Am terminat de cules liturghia în română!

http://catalin.francu.com/Music/liturghia/

Cel mai bine folosite 200 de ore din viaţa mea 🙂 Teoretic, un cor poate să ducă o liturghie întreagă după cartea asta. Practic, diferite cântece trebuie înlocuite la anumite sărbători cu alte cântece pe care nu le-am cules încă. Dar pentru duminicile obişnuite, e suficient. Şi arată bine de tot! Încă o bilă albă pentru software-ul liber.

Sunt chiar foarte curios cui o să-i folosească compilaţia asta. Eu am făcut-o în primul rând ca s-o folosim la noi la biserică, dar din câte ştiu este unicat (nu cred că a mai avut cineva răbdare să culeagă atâtea partituri şi să le pună pe internet). Nu m-ar mira să o vrea şi alţii.

Se apropie Halloween, care înseamnă că apar filme de groază ca ciupercile după ploaie. De exemplu, vineri pe 13 apare unul (e mană cerească pentru ăştia, să pice vineri 13 înainte de Halloween, ar fi şi păcat să nu lansezi un film de groază în ziua aia). Şi deci te uiţi şi tu ca omul pe un program normal, să zicem la Simpsons sau la alt serial cuminte, şi brusc vin reclamele (din zece în zece minute, evident) şi încep nişte urlete şi nişte imagini de-alea numai cu sânge şi cu diformităţi care vin spre cameră, ca să ştii ce te aşteaptă dacă te duci. Dacă e ca la celelalte categorii de filme, dacă ai văzut reclama, poţi să nici nu te mai duci la film, că în reclamă au băgat deja cele mai tari faze, iar în rest au rămas numai fazele răsuflate.

Ce m-a distrat e că filmele astea de groază, că dacă vezi reclama ţi-e frică să te ridici din fotoliu, sunt „rated PG-13”. Adică o comisie care cu asta se ocupă a evaluat că copiii peste 13 ani pot veni neînsoţiţi la film. Cei sub 13 sunt de asemenea bineveniţi, că doar şi banii lor au valoare, dar trebuie să vină cu mama sau cu tata (tuns de mână la şcoală).

PG-13 este categoria de mijloc pe scara care măsoară cât de rău este un film pentru copii. Categoria cea mai cuminte este G de la „general”, unde are voie oricine. Şi acolo sunt de obicei comedii tâmpiţele şi filme dulcege. Categoria de deasupra lui PG-13 este R de la „restricted”, unde trebuie să vii cu părinţii dacă ai sub 17 ani şi care înseamnă că undeva în film cineva se dezbracă sau cineva spune „shit”. Sau este film străin.

Aşadar, e ok pentru un copil să vadă oameni murind storcoşiţi, dar Doamne fereşte să audă vreo înjurătură sau să vadă vreun sân. Adevărul e că am văzut şi eu unul odată şi nu mi-am revenit trei zile!

Asta din categoria „am voie să mă căsătoresc, să fac copii, să mă duc la război să omor oameni, să fumez, să conduc, dar n-am voie să beau”.

Am plecat de la Google de vreo şase luni şi pot să fac nişte comparaţii interesante între viaţa mea dinainte şi cea de acum. 🙂

În primul rând, e un sentiment extraordinar să nu te mai grăbeşti nicăieri. Când eram la serviciu, nu ştiam ce să fac mai întâi când venea weekendul şi dacă trebuia să mai mergem şi la cumpărături sau să spălăm rufe, era o tragedie. Şi e un sentiment şi mai extraordinar să fie duminică seara şi să nu te apuce disperarea că a mai trecut un weekend şi trebuie să aştepţi cinci zile până la următorul. Mi-e greu să concep cum au rezistat părinţii noştri să muncească şase zile pe săptămână vreme de zeci de ani. Probabil că eram noi copii buni şi uitau de orice greutăţi pentru noi!

Am aflat că sunt o fiinţă esenţialmente harnică şi conştiincioasă 🙂 Reuşesc să fac chestii care se pot numi „muncă” fără să mai fiu obligat. Am aflat şi cât pot eu să muncesc „pe bune”, fără să fie un şef sau o echipă care să mă împingă de la spate: cam 20 de ore pe săptămână (atât muncesc pentru DEX online, în rest se mai adună câteva ore cu alte proiecte). Şi mi se pare că am enorm de mult spor, mi se pare că fac mai mult decât făceam pentru Google în 50 de ore. Dacă aş fi patron, în mod sigur mi-aş angaja toţi salariaţii cu jumătate de normă şi le-aş da voie să şi le distribuie cum vor pe parcursul săptămânii. Iar dacă m-aş mai angaja, mi-aş lua două slujbe cu jumătate de normă.

