M-ar fi interesat să-mi cumpăr un Telverde. Adică să plătesc eu când mă sună lumea. În State, echivalentul sunt numerele cu 1-800, care costă cam 5¢/minut, indiferent dacă ești sunat de pe fix sau de pe mobil, eventual cu un plan minim lunar de 2-3$ (nu abonament, ci plan, în sensul că de banii ăia poți vorbi, dar dacă vorbești de mai puțin de 2$ plătești 2$). În România, tarifele Telverde sunt bubuitoare: 33€ doar abonamentul (dacă vrei să îți alegi tu numărul), plus 5€ pentru destinația aleasă. Nu știu care-i ideea cu 5€/destinație. Ce altceva aș putea face? Să redirecționez apelul în eter ca să economisesc 5€? Pe lângă asta, convorbirile costă cam 5¢ dacă vin din rețele fixe sau 13¢ de pe mobil.

Ce-i cu prețurile astea nebune? Și-au pierdut grecii arta de a face comerț? Și, că tot veni vorba, de ce se numește Telverde „serviciu avansat” când orice absolvent de Electronică îți poate face o centrală cu toată funcționalitatea Telverde?

Suntem în Salta de vreo două zile. Salta este un oraș de vreo 400.000 de locuitori la 1.100m altitudine, la poalele Anzilor. E frumușel, mare și nu prea, cu o piață mare în centru și multe terase. Și vremea ține cu noi. Fiind aproape de tropice, aici au fost mereu peste 25 de grade ziua, mult mai bine decât în Buenos Aires. Seara e o plăcere să stai la o berică, deși localnicii sunt destul de insistenți, vin mereu la masa ta să-ți vândă ceva (de la un artist chiar am cumpărat ceva, că știa să-ți spună o poveste ca să-și vândă marfa). În rest, ne-au oferit serviciile vreo șase lustragii de pantofi și mulți alți vânzători de nimicuri frumoase, din cele pe care le pui pe un raft și pe urmă le bombăni când ștergi praful.

Ieri am făcut o excursie lungă de tot. Ne-am trezit la 04:45, ca să fim la 05:50 la locul de întâlnire. Ne gândeam că tot orașul o să doarmă, dar aiurea, orașul încă nici nu se culcase. Erau străzile luminate și pline de lume. Autobuzul care ne-a luat era de fapt un fel de camion de safari, cu trape deasupra scaunelor, pe care le-am folosit din plin. Era un Mercedes modificat de un inginer german care a venit la Salta și i-a plăcut așa de mult, că n-a mai plecat. Primul drum a fost către San Antonio de los Cobres („al cuprului”), un oraș minier la 3.750m altitudine. Drumul a fost foarte interesant, printre munți. Pe același traseu există și o linie de tren foarte pitorească, un fel de mocăniță de-a lor. Din păcate, nu ne-am întâlnit cu trenul, pentru că este unul singur pe zi și noi am plecat înaintea lui. Dar i-am văzut efectele: am oprit într-o gară pe traseu unde puținii localnici își desfăceau tarabele cu obiecte artizanale în așteptarea turiștilor.

În San Antonio, ghidul ne-a rugat să nu dăm bani copiilor, ca să nu-i obișnuim să fugă de la școală ca să vină la cerșit. Mai ales, ne-a rugat să nu le dăm dulciuri, pentru că orașul are 5.000 de locuitori, dar un singur dentist. Când am oprit acolo vreun sfert de oră, am fost pur și simplu asaltați de femei și copii care voiau să ne vândă lucruri, de obicei din lână de lamă sau de alpaca: mănuși, ciorapi, căciuli sau împletituri de jucărie. N-am rezistat, am luat și noi câte ceva (chiar erau frumoase).

