Ieri am ajuns în New York, unde stăm până pe 31. Eu n-am mai fost de şase ani, iar Daria n-a fost niciodată. E haios, arată ca în Transport Tycoon şi se şi aude la fel, pentru că lumea claxonează mult mai mult ca în San Francisco. Şi e muuultă lume pe stradă! Sunt taxiuri peste tot, majoritatea maşinilor sunt taxiuri, şi când am ajuns noi pe la 7 seara era o aglomeraţie de zile mari. Stăm undeva prin East Side, ca să putem ajunge pe oriunde prin Manhattan. Azi nu prea ştiu ce facem, decât că mergem la prânz la Google. După-masă probabil o să coborâm prin centru.

Marea mea grijă zilele astea e că deştepţii de la TVRi nu dau meciul Steaua – Stadard şi deci nu cred că avem cum să-l vedem în direct (în schimb îl dau pe al lui Dinamo cu neica nimeni de la Beitar). Aşa că o să sunăm pe la restaurantele româneşti, să vedem dacă ei l-au găsit pe vreun canal. Update: cică îl dau pe TVRi până la urmă, s-au înţeles cu conducerea Stelei. Băieţi buni, una peste alta 🙂

Şi am uitat să precizez că stăm într-o cameră miiică, mică de tot; din toate camerele în care am stat vreodată, doar aia din Paris era mai mică. N-aş fi crezut că în America există camere aşa de mici!

Acum vreo două zile am închiriat găzduire pe web pentru pozele noastre, fiindcă se încărcau destul de greu şi pentru că mâncau din banda pentru DEX online. Am găsit un site foarte tare care compară diverse opţiuni de găzduire de la diverşi furnizori: http://findmyhosting.com/. Prin ei, i-am găsit pe unii care cică ar fi buni, http://inmotionhosting.com, şi mi-am luat de la ei un plan cu 30 GB spaţiu pe hard-disk şi 500 GB trafic pe lună. Ar trebui să fie arhisuficient. A durat vreo două zile non-stop să transfer toate pozele noastre de pe calculatorul nostru pe serverul lor, pentru că ne apropiem de 10 GB de poze (să ne trăiască).

Asta înseamnă că puteţi vedea în continuare pozele la locul ştiut, http://catalin.francu.com/Photos, dar ele sunt de fapt servite (invizibil pentru voi) de pe serverul de la InMotion Hosting. Îmi place, se mişcă foarte bine, în mod evident mai repede decât de la noi din sufragerie.

M-am gândit că poate interesează pe cineva ce mai face DEX online 🙂 N-am lucrat foarte mult la el, dar vreo 10-15 de ore pe săptămână tot am reuşit să adun. Acum scriu tone de cod care o să permită moderatorilor să colaboreze ca să definească gramatica limbii române. Rezultatul o să fie că vom avea declinarea/conjugarea oricărui cuvânt românesc. Cred că avantajele sunt foarte mari, de exemplu:

• Străinii care vor să înveţe româneşte vor putea vedea cum se declină verbele pe care le învaţă
• Vom putea (în sfârşit) să producem o bază de date a tuturor cuvintelor româneşti, inclusiv a formelor derivate. Aceasta este una din cele mai dese cereri pe care le primim pe adresa de contact, pentru că lumea are nevoie de un corector ortografic al limbii române, de exemplu, pentru Open Office sau (pardon) Word. Dar deocamdată nu avem decât lista formelor de bază, fără conjugări/declinări, care e insuficientă.
• În definiţiile din DEX online, utilizatorii vor putea da click pe orice cuvânt pentru a vedea definiţia acelui cuvânt. În prezent, acest mecanism este imposibil pentru că, dacă utilizatorul dă click pe cuvântul (să zicem) „copilului”, noi nu avem de unde şti că forma de bază a cuvântului este „copil”. Dar, dacă avem lista completă a declinărilor, putem recunoaşte „copilului” ca o formă derivată a lui „copil” şi putem prezenta definiţia corectă.

E destul de mult de muncă, pentru că trebuie să scriu un ansamblu de pagini prin care moderatorii să poată defini reguli gramaticale şi părţi de vorbire. Urmează pasul al doilea, şi anume etichetarea fiecărui cuvânt cu una (sau mai multe) din părţile de vorbire astfel definite. Asta ar trebui să meargă mai uşor, deşi avem aproape 300.000 de termeni, dar efortul va fi distribuit. Dacă am cules ultimele 20.000-30.000 de definiţii din DEX într-un an, eu zic că etichetarea tuturor cuvintelor n-ar trebui să ia mai mult de o lună.

M-am gândit şi la un nume pentru sistem şi am găsit unul deosebit de inteligent: Dex Flex! 🙂 Se potriveşte, pentru că este subsistemul din DEX online care se ocupă de flexionarea cuvintelor.