Am descoperit o faţă nouă a oraşului. San Francisco e complet deosebit în timpul zilei faţă de seară sau de weekend-uri. În primul rând, ziua e soare (anul trecut pe vremea asta, plecam dimineaţa pe ceaţă şi veneam înapoi seara pe ceaţă). Pe urmă, deşi stau aici de patru ani, n-am ştiut că în fiecare marţi la amiază sună o sirenă. Am citit o explicaţie şi am aflat că aşa îşi testează ei sistemul de alarmă în caz de dezastre. Când am avut o programare la dentist am avut surpriza să descopăr că traficul nu e deloc mai fluent în afara orelor de vârf. Motivul? Ies toate camioanele de poştă, de mărfuri, de curăţat străzile, şi opresc pe avarii pe unde au nevoie, ceea ce face o bandă inutilizabilă. Nu mai avem niciodată probleme la spălat rufe (avem o maşină de spălat şi un uscător la 12 apartamente). Înainte, spălam serile sau în weekend, la fel ca toţi vecinii, şi de multe ori nu găseam maşina liberă. Acum spăl când vreau eu, după ce pleacă bărbatul la serviciu şi copiii la şcoală 🙂

Şi, pentru că toate conversaţiile mele de la o vreme încoace încep cu „şi nu te plictiseşti?”, răspund pentru referinţă. Ba da, e groaznic. Dimineaţa mă duc la magazin şi cumpăr o jumătate de franzelă. Pe urmă iau poşta, scot plapuma pe fereastră la aerisit şi îmi sun toţi prietenii ca să-i ţin de vorbă. Pe urmă mă uit pe vizor sau pe geam, să văd cine mai intră şi iese din clădire. După aia scriu un post kilometric în blog şi îmi găsesc un motiv să mă duc iar la magazin. Şi aşa se târâie zilele una după alta. Vorba lui Cristi, omul e prin definiţie o fiinţă plictisită, noroc cu serviciul că ne mai ţine de urât!

Serios vorbind, nu mi-amintesc vreo secundă în care să mă fi plictisit. Am pierdut vremea din greu, dar nu m-am plictisit 🙂 Lista cu chestii de făcut de-abia acum a explodat, că înainte, dacă-mi venea vreo idee, nici nu mă mai oboseam s-o trec pe listă, că ştiam că n-o să am timp.

Una peste alta, mi se pare un experiment extraordinar pe mine însumi: ce face omul cu timpul lui când este absolut liber.

Daria şi cu mine aniversăm azi patru ani de căsătorie. Mai exact de la cununia religioasă, aleasă ca punct de referinţă, că pe aia civilă am făcut-o pe 19. Partea proastă în asta e că trebuie două cadouri (şi mă dau cu capul de pereţi până-mi vine o idee, darămite două), dar partea bună e că dacă uit vreodată de ziua de 19, pot să o dreg şi să mă prefac că am un cadou cu totul special pentru 29. Nu că s-ar fi întâmplat vreodată, ahem.

Şi, ca s-o dezvăţ pe Daria să mai aştepte cadouri la diverse ocazii, diseară mergem la un concert de chitară clasică. Să vedem cum o fi. Din cele trei-patru CD-uri de chitară clasică pe care le-am ascultat la viaţa mea am ajuns la concluzia că depinde mult de interpret (Segovia de exemplu mi s-a părut neegalat). Sper să găsim locuri lângă uşă, pentru orice eventualitate.

Şi dacă tot veni vorba de muzică clasică, am rămas mască să aflu că Bellini este (şi) o băutură. Eu credeam că e numai un compozitor, altfel strică complet bancul (cu tipul care se duce la un restaurant de cinci stele şi-l întreabă pianistul, „Doriţi Rossini sau Bellini, domnule?”, la care el răspunde „Mai bine un Martini”).

Zilele trecute m-am ocupat să migrez serverul dexonline.ro în România. Aşa că dacă mă mai oftic pe el trebuie să vă rog pe unul dintre voi să vă duceţi să-i daţi şuturi, că eu nu mai ajung. A fost un proces foarte interesant (şi mai continuă, aşa că mai e loc destul pentru surprize).