După San Antonio, ne-am oprit la un cătun numit El Mojón („piatra de hotar”) să luăm prânzul. El Mojón este, mai degrabă, locuința unei familii care stă acolo de 60 de ani. Au tot soiul de acareturi, inclusiv o cămară făcută din sare, care reflectă razele solare și ține interiorul rece. Și-au făcut și biserică, dar preotul vine să slujească o singură dată pe an și atunci fac tot ce au de făcut, nunți, împărtășanii și celelalte. În mijlocul bătăturii era un glob uriaș făcut din sârme, de care stătea legat un telefon celular (probabil singurul mod de a obține un semnal în lipsa semnalului). Iar apa și mâncarea se puteau încălzi, la nevoie, în focarul unei parabole uriașă de metal. În aceste condiții, totuși, am mâncat pe cinste, niște empanadas cu carne de capră și niște chiftele de lamă cu orez.

După prânz, am luat-o spre nord prin podișul andin și am ajuns la o salină de suprafață. Am mai văzut eu așa ceva, dar asta era mare, nene, peste 200 km². Te uitai în toate direcțiile și vedeai numai sare. Și era o lumină, exact ca pe zăpadă. Puteai să cumperi și obiecte artizanale, evident făcute din sare, ceea ce am și făcut. Rămâne să vedem dacă o să le priască în România, unde umezeala e alta (aici în podiș plouă 5cm de apă pe an).

Pe drumul spre casă, am ajuns la altitudinea maximă de 4170m. Așa am făcut eu două lucruri noi și nemaipomenite într-o zi: am urcat prima oară peste 4.000m și am mâncat carne de lamă, tot pentru prima oară, dar sper că nu și ultima, pentru că a fost foarte bună, cam ca oaia, așa.

Am încheiat cu o coborâre de 2000m pe un drum de 22km (n-am mai pomenit pantă de 9% care să dureze atât) și o mică oprire în Jujuy, de unde am mai cumpărat câteva prostii, că deh, turiști suntem.

Mâine iar ne trezim devreme, ne-a plăcut așa de mult că mai vrem o dată, dar în altă parte.

În emisfera sudică, colecțiile de toamnă apar în februarie, iar cele de primăvară în august. Or fi cu șase luni înaintea modei sau în urma ei?

În emisfera sudică, în general, ora de vară se aplică din octombrie/noiembrie până în martie/aprilie. Argentina, în particular, nu schimbă niciodată ora; au încercat, dar nu le-a ieșit bine.

În emisfera sudică, mușchiul crește pe latura de sud a copacilor.

În emisfera sudică se văd cu totul alte stele. Carul Mare, Carul Mic și Steaua Polară nu se văd aproape niciodată, aproape de nicăieri.

În emisfera sudică, soarele răsare la est, descrie un arc de cerc spre nord, apoi apune la vest (în emisfera nordică, soarele trece pe la sud). Asta m-a derutat în timpul unui traseu, pentru că, din reflexele dezvoltate în emisfera nordică, mă așteptam ca soarele să fie la sud-vest la 4 după-amiază, când el de fapt era la nord-vest.

În România, șoferii trec pe galben, portocaliu și uneori mușcă și roșul. În Buenos Aires este exact pe dos: șoferii opresc grijulii imediat ce se face galben, iar cei de pe strada perpendiculară pornesc când la ei este încă roșu. O fi și asta de la emisfere?

În emisfera sudică, apa se scurge din veceu rotindu-se exact la fel: într-un sens dictat de geometria vasului și de orientarea jeturilor de apă, nu de forța Coriolis, care este neglijabilă. Ha!

Buenos Aires e în continuare frumos, dar marți și miercuri a plouat mai tot timpul. Așa că, ce să facem, am fost pe la cumpărături. Dar am făcut și lucruri utile; am văzut o expoziție de Steve McCurry, am fost la MALBA (Muzeul de Artă Latinoamericană), am fost la un spectacol de tango la El Viejo Almacen și am făcut câteva plimbări prin Recoleta, un cartier foarte verde, în ciuda ploii. Și între fiecare două activități ne-am oprit la o berică, să nu ne surmenăm.

Ultimele 3 nopți le-am petrecut în Bariloche, un orășel la sud-vest de Buenos Aires, aproape de granița cu Chile, și am avut multe aventuri drăguțe. Într-una din zile am fost la Villa la Angostura, un sătuc pe nordul lacului de unde pleacă tot felul de bărci și trasee turistice. Am luat și noi o barcă de-a lungul peninsulei la sud de oraș și ne-am întors pe jos, 12 kilometri. Toată peninsula este un parc național, botezat Arrayanes după arbuștii pe care îi conține.

