La Met

Aşa îşi alintă New Yorkezii Muzeul Metropolitan de Artă. Nu prea ai ce alinta la el, pentru că este enorm. Dar, în cazul ăsta, „bigger is better”! Am stat acolo vreo şase ore, iar Daria a rezistat vreo nouă. La început am fost amândoi în zona egipteană, la templul din Dendur. Ăsta e un templu antic din Nubia pe care egiptenii (moderni) plănuiau să-l scufunde, împreună cu alţi kilometri pătraţi, ca să facă un baraj şi un lac artificial. Dar, fiindcă americanii au sprijinit foarte mult proiectul, le-au dat lor templul să facă ce-or şti cu el. Şi americanii l-au pus la muzeu, în amplasamentul lui natural, într-o sală cât Polivalenta cu tavan de sticlă. Şi or să facă şi un fel de piscină în jurul lui! E o chestie, să ai atâta istorie în ţara ta, încât să-ţi permiţi să inunzi un templu de 2.000 de ani.

Pe urmă ne-am despărţit, Daria s-a dus pe la chestii mai moderne, de care eu fug ca dracul de tămâie, aşa că eu m-am dus la colecţia de instrumente muzicale, de unde n-am mai ieşit vreo două ore. Nu e mare, are doar o sală mare de instrumente europene şi una din restul lumii, dar e extrem de bine documentată. Ne-am luat ghiduri audio şi au fost de mare folos aici, pentru că la multe instrumente aveau fragmente muzicale în care îţi arătau cum sună instrumentul ăla (de exemplu, un clavecin făcut acum peste 300 de ani). Multe din ele erau un pic dezacordate din cauza vârstei şi sunau un pic fals, dar oricum. Cred că trebuie să fie o onoare să cânţi la aşa un instrument. Cam cum aş programa eu pe ENIAC 🙂

E foarte curios că instrumentele aşa cum le ştim noi nu există decât de 100-200 de ani. Înainte nimic nu era standardizat: forma, mărimea, numărul de corzi puteau să varieze. Unele chitare, de exemplu, aveau, sub corzile normale, încă nişte corzi „simpatice” pe care nu le puteai ciupi, dar care rezonau când le atingeai pe cele obişnuite, pentru a produce un sunet mai bogat. Şi am mai aflat o chestie care m-a şocat: viorile nu au bare transversale pe coadă! Adică violoniştii trebuie să înveţe după ochi unde să pună degetul pentru diversele note!

La prânz am mâncat tot la muzeu, într-una din cele patru sau cinci cafenele pe care le au. Problema a fost că era un frig de zile mari în sala aia, probabil ca să te gonească să mai vezi nişte artă.

După-masă Daria s-a dus la sălile de pictură europeană, dar pe mine m-a atras mai mult colecţia de obiecte din Orientul Apropiat. Cele mai vechi erau de la începutul Asiriei, de acum vreo 10.00 de ani! Şi după aia o luau din aproape în aproape, cu diversele civilizaţii care s-au format în zonă, plus turcii şi macedonenii care mai invadau zona ocazional (dar asta prin mileniul I î.d.H., când probabil sumerienii şi babilonienii se săturaseră de atâta civilizaţie şi au zis, „lasă-i mă şi pe ăştia să ne invadeze”).

Şi aşa am fost noi la Met. Seara am ieşit iar cu mai mulţi colegi şi am fost la un bar pe gustul meu: bere la carafă, carne şi cartofi! După care am bătut străzile vreo oră în căutarea altui bar, prin zona Washington Park.

"Bar de stridii"

Joi ne-am dus la o expoziţie de fotografie pe care a vrut Daria să o vadă. A fost mişto, era unul Weegee care cică a fost fotograf de ziar şi fotografia tot felul de personalităţi, accidente, crime, inculpaţi etc. Mai erau şi nişte poze făcute de unul (sau una?) Atta Kim, care erau realizate prin diverse tehnici de suprapunere şi expuneri foarte lungi (unele de peste 24 de ore).

După-masă a cam plouat, dar a fost tot răul spre bine. Ne-am dus la Empire State Building şi nu era prea coadă, am stat doar vreo 20 de minute până să urcăm. A fost haios, am făcut o grămadă de poze de sus şi au ieşit interesante pentru că era un pic ceaţă. Am luat şi ghiduri audio, care erau făcute de o voce de New Yorkez tipic, ceva gen Joe Pesci prin filmele cu mafioţi.

După care seara am fost la „oyster bar”, unde eu n-am mâncat stridii, pentru că mi se par prea băloase. Am mâncat însă hering, creveţi şi… fâţe! Şi au fost nemaipomenite. Întotdeauna m-am întrebat de ce peştii mari trebuie curăţaţi, iar fâţele le putem mânca cu tot cu stomac intestine şi ce mai au ele pe dinăuntru. Dar am putut!