Am bătut palma cu nişte băieţi din Cluj, Elvsoft. De-a lungul timpului am mai primit oferte de găzduire, iar când am început chiar să caut găzduire, ei au fost cei mai prompţi şi cei mai profesionişti. Desigur, rămâne să vedem cât de prompţi or să fie când o să fac eu vreo prostie şi o să moară serverul la două noaptea 🙂

În primul rând, am periat foarte mult codul ca să fie mai uşor să creez „mirror”-uri (un mirror este o copie fidelă a unui site). Serverul principal va fi cel din România, dar vreau să păstrez o copie şi aici (botezată voronet.dexonline.ro, deşi poate o să caut un nume mai inspirat de genul sufragerialuicatalin.dexonline.ro). Şi mai avem o copie găzduită de Siveco, la dictionare.edu.ro. Şi aceste mirror-uri trebuie să ştie să-şi ia singure cea mai nouă versiune a codului şi a bazei de date, şi deci am avut ceva de muncă la asta. Motivul pentru care vreau să am mai multe mirror-uri este că legătura merge mai repede dacă serverul e mai aproape, sau măcar de aceeaşi parte a oceanului.

Pe urmă, oamenii de la Elvsoft mi-au pus la dispoziţie un calculator cu altă distribuţie de Linux decât ce foloseam eu (CentOS în loc de Fedora). Unele din programe nu erau instalate, altele aveau versiuni diferite, etc. Deci am stat vreo zi să configurez chestii şi să mă asigur că noul server merge bine (cu un nume temporar şi cu o bază de date de test).

Pe la 7 dimineaţa ora României am început operaţia. Dificultatea cea mare este că poate dura între un sfert de oră şi două zile pentru ca toate calculatoarele de pe internet să afle noua adresă a serverului. În acest interval, vizitatorii din toată lumea care tastează „dexonline.ro” în browser pot ajunge la mine în sufragerie sau la Cluj. Deci trebuia ca ambele servere să meargă. Dar moderatorii au dreptul să modifice definiţiile, ori modificările făcute în două locuri diferite se puteau bate cap în cap. Aşa că am dezactivat moderarea în acest interval. Şi am pus un mesaj mare şi roşu în pagina principală, să ştie lumea ce se întâmplă.

Mutarea în sine a fost banală, pentru că aveam deja scripturile făcute (un „script” e cam orice program administrativ, care mută fişiere de colo-colo). După vreun sfert de oră, deja la mine se propagase informaţia în DNS-uri şi deci am putut să tastez „dexonline.ro” şi să văd că chiar merge. Acum totul arată bine, mă uit în logurile de pe ambele servere şi deja majoritatea vizitatorilor au migrat pe noul server (un „log” e un fişier unde sunt trecute toate accesele la un server). Şi noul server e mult mai rapid! Unele căutări complexe care la mine durau 3-4 secunde aici durează sub o secundă.

Probabil mâine când mă scol o să găsesc o droaie de emailuri care-mi spun că ceva nu merge şi o să descopăr că am uitat ceva (aşa e de fiecare dată). Dar în esenţă, ne-am mutat în România!

Gata, promit să mai scriu şi chestii netehnice. De exemplu, ăştia de la Scientific American au scos un număr întreg despre petrol, încălzirea globală, codoi şi criza de combustibil. Ori eu am citit astă-vară „State of Fear”, o carte de Michael Crichton în care el tratează problema foarte sceptic şi susţine, cu referinţe la sute de articole ştiinţifice, că nu avem dovezi clare că temperatura globală creşte şi că ecologia este o ştiinţă bântuită de influenţe politice. Nu vă mai spun ce oripilaţi au fost toţi ecologiştii şi ce i-au terfelit cartea. Şi vreau să încep să citesc din articolele la care face el referire, că doar şi-aşa mă plictisesc îngrozitor de când nu mai am serviciu, nu?

Na, că tot tehnic a ieşit.

Mi-a luat câteva zile să învăţ să lucrez cu Lilypond, dar rezultatele sunt fenomenale! Partiturile care rezultă şi integrarea cu restul cărţuliei (că sunt şi bucăţi de text) sunt incomparabil mai bune decât orice altceva am încercat, inclusiv versiuni demo de la programe de sute de dolari. Uite ce am făcut până acum (laudă-te gură):

http://catalin.francu.com/Music/liturghia/

Ceea ce vreau eu este destul de complex, pentru că vreau să tehnoredactez partituri în contextul unei cărţi. Asta înseamnă că unele partituri trebuie sparte în mai multe pagini în funcţie de cât loc există pe acele pagini. Din cauza asta, aveam nevoie de un editor de partituri care să ştie să se integreze cu editorul de texte. Şi exact asta face Lilypond, se integrează cu LaTeX.