Foarte ciudat, dar n-am mai jucat World of Warcraft de mai bine de o lună. Cred că pur şi simplu m-am plictisit (deşi a durat mai mult decât cu orice alt joc). În schimb, m-am distrat instalând diverse jocuri de Linux pe care le-am găsit aici:

http://swik.net/game+strategy

Pe lângă FreeCiv, pe care îl joc de multă vreme, m-am uitat la OpenTTD şi la Battle For Wesnoth. OpenTTD e o clonă de Transport Tycoon, care necesită să copiezi grafica şi sunetul din jocul original, dar a rescris totul în rest, astfel încât interfaţa e mult îmbunătăţită. De exemplu, la fiecare vehicul îţi arată viteza curentă, ceea ce face evident care e rostul puterii (la locomotive), de ce e bine să ai şine drepte, să nu cari vagoane în plus etc. Plus că merge în mai mulţi jucători, pe internet etc.

Wesnoth e un joc gen Heroes (turn-based strategy) care, culmea, e inclus în Fedora, dar nu l-am remarcat până acum. Are campanii, merge pe internet, are tot ce-i trebuie.

Jocurile erau singurele chestii pe care continuam să le folosesc pe Windows. Acum, pentru prima dată de când mă ştiu, pot să şterg Windows-ul de pe calculatorul mare şi să scap de plaga asta.

Sâmbătă seară, cu ceva întârziere, am dat petrecere de ziua mea. În afară de faptul că am luat amplificatorul şi boxele, n-am făcut pregătiri prea deosebite. Am fost la ruşi şi la Trader Joe’s şi am luat diverse chestii de mâncare, care chiar s-au ras. Am dat cu Roomba de cinci ori prin sufragerie, că nu mai dădusem de vreo trei luni (şi de-abia pe la sfârşit a terminat cu stratul de coji de seminţe, păr şi firimituri şi a început să sugă praful din mochetă).

Daria a vrut neapărat să-mi ia tort, aşa că vineri seară am ieşit la o cofetărie din Castro unde mai mîncasem (Sweet Inspiration) şi unde servesc diverse feluri de tort la felie. Am luat unul foarte mişto, aproape fără blat, numai cremă de ciocolată. Şi mi-am făcut şi eu damblalele de geek cu lumânările, pentru că am vrut să cumpărăm 2 şi 8, dar nu mai aveau de nici unele, aşa că mi-am scris vârsta în binar: 11100. S-a distrat casierul, m-a întrebat cine împlineşte 11.100 de ani, dar n-am stat să-i explic 🙂

Cu barul am stat bine, am zis să avem câte un pic din toate. Acum avem şi mai puţin, dar tot din toate, că n-au terminat complet nici o sticlă, şi nu prea mai încap în dulap. Pe lângă asta, am terminat petrecerea cu mai mult vin decât am început-o, pentru că lumea mă ştie de beţiv şi au venit toţi cu sticle de vin (mare parte roşu!). Mai rău e că au rămas tone de cola, sprite şi alte zaharicale, pe care eu de obicei nu le cumpăr, dar acum dacă le am în casă mi-e că le beau.

Vecini n-au prea venit, deşi i-am invitat pe toţi (am pus un afiş la cutiile de scrisori). A fost unul singur, dar i-a plăcut, a stat mai bine de trei ore. Şi tot nu ştim sigur cum îl cheamă 🙂 Vecinul de jos, care venea pilit şi se dădea la toţi băieţii de la petrecere, n-a mai venit, pentru că nu ştiu cum a făcut de-a murit (când am venit din România am găsit zeci de scrisori de-ale lui pe cutiile poştale şi pe toate scria de mână „decedat”). Se pare că l-a lovit un camion, ceva destul de urât.

A fost lume multă! Eu m-am simţit foarte bine şi foarte popular. Nu ştiu lor cât le-a plăcut, că au fost vreo 30-35 la apogeu (toţi în sufragerie şi pe balcon), dar cred că s-au simţit bine, pentru că grosul a plecat pe la 2-3. A doua zi m-am sculat la 8:30 să mă duc la biserică şi nu vă zic ce voce horcăită aveam. Dar, important e că am reuşit să-mi continui existenţa făţarnică, noaptea la chefuri şi ziua la biserică.

Duminică am făcut ceva curăţenie şi seara ne-am dus cu Ovidiu şi Corinne în Mountain View şi ne-am dres cu nişte ciorbă la tailandezi. Azi am mai pus chestii pe la loc şi se poate spune că nici nu se cunoaşte.

Uite şi nişte poze cu cadourile. Am primit cadouri foarte mişto anul ăsta! Potrivit invitaţilor mei, sunt un geek care joacă jocuri pe tablă, se panichează când ajunge în bucătărie, se îmbracă cu „casual athletics” şi ascultă muzică de la anul 1000. Probabil unii din ei au dreptate, dar care?

Poze

Cântă la radio Boney M. – „By the Rivers of Babylon” şi mi-am amintit de o chestie care m-a distrat. La unele sărbători de sfinţi şi prin postul Paştelui, la utrenie se cântă un polieleu, „La râul Babilonului”. Şi primăvara trecută l-am cântat şi noi la biserică şi, când am citit cuvintele, m-am crăcănat de râs (cu pioşenie). E exact ce cântă Boney M.!