Steaua!!!

Acum că a făcut Steaua aşa o ispravă, şi dacă a trecut ceva vreme de la ultima bădărănie debitată de Becali şi de la ultima cotonogeală aplicată de Meme Stoica, pot şi eu să mă bucur că sunt stelist. Am fost la prânz la Romanian Garden, un restaurant românesc din Queens, unde am luat un prânz veritabil românesc (fiecare al doilea cuvânt de la mesele vecine era „mă-tii” sau „mea”). Dar e meci, cum poţi să nu-ţi încurajezi echipa? Am ajuns cu ceva întârziere, am ratat golul belgienilor şi intervenţia de zile mari a lui Carlos, dar din primele minute când m-am uitat era evident că Steaua n-are cum să nu bage şi ea goluri.

Iar mâncarea, ca să fac o paranteză, a fost bună. Mi-am luat o ciorbă de burtă şi o tochitură şi ambele mi-au mers la inimă (probabil şi la propriu…).

În restul zilei, am fost la Muzeul de Ştiinţele Naturii, unde am fi putut lejer să stăm trei-patru zile întregi. E enorm şi pare foarte bine ţinut la zi cu ultimele descoperiri (am văzut nenumărate referinţe la descoperiri de după 2000). Am văzut mai mult dinozauri, evoluţia vertebratelor, maimuţe primate şi nişte chestii despre meteoriţi, istoria geologică a Pământului, a sistemului solar şi a universului, dar mai erau multe alte camere prin care am trecut doar în fugă.

Seara am mâncat la un restaurant argentinian şi ne-a plăcut. Eu am încercat un „blood sausage” care semăna foarte mult cu caltaboşul nostru sau cu un sângerete.

Cam asta e. Mâine însă am încurcat-o, mergem la MoMA… Oricum, hai Dinamo şi Rapid!

Pollock şi ai lui, asasinii neamului

Ieri am fost la prânz la Google New York. E mişto biroul, l-au aranjat în acelaşi stil cu cel din Mountain View. Au câteva etaje, pe la 15-20, într-o clădire de pe Broadway şi de pe terasă se vede în sus şi în jos pe Broadway.

Pe urmă ne-am dus la Guggenheim, unde expoziţia din sala principală e a unei arhitecte, Zaha Hadid. Aveau modele după diverse clădiri făcute de ea prin toată lumea, şi unele erau chiar foarte reuşite. Dar mi s-a părut dubios să iei toate schiţele ei şi să le prezinţi ca pe o operă de artă (cred că un singur model per clădire era destul, ori ei aveau 20).

Mai rău a fost că erau câteva săli cu Pollock şi Kandinsky şi Picasso, în care să spunem că nu m-am simţit chiar în largul meu. Noroc că am putut să mă aşez pe o banchetă şi să admir exponatele care treceau prin faţa tablourilor, dar chiar şi pentru asta mi-a trebuit multă răbdare. Se pare că există oameni pe lumea asta (mulţi, de vreme ce Pollock e un mare artist) care consideră că a lua două tuburi, unul cu vopsea albă şi unul cu vopsea roşie, şi a împroşca o coală de hârtie e o formă de artă. Bravo mie, înseamnă că în toate taberele în care m-am bătut cu pastă de dinţi mă exprimam artistic. Acum sper că v-aţi lămurit ce grobian sunt.

Pe seară am ieşit şi am mâncat, şi pe urmă am mai băut nişte beri cu Leuţ şi cu Mihai. Trai neneacă!

New York

Ieri am ajuns în New York, unde stăm până pe 31. Eu n-am mai fost de şase ani, iar Daria n-a fost niciodată. E haios, arată ca în Transport Tycoon şi se şi aude la fel, pentru că lumea claxonează mult mai mult ca în San Francisco. Şi e muuultă lume pe stradă! Sunt taxiuri peste tot, majoritatea maşinilor sunt taxiuri, şi când am ajuns noi pe la 7 seara era o aglomeraţie de zile mari. Stăm undeva prin East Side, ca să putem ajunge pe oriunde prin Manhattan. Azi nu prea ştiu ce facem, decât că mergem la prânz la Google. După-masă probabil o să coborâm prin centru.