Într-una din seri am luat o cină mai dichisită decât de obicei. Mâncarea e bună oriunde te duci, dar în seara respectivă am avut parte și de o servire interesantă. Am făcut rezervare la o pensiune unde am fost aproape singurii clienți la cină, iar proprietarul ne-a gătit după rețetele mamei lui, cu aperitiv, cu desert, cu băuturi, de abia ne-am mai întors treji acasă. În afară de noi șase, mai luau cina un cuplu, dintre care ea lucra la Google. Ca să vezi.

În ultima zi am luat-o mai ușor, am condus de-a lungul unui circuit unde poți să parchezi din loc în loc și să admiri priveliștea. Chiar a fost mai frumos decât mă așteptam, pentru că lacul Nahuel Huapi are multe golfulețe și peninsule și arată splendid de sus (n-am poze încă…). Am fost și cu prietena noastră la un salon de masaj, pentru că își făcuse programare, așa că am avut 90 de minute să admirăm salonul. Avea o concepție artistică deosebită, cum n-am văzut nicăieri în România. Spuneam eu că seamănă Argentina în multe privințe cu România, dar la capitolul ăsta cred că ne-au depășit. N-am văzut la noi designuri așa frumoase ca aici, deși funcțional cam tot aia era, o saună și un salon de masaj.

Aseară ne-am văzut și cu doi prieteni foarte buni – îi las pe ei să se semneze dacă nu vor să rămână anonimi. 🙂 Mi s-a părut întâlnirea secolului, pentru că ei bântuie prin toată America de sud și nu m-am obosit să le scriu, că mi s-a părut șansa zero să ne intersectăm. Dar ieri eram prin Bariloche, iar ei au citit postul meu anterior și mi-au dat repede un SMS. Așa că aseară am băgat niște fripturi împreună.

Mă distrează câinii vagabonzi de pe-aici. Sunt foarte mulți, deși nu chiar așa de mulți ca în București. Sunt ceva mai bine educați, dar și ei latră aiurea la te miri cine. Cei din Bariloche erau haioși pentru că se atașau de câte un turist și îl urmăreau până departe, parcă își căutau stăpân. Pe noi ne-au urmărit unii 12 kilometri, întreg traseul din Arrayanes. Dacă îi mai și mângâi, chiar nu mai scapi de ei.

Azi am zburat înapoi în Buenos Aires, unde stăm 5 nopți. Gata, plecăm în oraș. Scuze, sună cam mecanic, dar scriu mereu pe fugă. O să am și poze și atunci o să arate mai bine. 🙂

Am ajuns în Argentina! Am stat prima zi în Buenos Aires, iar azi dimineață am zburat spre Bariloche, unde stăm câteva nopți (după care Buenos Aires din nou, după care Salta, Buenos Aires pentru o ultimă noapte și apoi acasă). E o țară interesantă și aveam o teorie (bazată pe nimic) că seamănă în multe privințe cu România, ceea ce începe să se confirme.

Primul lucru care m-a șocat este cum se conduce aici. Șoferii fac multe tâmpenii, dar diferite de cele din România. Am simțit că trec pe lângă un accident de zece ori în vreo 12 ore. Multe intersecții (în afara centrului) sunt complet nesemnalizate. Încă nu m-am prins cine cedează cui, dar cumva ei se înțeleg (cred că strada mai largă are prioritate, dar nu sunt sigur). În aceleași intersecții lipsesc cu desăvârșire trecerile pentru pietoni. Presupun că asta înseamnă că pietonii au prioritate, dar șoferii nu par a fi de acord.

Mâncarea e bună. N-am încercat încă nimic altceva decât vacă sau miel cu cartofi, dar vă anunț când încerc și altceva. 🙂 Le frig cam tare, dar dacă ceri în sânge, ți-o aduc făcută mediu spre bine, ceea ce e perfect.