În spiritul hipioto-comunist al software-ului liber, am decis şi eu ca documentul rezultat să fie liber disponibil oricui vrea să-l folosească (asta vrea să spună notiţa de la pagina 2).

Şi ceva noutăţi de ordin tehnic, ca să nu credeţi că îmi petrec zilele numai la fotbal şi la dentist.

Zilele astea m-am urnit să caut un soft ca lumea (GPL) de tehnoredactat muzică (partituri). De ani de zile facem repetiţii cu corul bisericii şi săraca dirijoarea noastră se ocupă singură de tot: ea găseşte partituri, ea le xeroxează, le leagă în volume pentru fiecare din noi etc. După care îşi dă seama că una din ele trebuie cântată în altă cheie şi începe să facă însemnări prin toate volumele astea, şi e o mare bătaie de cap. Şi am tot vrut să culeg toate cântecele noastre (care înseamnă o liturghie întreagă şi alte cântece cântate la ocazii). O vreme am lucrat cu mup, dar are multe probleme peste care n-am putut să trec. Nu e free software, deşi codul-sursă e disponibil (ei pun un banner mare pe fiecare pagină dacă nu cumperi versiunea comercială, dar evident că dacă îţi dau codul-sursă, protecţia lor e banal de spart). Şi nu redă absolut deloc caractere româneşti, deci toate partiturile arată nasol.

Am încercat şi software de Windows, dar nici unul nu prea mi-a plăcut. Acum am găsit un soft care arată chiar beton, Lilypond, dar e foarte complex şi e mult de învăţat la el. Practic e un limbaj de programare de sine stătător. Dacă aş reuşi să fac toată liturghia de la un cap la altul ar fi o chestie unicat, că nu există aşa ceva pe internet. Mai ales că partiturile sunt pe patru voci, deci dacă ai un cor bun (cam cum avem noi, dar mai bun) sună foarte bine.

Zilele astea am trecut mai des pe la dentist şi m-am gândit să dau raportu’, că doar despre asta nu povestisem până acum.

În primul rând, mă mir de fiecare dată câte practici au ăştia aici pe care eu în România nu le aud nici măcar pomenite în treacăt (e drept că în România nu prea călcam pe la dentist, că mi-a luat ceva să înţeleg că alţi dinţi nu-mi mai cresc). De exemplu, ăştia aici recomandă detartraje la şase luni, şi cam orice asigurare ţi-ai lua îţi acoperă două detartraje pe an, deci lumea chiar se duce. Pe urmă, absolut orice dentist îţi spune să foloseşti aţă de dinţi, ba chiar după fiecare masă. Eu până n-am ajuns în America chiar n-am ştiut că există un asemenea obiect ca aţa de dinţi, credeam că dacă nu ajungi cu scobitoarea, aia e, aştepţi până se cariază.

Zilele astea m-am dus la dentist pentru „deep cleaning” sau „curăţare în adâncime” (ca reclamele la detergenţi). Asta înseamnă că te râcâie pe dinţi pe sub gingie, adică de acolo de unde dintele nu se mai vede. Ca să vadă dacă ai nevoie de aşa ceva, îţi înfig un fel de ac gradat pe la fiecare dinte ca să vadă până unde intră. Şi dacă intră mai adânc de 3-4 milimetri cică e de rău, că se formează pungi de bacterii şi aşa apare gingivita. Dar după o curăţare din asta în adâncime, pungile alea se închid şi bacteriile mor de necaz.

Şi mai am şi acum de tras cu unul din nervii pe care mi i-am scos în România (aici se numeşte „root canal”, nu mai ştiu la voi la rumanesht cum spuneaţi). Nu mi-e clar care-i diferenţa între cum operează aici şi acolo (pe lângă materiale). Cred că cei din România, după ce scot nervul, nu umplu canalele alea cu nimic şi deci există posibilitatea să se degradeze mai departe. Aici le umplu frumos, le şi bătătoresc cu lopăţica, dar se pare că la mine a fost cam târziu, deşi mi-am refăcut amândoi dinţii cu probleme, dar unul din ei s-ar putea să fie irecuperabil.