Marea mea grijă zilele astea e că deştepţii de la TVRi nu dau meciul Steaua – Stadard şi deci nu cred că avem cum să-l vedem în direct (în schimb îl dau pe al lui Dinamo cu neica nimeni de la Beitar). Aşa că o să sunăm pe la restaurantele româneşti, să vedem dacă ei l-au găsit pe vreun canal. Update: cică îl dau pe TVRi până la urmă, s-au înţeles cu conducerea Stelei. Băieţi buni, una peste alta 🙂

Şi am uitat să precizez că stăm într-o cameră miiică, mică de tot; din toate camerele în care am stat vreodată, doar aia din Paris era mai mică. N-aş fi crezut că în America există camere aşa de mici!

Găzduire pentru poze

Acum vreo două zile am închiriat găzduire pe web pentru pozele noastre, fiindcă se încărcau destul de greu şi pentru că mâncau din banda pentru DEX online. Am găsit un site foarte tare care compară diverse opţiuni de găzduire de la diverşi furnizori: http://findmyhosting.com/. Prin ei, i-am găsit pe unii care cică ar fi buni, http://inmotionhosting.com, şi mi-am luat de la ei un plan cu 30 GB spaţiu pe hard-disk şi 500 GB trafic pe lună. Ar trebui să fie arhisuficient. A durat vreo două zile non-stop să transfer toate pozele noastre de pe calculatorul nostru pe serverul lor, pentru că ne apropiem de 10 GB de poze (să ne trăiască).

Asta înseamnă că puteţi vedea în continuare pozele la locul ştiut, http://catalin.francu.com/Photos, dar ele sunt de fapt servite (invizibil pentru voi) de pe serverul de la InMotion Hosting. Îmi place, se mişcă foarte bine, în mod evident mai repede decât de la noi din sufragerie.

Dex Flex

M-am gândit că poate interesează pe cineva ce mai face DEX online 🙂 N-am lucrat foarte mult la el, dar vreo 10-15 de ore pe săptămână tot am reuşit să adun. Acum scriu tone de cod care o să permită moderatorilor să colaboreze ca să definească gramatica limbii române. Rezultatul o să fie că vom avea declinarea/conjugarea oricărui cuvânt românesc. Cred că avantajele sunt foarte mari, de exemplu:

  • Străinii care vor să înveţe româneşte vor putea vedea cum se declină verbele pe care le învaţă
  • Vom putea (în sfârşit) să producem o bază de date a tuturor cuvintelor româneşti, inclusiv a formelor derivate. Aceasta este una din cele mai dese cereri pe care le primim pe adresa de contact, pentru că lumea are nevoie de un corector ortografic al limbii române, de exemplu, pentru Open Office sau (pardon) Word. Dar deocamdată nu avem decât lista formelor de bază, fără conjugări/declinări, care e insuficientă.
  • În definiţiile din DEX online, utilizatorii vor putea da click pe orice cuvânt pentru a vedea definiţia acelui cuvânt. În prezent, acest mecanism este imposibil pentru că, dacă utilizatorul dă click pe cuvântul (să zicem) „copilului”, noi nu avem de unde şti că forma de bază a cuvântului este „copil”. Dar, dacă avem lista completă a declinărilor, putem recunoaşte „copilului” ca o formă derivată a lui „copil” şi putem prezenta definiţia corectă.

E destul de mult de muncă, pentru că trebuie să scriu un ansamblu de pagini prin care moderatorii să poată defini reguli gramaticale şi părţi de vorbire. Urmează pasul al doilea, şi anume etichetarea fiecărui cuvânt cu una (sau mai multe) din părţile de vorbire astfel definite. Asta ar trebui să meargă mai uşor, deşi avem aproape 300.000 de termeni, dar efortul va fi distribuit. Dacă am cules ultimele 20.000-30.000 de definiţii din DEX într-un an, eu zic că etichetarea tuturor cuvintelor n-ar trebui să ia mai mult de o lună.

M-am gândit şi la un nume pentru sistem şi am găsit unul deosebit de inteligent: Dex Flex! 🙂 Se potriveşte, pentru că este subsistemul din DEX online care se ocupă de flexionarea cuvintelor.

Jocuri de Linux

Foarte ciudat, dar n-am mai jucat World of Warcraft de mai bine de o lună. Cred că pur şi simplu m-am plictisit (deşi a durat mai mult decât cu orice alt joc). În schimb, m-am distrat instalând diverse jocuri de Linux pe care le-am găsit aici:

http://swik.net/game+strategy

Pe lângă FreeCiv, pe care îl joc de multă vreme, m-am uitat la OpenTTD şi la Battle For Wesnoth. OpenTTD e o clonă de Transport Tycoon, care necesită să copiezi grafica şi sunetul din jocul original, dar a rescris totul în rest, astfel încât interfaţa e mult îmbunătăţită. De exemplu, la fiecare vehicul îţi arată viteza curentă, ceea ce face evident care e rostul puterii (la locomotive), de ce e bine să ai şine drepte, să nu cari vagoane în plus etc. Plus că merge în mai mulţi jucători, pe internet etc.