Sunt foarte multe mașini europene în Argentina; e chiar un sentiment ciudat, la capătul opus al Pământului. Și în special, sunt o grămadă de Renault 12, cele care arată exact ca Daciile vechi. Multe din mașini au o sticlă sau un bidon de plastic lipite pe capotă, ceea ce credem că înseamnă că sunt de vânzare (nu ne-am lămurit încă).

La un magazin am făcut diverse cumpărături și vânzătoarea n-a avut rest să-mi dea, așa că mi-a dat o caramea. 🙂

În prima seară am fost la un spectacol de tango și a fost drăguț. Erau trei cupluri de dansatori și o orchestră cu cvartet de corzi, pian și acordeon, plus un vocalist (dat cam tare). Andreea spune că a fost cam turistic, în sensul că au cântat numai tangouri celebre. La acel local am făcut două comenzi, una înainte de show și una în timpul showului și de ambele dăți nota ne-a fost scrijelită pe un șervețel, ceea ce mă face să cred că am plătit-o la negru. 🙂

Aproape toată lumea vorbește engleză aici. Am fost chiar impresionat, pentru că noi știm spaniolă și nu prea, dar pe oricine am întrebat ceva a știut două vorbe în engleză ca să ne îndrume. Și altceva ce mi-a plăcut la ei e că stau la coadă la autobuz (coadă în formă de linie, nu meeting spontan).

Argentina folosește un format cu trei litere și trei cifre pentru plăcuțele de înmatriculare, ceea ce înseamnă că pot genera 17 milioane de numere într-o țară de 40 de milioane de locuitori. Mi se pare interesant.

Gata, trebuie să fug. Azi suntem în Bariloche și fugim nu știu unde pe o insulă pe lac.

N-am mai scris de mult, ceea ce înseamnă că nu m-a mai iritat nimic suficient. 🙂

În ultima lună ne-am culturalizat. Am fost la două piese de teatru, Inimă de câine (woohoo) și Capra sau cine e Sylvia (d’oh!). Prima mi s-a părut bine transpusă după nuvelă, deși am citit nuvela acum 13 ani și nu mi-o mai amintesc așa bine. Piesa cu capra e ciudată, în sensul că am râs, am glumit, dar în final n-am înțeles care e mesajul. Că zoofilia e rea? Știam deja, că mă uit la CSI.

Am fost și la două concerte. Primul a fost la Ateneu, o pianistă de 16 (!) ani, Adela Liculescu, cu 4 sonate din clasicisim, romantism și simbolism. Dincolo de frumusețea interpretării, este o experiență care te pune pe gânduri, să vezi cum cineva a făcut cu viața lor de 16 ani mai mult decât ai făcut tu în 31. Sigur, egoul meu mă liniștește 🙂 și-mi amintește că nici eu n-am trăit chiar degeaba, dar oricum, am rămas impresionat. Celălalt concert a fost Tudor Gheorghe la Sala Palatului. A fost reușit, chiar și pentru așteptările mele, care erau ridicate. Ce nu știam despre el este că are așa o limbă ascuțită. N-a uitat să ia în răspăr nicio meteahnă a societății noastre și am avut și senzația (doar vag, așa) că nu-i plac bucureștenii.

Printr-o înlănțuire cursivă a narațiunii, să mă laud și că am început să beau borș. La început am luat o sticlă de la Cora, ca să-mi fac damblaua, dar mi-a plăcut așa de mult, că acum îmi tot cumpăr. Aproape nu mai beau deloc apă și la unele din mese am început să-l prefer chiar și vinului…

În rest, n-am așa multe de povestit și pentru că sunt destul de absorbit în munca la DEX online. Sunt câteva lucruri de nivel înalt pe care le-am tot ignorat de multe luni sau chiar ani și au început să doară. Am adăugat în sfârșit un cache pentru PHP, pentru că loadul pe server ajunsese la 15-20 la orele de vârf și 4-5 noaptea. Sună banal, dar ia încercați voi să recompilați PHP prin SSH cu un load de 5. 🙂 Și am făcut restructurări mari la cod, pentru că îl scrisesem începând de prin 2003, pe măsură ce învățam și limbajul PHP, și era scris cam cu picioarele. Am vrea să angajăm un programator pentru DEX online, dar nimeni nu s-ar fi băgat să preia codul în starea deplorabilă în care era.

