabil).

Traficul este tot infect, deşi noul cod rutier (de fapt, aplicarea lui) începe să-şi arate roadele. Dar nimeni (absolut nimeni, din nici una din multele maşini şi taxiuri cu care am mers) nu-şi ţine banda. Toată lumea frânează mult prea brusc, taie feţe, blochează intersecţii şi mulţi şoferi trec pe roşu sau pleacă de la stop înainte să se facă verde. Şi, ce mă enervează cel mai tare, toată lumea parchează pe trotuar. Singura circumstanţă atenuantă e că, în toate cartierele, Ceauşescu a prevăzut mult prea puţine locuri de parcare şi lumea trebuie să parcheze undeva. Dar în centrul Capitalei, asta nu mai e o scuză: n-ai unde parca, nu vii cu maşina. E revoltător că în centru s-au construit multe clădiri noi fără parcare (de exemplu BRD-ul din Piaţa Victoriei). N-ar fi bună o lege ca oricine vrea să construiască o clădire să fie obligat să construiască locuri de parcare acoperitoare pentru afluenţa normală a clădirii? De exemplu, un sediu de bancă să aibă locuri de parcare pentru angajaţi şi pentru numărul mediu de clienţi.

Televiziunile sunt copleşite de subcultură. Toată lumea vrea să fie manelist, fotomodel sau Gigi Becali, şi asta e ce primesc de la televizor. În schimb, librăriile au o ofertă extraordinar de bogată (deşi cam scumpă). Îmi închipui că multe din ele merg în profit şi îmi creşte inima că avem aşa un popor citit 🙂

Taxiurile sunt de departe cel mai bun serviciu al oraşului. Cu excepţia nopţii de Revelion, când într-un fel e de înţeles că n-au mai făcut faţă, taxiurile sunt peste tot, ajung repede de colo-colo şi sunt relativ ieftine. E drept că până acum Bucureştiul a fost şi în vacanţă. De luni începe serviciul şi atunci probabil se vor schimba lucrurile, mai ales că se aglomerează străzile.

Una peste alta, Bucureştiul este în fierbere, în ton cu economia românească care a crescut bubuitor în 2006. Rele există şi or să existe întotdeauna, dar lucrurile în general merg extrem de bine. Mă enervează în continuare multe metehne ale concitadinilor şi nepăsarea faţă de cel de lângă ei. Mă uimeşte prostia instituţiilor care refuză să-şi rezolve problemele, chiar când ar avea enorm de câştigat. (De exemplu, Primăria ar putea ridica toate hârburile care ocupă locuri de parcare în Bucureşti ca să le vândă la fier vechi, iar Poliţia ar putea face sute de mii de lei din simpla amendare a tuturor celor care trec pe roşu sau taie feţe). Dar comparativ cu anii trecuţi, Bucureştiul este mult, mult mai normal.

Taximetriştii din Bucureşti sunt o continuă sursă de umor, dacă ignori faptul că fiecare călătorie te poate costa viaţa.

Când ne-am urcat într-un taxi, şoferul se înjura copios cu un alt taximetrist (şi foarte creativ, reuşind să îmbine într-o singură frază conotaţii sexuale şi fiziologice). După care a plecat enervat, tăind feţe, frânând la limită şi înghesuindu-se prin cele mai strâmte culoare. Dar, când a ajuns pe Calea Victoriei, a început să se închine pe la toate bisericile pe lângă care trecea.

Cu un altul am dus un dialog despre centura de siguranţă:
– Nu pot, domnule, n-o suport, mă mănâncă, simt că mă sufoc!
– Da, dar îţi salvează viaţa dacă Doamne fereşte ajungi într-o situaţie-limită.
– Păi şi ce, e mai bine cu centură, dacă-mi rupe clavicula?
– Păi centura chiar e gândită să-ţi rupă clavicula, fiindcă aşa se absoarbe mare parte din şoc.
– Hai dom’le, păi decât să rămân invalid, mai bine mort!

(O claviculă ruptă se vindecă la fel de bine ca şi o mână ruptă, nu e un cap de ţară).

Un al treilea a vrut să pornească aparatul, care aparat s-a apucat să tipărească raportul zilnic. Şi în timp ce făcea asta, aparatul n-a vrut să înceapă şi cronometrarea cursei. Deci am stat cu toţii după aparat. Până la urmă, i s-a terminat şi sulul de hârtie şi a trebuit să-i instaleze unul nou. Bine, nu e vina omului, dar aparatul e complet idiot. Din toate momentele să-şi tipărească raportul zilnic, l-a găsit pe cel mai prost: fix când e evident că s-a suit un client.