Wesnoth e un joc gen Heroes (turn-based strategy) care, culmea, e inclus în Fedora, dar nu l-am remarcat până acum. Are campanii, merge pe internet, are tot ce-i trebuie.

Jocurile erau singurele chestii pe care continuam să le folosesc pe Windows. Acum, pentru prima dată de când mă ştiu, pot să şterg Windows-ul de pe calculatorul mare şi să scap de plaga asta.

O cameră micuţă, dar de prieteni plină

Sâmbătă seară, cu ceva întârziere, am dat petrecere de ziua mea. În afară de faptul că am luat amplificatorul şi boxele, n-am făcut pregătiri prea deosebite. Am fost la ruşi şi la Trader Joe’s şi am luat diverse chestii de mâncare, care chiar s-au ras. Am dat cu Roomba de cinci ori prin sufragerie, că nu mai dădusem de vreo trei luni (şi de-abia pe la sfârşit a terminat cu stratul de coji de seminţe, păr şi firimituri şi a început să sugă praful din mochetă).

Daria a vrut neapărat să-mi ia tort, aşa că vineri seară am ieşit la o cofetărie din Castro unde mai mîncasem (Sweet Inspiration) şi unde servesc diverse feluri de tort la felie. Am luat unul foarte mişto, aproape fără blat, numai cremă de ciocolată. Şi mi-am făcut şi eu damblalele de geek cu lumânările, pentru că am vrut să cumpărăm 2 şi 8, dar nu mai aveau de nici unele, aşa că mi-am scris vârsta în binar: 11100. S-a distrat casierul, m-a întrebat cine împlineşte 11.100 de ani, dar n-am stat să-i explic 🙂

Cu barul am stat bine, am zis să avem câte un pic din toate. Acum avem şi mai puţin, dar tot din toate, că n-au terminat complet nici o sticlă, şi nu prea mai încap în dulap. Pe lângă asta, am terminat petrecerea cu mai mult vin decât am început-o, pentru că lumea mă ştie de beţiv şi au venit toţi cu sticle de vin (mare parte roşu!). Mai rău e că au rămas tone de cola, sprite şi alte zaharicale, pe care eu de obicei nu le cumpăr, dar acum dacă le am în casă mi-e că le beau.

Vecini n-au prea venit, deşi i-am invitat pe toţi (am pus un afiş la cutiile de scrisori). A fost unul singur, dar i-a plăcut, a stat mai bine de trei ore. Şi tot nu ştim sigur cum îl cheamă 🙂 Vecinul de jos, care venea pilit şi se dădea la toţi băieţii de la petrecere, n-a mai venit, pentru că nu ştiu cum a făcut de-a murit (când am venit din România am găsit zeci de scrisori de-ale lui pe cutiile poştale şi pe toate scria de mână „decedat”). Se pare că l-a lovit un camion, ceva destul de urât.

A fost lume multă! Eu m-am simţit foarte bine şi foarte popular. Nu ştiu lor cât le-a plăcut, că au fost vreo 30-35 la apogeu (toţi în sufragerie şi pe balcon), dar cred că s-au simţit bine, pentru că grosul a plecat pe la 2-3. A doua zi m-am sculat la 8:30 să mă duc la biserică şi nu vă zic ce voce horcăită aveam. Dar, important e că am reuşit să-mi continui existenţa făţarnică, noaptea la chefuri şi ziua la biserică.

Duminică am făcut ceva curăţenie şi seara ne-am dus cu Ovidiu şi Corinne în Mountain View şi ne-am dres cu nişte ciorbă la tailandezi. Azi am mai pus chestii pe la loc şi se poate spune că nici nu se cunoaşte.

Uite şi nişte poze cu cadourile. Am primit cadouri foarte mişto anul ăsta! Potrivit invitaţilor mei, sunt un geek care joacă jocuri pe tablă, se panichează când ajunge în bucătărie, se îmbracă cu „casual athletics” şi ascultă muzică de la anul 1000. Probabil unii din ei au dreptate, dar care?

Poze






Boney M. şi polieleul

Cântă la radio Boney M. — „By the Rivers of Babylon” şi mi-am amintit de o chestie care m-a distrat. La unele sărbători de sfinţi şi prin postul Paştelui, la utrenie se cântă un polieleu, „La râul Babilonului”. Şi primăvara trecută l-am cântat şi noi la biserică şi, când am citit cuvintele, m-am crăcănat de râs (cu pioşenie). E exact ce cântă Boney M.!

Cuvinte Boney M.
MP3 Corul Athos „La râul Babilonului”

Sursa comună este Psalmul 136.