Una peste alta, timpul trece, leafa… timpul trece.

(Sursa: ibiblio.org)

Oamenii ăștia votează. Și când nu votează, fac copii care să voteze. Și când nu fac nici asta, scriu comentarii imbecile la articole de bun simț.

I-am promis fratelui meu că pun un link către o asociație pentru prevenirea abuzurilor fiscale în care s-a înscris (și nu de plăcere) și m-am gândit că poate scriu și câteva cuvinte despre asta. Statul român, nemaiștiind de unde să scoată bani, s-a gândit să colecteze un pic de taxe ilegale. A apărut un articol în Gândul despre acest impozit și despre câțiva oameni afectați, articol pe care l-a disecat și Mircea Badea (minutul 07:30). E ceva să vorbească Mircea Badea 5 minute despre tine și să zică de bine!

Subiectul în sine mai e cum mai e: o nedreptate a statului, care colectează ilegal TVA pentru tranzacții imobiliare de la persoane fizice, și retroactiv pe deasupra, și după ce a dat asigurări că nu va face asta. S-au mai văzut abuzuri și slavă Domnului că am intrat în Uniunea Europeană și există instanțe superioare care, după ani de procese, măcar îți dau dreptate.

Ce m-a lăsat înmărmurit, însă, au fost o parte din comentariile de la articolul din Gândul. Vi le recomand, chiar dacă este o corvoadă să le citești (nu oricine înțelege conceptul „după punct se pune literă mare”), dar sunt extrem de grăitoare pentru mine, care chiar mă cred patriot. La mine în cap, când zic „concetățean”, mi se proiectează o imagine cu o mulțime de oameni uniți care iau Plevna, sau ară niște holde mănoase, sau poate mă așteaptă pe la ei pe-acasă să-mi dea pâine cu sare. În realitate, mulți dintre concetățenii mei sunt niște distruși. Comentariile lor variază de la „’re-ați-ai dracu’ de americani, ați votat cu Băsescu” până la „în America vă băgau direct la pușcărie și ați crezut că aici vă merge”.

Cum schimbi lucrul ăsta? Cum convingi oamenii să asculte înainte să-și facă o părere? Cum îi faci să nu-i urască din principiu pe cei împliniți, doar pentru că ei înșiși s-au ratat? Cum le explici concepte ca taxele, constituționalitatea legilor, dubla impozitare, separarea puterilor în stat, înainte să le ceri un vot? Căci până la urmă votul lor este egal cu al meu și asta mă neliniștește.

Una din ideile mele fixe este că GNU/Linux nu se va răspândi până când măcar una dintre distribuții nu va deveni cu adevărat simplu de instalat, întreținut și folosit de către omul de rând. Cel care vrea un calculator ca să stea pe email și să deschidă bancurile și pozele pe care i le trimit prietenii.

De aceea, mă bucur când se mai ivește ocazia să instalez un sistem nou, pentru că pot să reevaluez situația. Ieri și azi am instalat Ubuntu Karmic pe un calculator nou, un Dell Optiplex. Iată câteva impresii asortate și concluzia mea la sfârșit.

– Am făcut instalarea cu un CD minimal, iar pachetele le-am tras prin rețea. O primă problemă a fost că installerul nu știa să folosească monitorul lat (aspect 16:10). Lățimea era corectă, dar pierdeam căteva linii de text sus și jos. Au fost situații când chiar am avut nevoie să le pot vedea și a trebuit să tot ajustez poziția verticală a ecranului. 🙂

– Instalarea a mers (aproape) șnur. Un utilizator simplu ar putea să facă asta fără probleme cu un CD de instalare. Eu am avut un necaz pentru că am instalat pachetele prin rețea și, din nu știu ce motiv, mirror-ul din România avea niște inconsistențe. Am reluat instalarea cu mirror-ul din SUA și a mers perfect. În 30 de minute (la a doua încercare) instalasem un sistem standard cu Gnome, Firefox și OpenOffice, cu user creat, cu diverse setări, cu totul la cheie.