Nu vreau doar să cârcotesc: îmi convine să merg cu taxiul, pentru că e relativ ieftin şi ajunge peste tot 🙂 Dar unii din taximetrişti sunt mari, mari figuri. Dacă i-aş cunoaşte dinainte, probabil nu m-aş sui cu ei în maşină.

De bine ce mă plângeam că barurile din State sunt anti-conversaţie, că nu te mai auzi om cu om, am fost alaltăseară în Twice. Mare greşeală! Ar trebui să-l reboteze Once, că şi o dată e prea mult. Singurul lucru bun a fost garderoba, că barem nu ni s-au împuţit fâşurile. Dar în bar, un fum să-l tai cu cuţitul. Muzica e execrabilă, numai melodii de-un sfert de oră, din alea fără cuvinte şi cu o perioadă de cinci secunde. Iar fetele de pe tejghea, ce să mai zic! Am început eu să fac mânere pe şolduri, dar ele mă tăiau de departe! Dimineaţa m-am trezit efectiv cu un gust de cancer în gât şi cu urechile înfundate (şi acum îmi mai clipocesc).

Oi fi eu nebun? Lumea din jur părea foarte în largul ei.

…şi cu celelalte trei în casă, făcând de zor bagaje. A trecut şi anul ăsta, nu ştim cum, dar ne bucurăm că am lăsat ce-i mai bun pentru la urmă. AMR 1!

Şi o melodie de sezon pentru voi (nu, nu e ultimul hit al iernii).

Dacă nu vă place programarea, n-o să vă placă nici mesajul ăsta 🙂

Săptămâna asta n-am avut chef să lucrez la DEX online (ce bine e să n-ai şef). Aşa că m-am întors pentru câteva zile la o pasiune de-a mea mai veche, fără nici o utilitate, dar foarte distractivă: anti-şahul. Piesele se mută la fel ca la şahul normal, dar câştigă cine-şi pierde toate piesele, iar dacă ai posibilitatea să capturezi, eşti obligat să o faci. Am lucrat destul de mult la un program care să joace anti-şah prin 2002 şi 2003, după care l-am abandonat. Dar săptămâna trecută m-am apucat să citesc despre un generator foarte interesant de mutări (când scrii un algoritm care să joace şah, una din cele mai costisitoare operaţii este ca, dându-se o poziţie, algoritmul să genereze toate mutările legale din acea poziţie). Versiunea veche a programului meu se uita pur şi simplu la fiecare pătrat de pe tablă, vedea ce piesă e acolo şi unde poate să o mute. Dar se poate mult mai repede. Şi aşa am citit eu despre bitboards şi zilele trecute am reuşit să le implementez. Din păcate, s-a terminat timpul exact când venea partea mai interesantă: comparaţia noii implementări cu cea veche, ca să văd cu ochii mei cu cât este mai rapidă.

Cam aşa s-ar traduce „WiFi”. De când ne-am luat laptop, tot încerc, o dată la câteva luni, să-i fac wireless-ul (= reţea fără fir) să meargă sub Linux. Frumuseţea Linuxului e că, dacă ceva nu merge, merită să mai încerci o dată peste ceva timp, că s-a găsit careva să repare problema între timp. Şi azi am stat vreo 10 ore, cu pauze, dar l-am făcut să meargă. Acum pot să postez pe blog din baie, dacă am chef!

Problema cea mare a fost că există două soluţii pentru a face wireless-ul să meargă în Linux, şi eu mi-am bătut multă vreme capul cu soluţia mai complicată. Pentru cele mai multe modele de plăci de reţea, producătorii plăcii respective au scris drivere (programe) doar pentru Windows şi i-a durut în cot de Linux. Şi atunci există o reţetă fioroasă care să facă acea placă să funcţioneze în Linux folosind driverele de Windows.

Eu însă am avut noroc, pentru că am o placă Intel destul de comună şi Intel a scris şi driverele de Linux. Odată ce m-am prins de asta, am luat-o pe-ncercate, am citit zeci de forumuri şi i-am dat de cap.