Şi deci există o probabilitate ca în următorii câţiva ani să-mi pierd primul meu dinte (în afară de o măsea de minte care nici până azi nu mi-a crescut). Dacă vreţi poze cu el amintire să-mi spuneţi, am nişte radiografii, o splendoare.

În rest nimic nou, mă oftic că ProTV Internaţional nu dă meciul de mâine al Stelei, şi nici pe Setanta nu-l dau. A, şi am slăbit sub 80 de kile (de vreo şase luni mă învârteam pe la 82-83). Aşa că sunt pe drumul cel bun (către 90-60-90).

Astea-s cuvintele dintr-o melodie de Pink Floyd. Care-i legătura? Păi, ne-am instalat şi noi DirecTV, televiziune prin satelit. Mă săturasem de mult de Comcast (prin care am avut cablu până acum) pentru că au servicii de cacao şi pentru că cresc preţul cu câţiva dolari, din când în când, fără nici o explicaţie.

Aşa că ne-am instalat antenă şi am luat şi un pachet TV cu mai multe canale. Vorba lui Cristi, dacă vreau să mă uit un sfert de oră la TV, să ştiu că am sigur ceva la care să mă uit, nu doar canale cu reclame 3 minute din 10. Mai ales, ne-am pus Setanta, care este un fel de Diamantul Coroanei în materie de canale TV, costă el singur $13/lună, dar dau foarte mult fotbal european (inclusiv calificările Euro 2008 şi meciuri din Liga Campionilor). Azi de exemplu m-am uitat printre picături la Franţa-Italia şi Irlanda de Nord – Spania. Evident că am pierdut toate golurile…

„Ca calitate” deocamdată nu-s prea încântat. Avem unele canale HD, care se văd bine, dar multe din cele normale se văd topit. Cred că instalatorul care a venit nu s-a ostenit prea tare să potrivească antena. Dar nu-i nimic, îl mai chemăm…

Acum să vedem cine are dreptate, eu sau Daria! Daria spune că o să ne uităm mult mai mult la televizor, dar eu zic că o să ne uităm mai puţin, pentru că nu mai trebuie să suportăm reclamele. Deocamdată Daria câştigă la scor, dar de-abia îl avem de o zi şi trebuia să văd cum merge, nu?

La vreo patru ani de când am aflat de Gmail (înainte chiar să apară pe piaţă, ha!), am renunţat şi eu în sfârşit la Pine şi am trecut la Gmail. Pine este un program foarte simplu de email, în mod text. L-am folosit din 1995 şi la Google eram chiar unicul care folosea Pine şi nu trecuse la Gmail, dar acum am nevoie de suport mai bun pentru diacritice, pentru că corespondez foarte mult în legătură cu DEX online. Şi Pine e bou în privinţa asta, în loc de ă î â ş ţ apar tot felul de maimuţoi. Plus că Gmail are funcţii de căutare mult mai bune.

Mai e şi problema că am tot avut probleme cu serverul de acasă în ăştia cinci ani de când îl am şi nu ştii când îl apucă să crape fix a doua zi după ce plec în concediu. Aşa ştiu că măcar poşta e în siguranţă.

Deocamdată sunt foarte sceptic în privinţa lui Gmail. Ca întotdeauna, eu trebuie să fiu mai cu moţ şi am nevoie de chestii cărora majoritatea utilizatorilor nu le duc lipsa. De exemplu, nu pot să şterg attachmenturile unui mesaj, dar să păstrez mesajul în sine, ceea ce eu fac tot timpul (dacă primesc de exemplu un mesaj împreună cu un mp3 sau un alt fişier). Şi dacă vreodată o să mă răzgândesc şi o să vreau să trec înapoi la Pine, nu e evident cum o să pot face asta, pentru că va trebui să-mi transfer toată poşta înapoi de la Gmail. Dar mă rog, am zis să încerc şi eu Gmail, să văd care-i marea minune.

Mi-a luat ceva să-mi transfer poşta de acasă pe Gmail (am făcut bounce la toate mesajele, şi am vreo 15.000 – 20.000 salvate). Şi uneori nu ajungeau toate, şi trebuia să o iau de la capăt cu unele foldere… Dar am făcut-o şi pe asta cu bine.

În rest aşa şi aşa. Am fost azi la dans şi am constatat că ne-am prostit de tot dacă am chiulit o săptămână, parcă nu ne mai ieşea nimic. Iar de România – Bulgaria, ce să mai zic, am început calificarea bine de tot!