– Am dus calculatorul acasă la prietenul căruia i-am făcut instalarea. Acolo, surpriză: Ubuntu Karmic are un bug, nereparat de trei luni, care împiedică conectarea la rețea prin PPPoE (conexiune cu username și parolă). Soluția „out of the box” a lui Ubuntu este Network Manager, care nu merge. Soluția alternativă (pppoeconf) merge, dar eu nu știam de ea la momentul respectiv. Așadar, am observat pur și simplu că nu se poate conecta la rețea, l-am depanat vreo oră, apoi am plecat acasă.

– Acasă am aflat că bugul este cunoscut și comunitatea Ubuntu este șocată cum Karmic s-a putut lansa cu un asemenea bug grosolan. Am găsit soluții, dar multe din ele erau ciclice, în sensul că îți cereau să instalezi ceva de pe internet ca să-ți meargă legătura la internet. Soluția pe care am folosit-o a fost să rulez pppoeconf ca să mă leg la internet, apoi să instalez o versiune mai nouă de NetworkManager dintr-un repository diferit, pentru că Network Manager este o soluție elegantă și voiam să-l fac să meargă.

– La cererea utilizatorului, am mai făcut diverse modificări care au mers perfect. De exemplu, în maxim 10 clickuri am instalat pachetele de limbă română și acum tot sistemul este în limba română.

– Timpul de bootare este admirabil, cam 40 de secunde de când apeși butonul până când te loghează (automat) în cont și poți deschide un browser. Shutdown-ul este și mai incredibil, sub 10 secunde. Se pare că la partea asta Karmic chiar a depășit cu mult versiunile precedente.

– Sistemul are totuși diverse ciudățenii care îl fac uneori dificil de folosit de către o persoană atehnică. De exemplu, când bag un DVD, îmi apare o iconiță pe desktop. Buuun. Dar, dacă dau dublu-click pe ea, în loc să ruleze filmul, Ubuntu îmi deschide un browser de fișiere, care îmi arată „audio tracks”, „video tracks” și alte informații complet neintuitive.

Concluzia mea este că Ubuntu se aliniază cu alte distribuții care, de ani de zile, sunt mereu „pe cale să” producă un sistem pentru utilizatorii atehnici, dar propriu-zis nu au ajuns încă acolo. Știu că mereu este vorba de câte un bug izolat (cum a fost cel cu PPPoE de data asta), dar, una peste alta, am făcut până acum probabil vreo 10 instalări de Ubuntu și la fiecare din ele a fost nevoie să deschid un terminal, să mă fac root și să cârpesc fișiere de configurare.

… și nici n-am știut! Noroc că m-a atenționat Valentin Lazea, economistul șef al BNR, într-un interviu acordat HotNews.ro (întrebarea nr. 4):

Impozitarea averilor ce depășesc 500.000 de euro ar afecta maximum 20 de mii de familii cu sume mai degrabă modice. De exemplu, o familie având averea de un milion de euro și la care impozitul de 0,5% se aplică numai la ultimii 500.000 de euro, ar avea de plătit anual numai 2.500 de euro. O sumă pe care „o sparge” într-o noapte la un bar. Altceva este că bogații României nu au dat dovada până acum nici de un miligram de solidaritate socială și că fie și un leu luat lor sub formă de impozite li se pare prea mult.

Sunt atâtea lucruri în neregulă cu o afirmație ca asta, că nici nu știu de unde să încep.