Ştiu eu că vi se pare o poveste plicticoasă, 🙂 dar mie îmi pare foarte bine, pentru că aveam un sentiment de vinovăţie de câte ori băgam laptopul în Windows (adică mereu, că un laptop fără wireless nu e prea mare brânză). Încă o lovitură grea dată de mine lui Microsoft! Uite şi nişte poze, ca să vedeţi ce iconiţă drăguţă am eu:

Mă deranjează o chestie teribil de tare de vreo săptămână, deşi poate nu ar trebui, în fond nu e o noutate că presa e idioată, dar tot mă deranjează ca om care are de trăit într-o societate.

A apărut recent un dicţionar urban online la http://123urban.ro/. Proiectul este lăudabil şi binevenit (spun asta de la început, ca să nu se creadă că cu ei am ceva). Este un dicţionar de jargon/argou care începe de acolo de unde se termină DEX-ul. Este indiscutabil o necesitate şi chiar e păcat că DEX online nu s-a ocupat deloc şi de segmentul ăsta al limbii, dar noi am avut destul bucluc cu dicţionarele propriu-zise. Pentru ei, jos pălăria.

Ce m-a deranjat este că mass-media parcă au înnebunit de tot pe tema proiectului, nu e zi în care să nu primească vreo recenzie, de parcă naţiunea română era pe cale să se destrame şi noroc cu dicţionarul de jargon, c-o mai ţine în loc. Ultimele articole au fost cele din Adevărul de azi şi din Cotidianul, tot de săptămâna asta.

Nu vreau să mă-nţelegeţi greşit, nu e vorba de invidie. Nu mă deranjează faptul că DEX online a fost, în mare parte, ignorat în toţi cei cinci ani ai săi (nici n-am fi visat noi un articol în ziar când aveam vreo 1000 de definiţii, pe vremea aia nici Academia nu ne răspundea la emailuri). Nu mor eu să-mi văd neapărat copilu’ dat la ziar (mai ales la aşa ziare). În definitiv, DEX online e un proiect liber, non-profit, şi n-avem ce face cu popularitatea, ci cu utilitatea – iar utilitate avem, o arată numărul de vizitatori. Eu zic mersi că suntem primii la o căutare pe Google după „dicţionar explicativ”.

Dar mă dezamăgeşte foarte tare că, prin comparaţie, un site care se ocupă de periferia limbajului este propulsat în topul ştirilor. Mi-am pierdut şi ultima urmă de respect pentru presa românească. Pentru că ea nu vede ceea ce-au văzut băieţii de la 123urban.ro când s-au apucat de muncă: un segment nedocumentat al limbii române. Ea vede vulgaritatea, şocul, scandalul şi se grăbeşte să-şi hrănească cititorii cu ele.

Şi e trist, pentru că românii sunt mari cititori de ziare şi uite ce primesc de citit.

Nu, nu este o restructurare în sensul că am dat afară jumătate din definiţii, ci în sensul că am făcut o schimbare mare în structura bazei de date, la care am muncit în ultimele două luni. Am vrut să îmbunătăţesc relaţia între cuvinte şi definiţii, în sensul că înainte aveam, de exemplu, 20 de definiţii pentru sol, dar nu erau grupate în nici un fel, deşi sol are 5 înţelesuri diferite în limba română. Acum se poate face asta, am introdus aşa-numitele „concepte” (şi prost numite, că nu folosesc terminologia corectă, dar mă rog).

Avantajul este că, o dată ce am împărţit cuvântul-cheie sol în solul ca pământ, solul ca emisar, solul ca notă muzicală ş.a.m.d., putem să specificăm corect flexiunile. Respectiv, solul ca vestitor are pluralul soli, solul ca pământ are pluralul soluri etc. Şi dacă un străin vine şi tastează soluri în DEX online, îi vom putea prezenta numai definiţiile pentru solul ca pământ, nu şi pe celelalte, să nu-l bulversăm.

Aşadar, munca mea de două luni a fost să rescriu toate căutările SQL şi celelalte. Schimbările astea îi afectează – deocamdată – numai pe moderatori, care chiar operează cu noile concepte. Dinspre partea utilizatorului de rând, nu se vede nici o schimbare. Deci, dacă aş avea un şef, cam acum m-ar întreba „şi ce ai produs tu în ultimele două luni?”. După care m-ar da afară.

În caz că se întreabă cineva ce cadou am primit de Sfântul Andrei, iată-l:

Seinfeld, season 7

Cel mai frumos cadou! 🙂