Cuvinte Boney M.
MP3 Corul Athos „La râul Babilonului”

Sursa comună este Psalmul 136.

Cică dăm petrecere sâmbăta asta, şi printre multele pregătiri a trebuit să fac laptopul să vadă restul reţelei din casă (în special voroneţul, care rulează pe Linux şi care are toată muzica mea). Dacă am acces la muzică de pe laptop, avantajul e că pot să-l aşez lângă amplificator şi am rezolvat cu muzica pentru petrecere fără să fie nevoie să trag un cablu prin toată sufrageria.

Acum, laptopul se conectează printr-un adaptor de wireless, şi auzisem eu că ar fi greu de configurat o reţea internă mixtă (ethernet + wireless). Adaptorul de wireless trebuie configurat ca „bridge”, adică să facă astfel încât toate echipamentele care se conectează prin el să facă parte din reţeaua ethernet. Drept care m-am chinuit vreo trei ore să îl fac să meargă, convins fiind că problema este la adaptorul de wireless. Dar nu puteam să văd muzica de pe voroneţ şi pace. După trei ore, mi-am dat seama că de fapt pe voroneţ Samba dădea acces foarte limitat numai anumitor IP-uri şi uitasem să adaug IP-ul adaptorului de wireless (Samba este un program care permite unui calculator Linux să se alăture unei reţele de calculatoare cu Windows). Am făcut asta şi totul a mers strună. Să nu-ţi tragi palme?

Aşa am descoperit că adaptorul de wireless (AirPort Express) e extrem de deştept, funcţionează automat în regim de bridge. Partea cea mai mişto, dar nu ştiu dacă o să mai am răbdare să sap, este că AirPort-ul ştie să emită şi muzică, tot wireless, şi îl poţi controla printr-un software de windows (iTunes). Iar amplificatorul are şi el suport pentru wireless şi poate prelua şi reda muzica. Şi deci nu mai e nevoie de laptop în special, ci de orice calculator cu Windows. Sau poate găsesc software de Linux.

Dar până una-alta, am de şters praful. 🙂

În San Francisco sunt 33-35 de grade în fiecare zi şi devine greu de suportat. Mai că mi-e dor de zilele când mergeam la serviciu la aer condiţionat! Ştiu că voi, din pustiul Bărăganului, râdeţi de slăbiciunea mea, dar eu m-am obişnuit cu primăvara perpetuă din San Francisco (care e de fapt un fel de toamnă perpetuă). Şi în plus, aici apartamentele cu aer condiţionat sunt extrem de rare.

Mă duc să văd dacă n-am cumva vreun drum de făcut cu maşina, vreo scobitoare de cumpărat, ceva. În maşină e aşa bine şi răcoare, încât o folosim ca pe un aparat de aer condiţionat pe bază de benzină.

Azi e Sfântul Ilie. Dacă mă năşteam cu o zi mai târziu, probabil aşa m-ar fi chemat!

Ieri a fost bestial la cină, am fost la Suppenküche. E un restaurant nemţesc unde mesele sunt de minim şase persoane, şi deci dacă vii cu un grup mai mic sunt şanse să te pună cu alţii la masă. E foarte gălăgie, pentru că au bere la 0.5 litri şi la 1 litru (berea americană are de obicei 0.35 litri), deci toată lumea e veselă. Mâncarea mi-a plăcut la nebunie, am mâncat ruladă de vacă cu spätzle şi varză acră.

Acum tocmai a sunat UPS-ul la uşă, mi-au adus amplificatorul şi boxele! După căutări îndelungi (am citit vreo săptămână pe internet), am luat un Panasonic SA-XR57 şi două JBL E100. Am luat boxe mari, deşi iniţial ne gândeam să luăm modele mai mici (ăştia le numesc „de bibliotecă”), pentru că se pare că E100 redau başii foarte bine şi n-o să mai fie nevoie să ne cumpărăm subwoofer. Când căram una din boxe în casă, ajutat de omul de la UPS, a apărut un vecin şi m-a întrebat ce e în pachet, şi când i-am zis că e o boxă, s-a albit. 🙂

Mă duc să le montez, să vedem pe ce-am dat banii!

Eh, am apucat şi 28 de ani. Şi mi-am început ziua citind Wikipedia ca să văd pe cine am întrecut. Surpriză! Se pare că am întrecut în longevitate personalităţi ilustre ca Jimi Hendrix, Kurt Cobain, Jim Morisson şi Janis Joplin, care au murit cu toţii la 27 de ani. Se pare că am ratat ocazia de a mă face muzician.

http://en.wikipedia.org/wiki/The_27_Club

Mă duc să mă uit la ştiri, să văd dacă au fost parade în cinstea mea! După care, diseară mergem la un restaurant nemţesc, pentru că de ziua mea merit tot ce-i mai bun pe lume: carne, cartofi şi bere.

În caz că vă întrebaţi, tot nu mi-a venit mintea la cap.