1. Este o manipulare ieftină a maselor să spui că o taxă afectează „doar” 20.000 de familii. Hai să le luăm toți banii celor mai bogați 10 români. Am strânge vreo 6.000.000.000€ și am afecta „doar” 10 familii, nu? Sau să omorâm toată comunitatea peruană din România. Câți pot să fie afectați, vreo 1000 de oameni? Ce înseamnă cuvântul ăsta, „doar”? Când vorbim de cifre, vorbim obiectiv, fără adverbe subiective care sunt vizibil introduse cu tentă.
2. Este o grosolănie să susții că o persoană, cu orice avere, mică sau mare, își va sparge 0,5% din ea într-o noapte la un bar. Ce-o să fac, o să sparg câte 0.5% timp de 200 de nopți și pe urmă o să rămân cu zero și mă apuc de cerșit?
3. Este o perpetuare a unei tendințe îngrijorătoare în România: asmuțirea clasei de mijloc (bine sărăcită de un guvern inept și îndobitocită de posturi ca Realitatea TV și Antena 3) asupra păturii bogate. Li se inoculează ideile că cei bogați (a) sigur s-au îmbogățit prin furt; (b) trăiesc o viață de huzur, cheltuind tot ce au numai ca să se spargă în figuri; și (c) nici n-or să simtă 0,5%, pentru că dă-i încolo de bogătani, de ce să aibă ei și noi restul să n-avem?

Nu sunt împotriva taxelor; taxele fac lucruri minunate, atunci când primești contra lor servicii ca asistență medicală, protecția poliției, adăposturi pentru toți cei care nu și le permit, curățarea orașului etc. Câtă vreme în România există șpăgi, mafie, boschetari, trafic și câini vagabonzi, pe mine n-o să mă convingeți că încă 0.5% va rezolva ceva.

În orice caz, dacă vreți banii ăștia de la un om bogat, vă purtați frumos, la fel ca orice persoană, magazin, restaurant, ziar care vrea bani de la un client: cu respect, îi explicați sub ce formă va fi recompensat pentru această sumă. „Du-te dracu’, ești bogat, pierzi nopțile prin baruri” nu se califică drept formulă politicoasă.

De asemenea, chiar presupunând că aș sparge 2.500€ într-o noapte într-un bar, nu văd care-i legătura cu taxele. Cumva România a devenit o țară fundamentalistă și eu nu știu? Care-i judecata de valoare din care decurge că decât să lași un bogat să cheltuiască 2.500€ într-un bar, mai bine i-i confiști ca taxe?

În România s-a încetățenit ideea asta că cine e bogat, este oarecum de vină pentru asta. Ori n-a făcut banii pe căi cinstite, ori are destui și oricum nu-l doare, ori puteam și eu să fiu ca el, dar vezi pe strada mea n-a ieșit niciodată soarele, cert este că într-un fel sau altul avem justificarea să-l hărțuim. Și lucrul ăsta este grav, pentru că știu că în România există și savanți, avocați, ingineri, doctori, sportivi care au făcut o avere mai mică sau mai mare pe căi cinstite. Și poate mai bine îi lași pe ei să facă fapte bune cu acei bani și să dea socoteală în fața lui Dumnezeu pentru cum se achită de răspunderea ce li s-a dat, decât să te găsești tu, marele justițiar Statul Român, să le iei averea, că oricum n-ai nici un plan pentru ea și oricum nu se știe cât din sumele strânse chiar ajung la săracii pământului.

Duminică s-a stins din viață Ioan Mitrache, profesorul nostru de matematică și dirigintele nostru din liceu. A fost un om deosebit, un profesor bun și cred că noi, cei cărora ne-a fost diriginte, suntem norocoși că am avut ocazia să-l avem și ca mentor, ca formator de caractere. Avea un arsenal deosebit de variat ca să-i găsească fiecăruia din noi coarda sensibilă și să-l motiveze. Mie în particular, când mai luam câte un 8 la vreo lucrare, îmi mai născocea 0.05 de undeva și spunea „bine Frâncu, nota 8.05, cu pomana 9”. Și se asigura că mă simt atât de prost, încât data viitoare nu mai exista să iau sub 10. Și vreme de patru ani nu mi-a convenit că-mi spunea întotdeauna că „informatica e sora mai mică a matematicii”. Mi-a trebuit un master la MIT ca să încep să-i dau dreptate.

A fost un om erudit și citit; în primii săi ani de carieră a predat limba franceză, până și-a găsit un post de matematică. Mai târziu a fost și directorul Liceului de Informatică din București. La înmormântarea lui au venit elevi de-ai săi din muuulte generații, din 1966 și până în 2000.

La revedere, domnule profesor!